Jocuri de putere

La ședință va participa Șeful Ăl Mare, așa li se comunicase, că vine Ăl Mare că are ceva important de spus. Un Discurs.
Îl durea fix undeva de Discurs. Îl durea fix undeva și de Șeful Ăl Mare.
Îl compătimea pe Șeful Ăl Mic, însă. De câte ori apărea Ăl Mare într-o ședință, Ăl Mic se chircea pe scaun și nu scotea o vorbă, și lui i se făcea milă când îl vedea acolo, adunat, o moluscă în pulover, cu gulerul cămășii ieșind tăios la lumină, pregătit să încaseze. Și încasa, la dracu cât încasa. Ăl Mare se lansa și când se lansa, nu îl mai opreai; când se lansa avea în minte o singură destinație, și aia era Ăl Mic și presupusa lui incompetență, presupusă pentru ei, de netăgăduit pentru Ăl Mare. Care sublinia, să fie lucrurile clare, că Ăl Mic e de vină pentru tot ce i se întâmpla lui, lui Ăl Mare. Ce era ciudat în toată treaba asta e că nu făcea referire la ei, la niciunul dintre ei. Deși participau cu toții la astfel de șendințe (nu ar fi putut să lipsească, prezența fusese întotdeauna obligatorie și așa avea să rămână), pentru Ăl Mare ei nu existau. Pesemne considera că, odată ce avea un subaltern direct, comunicarea se făcea liniar de sus în jos și apoi era treaba Ăluia Mic să dea mai departe spre ei. Câteodată dădea, câteodată ținea pentru el, dar nu așa merge treaba? Mai filtra și Ăsta Mic, nu putea să-i lovească cu toate inepțiile Ăluia Mare. Și poate că ăsta era motivul real al prezenței lor acolo, în ședințele astea, ca vorbele Ăluia Mare să ajungă la ei nealterate de filtrele Ăluia Mic, să ajungă, dar informativ și atât, în sensul că nu li se cerea intervenție sau vreo părere, nu exista un îndemn la acțiune, din contră, li se impunea de la început tăcere. Erau o prezență de grup mută, care, dacă dorea, își lua propriile însemnări, vorbele critice se puteau revizita și rediscuta în ședințele mai elaborate între ei și Ăl Mic, sparte în grupuri de lucru.
Dar la ședința asta li se pregătise un Discurs iar asta însemna că Ăl Mare va vorbi despre ceva nou și Ăl Mic va asculta, laolaltă cu ei, și va putea scăpa de chin. Erau rare ședințele bazate pe Discurs. Asta pentru că Ăluia Mare îi cam lipsea Viziunea. Dar erau momente în care Viziunea îl vizita, se lipea de el și în mintea lui începea pe dată să încolțească sâmburii Discursului. Și când perioada de gestație se încheia și Discursul era gata, se considera că e timpul să fie aruncat în lume.
Asta era clar o zi din aceea în care Viziunea lovise, altfel ei nu ar fi primit pe email invitația la ședință:

Dragă,
Sunteți invitat la ședință. Șeful Ăl Mare va ține un Discurs. Prezența este obligatorie.
Conducerea, prin Secretariatul Ei
Best Regards.

Ah, era să uit: e la ora 10 (zece) AM (dimineața) în sala 2 (doi).
Best Regards.

Ah, era să uit: e mâine, 10/04/AC. (Zece Aprilie Anul Curent, să nu îmi aud vorbe că nu s-a înțeles!)
Best Regards

Îl durea fix undeva de Viziune și tot restul, dar și pe șefii lui îi durea fix undeva de durerea lui undeva și asta s-ar putea spune că i-o anula, căci altfel nu s-ar fi trezit morocanos și fără chef, dar hotărât să nu întârzie. Și să fie și bine îmbrăcat. Ăl Mare avea o boală cu asta, voia ca oamenii din Companie să apară bine îmbrăcați în fața sa, de parcă haina îl face pe om mai productiv. Banii îl fac pe om mai productiv. Și beneficiile. Și evaluările pozitive și motivația intrinsecă, întreținute de Cultura de Companie. Dar de unde să știe Șeful Ăl Mare lucrurile astea? Dacă l-ar fi ascultat pe Șeful Ăl Mic, când încerca și el, săracul, adunat așa, ca o moluscă, să mai zică câte ceva, poate i s-ar mai fi deschis ochii.
Dar pentru asta îți trebuie Viziune.
Și-a pus o cămașă și un sacou. Și-a schimbat de trei ori pantalonii dar până la urmă a rămas cu cei albaștri, ușor elastici, comozi. Mergeau cu pantofii de piele întoarsă, tot albaștri. Doar că pantofii îi erau cam mici, nu știe cum de-i cumpărase, deși îi probase. În magazin păreau buni, ficși dar până la urmă buni, și se potriveau și cu pantalonii lui elastici, așa că îi cumpărase încântat doar pentru a-și da seama la a doua purtare că îl strâng și îi cam chinuie degetele de la picioare, mai ales când îi cresc unghiile. Aici greșise, îi trebuise un număr mai mare, să îi confere o anumită libertate în privința pedichiurii. Nu se gândea atât de des la asta, la pedichiură adică, și când nu se gândea, îl strângeau sărăciile de pantofi cu pielea-ntoarsă.
Și-a privit picioarele și a tras concluzia că, deși ar trebui, n-are timp de intervenție cu foarfeca. Apoi a tras și concluzia că îl vor chinui ca dracu încălțările. Ultima concluzie a fost că Ăl Mare e vinovat de situația lui și că merită împușcat. Sau măcar chinuit. Sau măcar dat jos de acolo și făcut Ăl Mic iar Ăl Mic să fie pus în locul lui și să devină Ăl Mare. Se mai văzuse treaba asta. Măcar Ăl Mic devenit Ăl Mare nu o să-i pună să se îmbrace frumos, Ăl Mic avea ceva Viziune, asta și că lucra aproape de ei și putea să-i asculte și putea să-i înțeleagă. Deși se mai văzuse și treaba asta, că odată ajuns din Ăl Mic Ăl Mare, se pierde Viziunea peste noapte, de parcă saltul de Putere șterge mintea, sau o amestecă și o face varză. Așa că mai știi?
Deși se grăbise cât putuse, ajunsese printre ultimii. Sala era deja plină, și-a găsit loc doar lângă femeia de la contabilitate, cea cu părul ars de la atâta vopsit în exces. Tăntița care le dădea lor fluturașii de salariu și pe care erau nevoiți să o vadă în fiecare lună, vrând nevrând. Așa că tot vrând nevrând s-a așezat lângă ea, încercând să o deranjeze cât mai puțin, reușind doar parțial, adică deranjând-o destul de mult, când prostia de sacou și-a prins o margine de mânerul scaunului ei și el a trebuit să i-l cam miște și pe ea să o cam enerveze. Totuși a fost amabilă, de parcă urma să-i dea fluturașul de salariu, mai că i-a și zâmbit într-un fel cochet, cu buzele rujate și ridurile de tăntiță la vedere, cu vârfurile părului arse de atâta vopsit, dar asta a mai zis-o. Părea îngăduitoare cu neîndemânarea lui, de parcă ar fi știut că îl strâng pantofii și îi distrug unghiile de la picioare, cu tot cu buricele degetelor. S-a înfipt în scaunul lui și și-a lovit călcâiele de piciorul de fier, să ia distanță de vârf. S-ar fi descălțat, dar nu ar fi fost corect față de ceilalți.
Și-a rotit privirea prin cameră – erau toți acolo, așezați ca și el, cu mâinile puse frumos pe masă, cu coatele la vedere. Unii aveau agende și creioane, pregătiți să noteze. Alții își aduseseră laptopurile, să tasteze. Mai erau unii care, ca și el, nu considerau că merită să ia notițe, așa că nu aveau nimic în față. Ori se bazau pe memorie (nu el), ori pur și simplu nu-i interesa atât de mult Discursul.
Șeful Ăl Mic era și el acolo, la două lungimi de braț de el, chiar pe colțul mesei, lângă ecranul mare și negru care va deveni, probabil, mare și aprins. Stătea drept, cu pieptul împins în față, cu privirea sus, semeață. Șeful, adică. Nu ecranul. Ecranul atârna ca de obicei, prins într-un suport firav, gata să se desprindă și să se spargă în bucăți. Dar Șeful Ăl Mic era stăpân pe el, nu denota nimic firav, încă o dovadă că Discursul nu-l privea în mod direct, încă o dovadă că știa despre ce e vorba înaintea lor. Ăl Mare ori îi spusese, ori îi dăduse ceva de înțeles. Oricum, treaba lor.
Tăntița s-a foit și iar i-a zâmbit și de data asta el s-a întrebat ce-o apucase. L-a cutremurat gândul că îl plăcea, dacă îl plăcea și zâmbetul ăla asta era, o invitație la plăcere? A sperat că nu, că zâmbetul ăla era un reflex stupid, un exces de amabilitate colegială și nimic mai mult, n-avea chef să fie plăcut de tanti de la conta, cum și-ar mai lua el fluturașii de salariu în cazul ăsta? I-ar fi jenă să intre în biroul ei mic și neaerisit, căptușit de dosare de hârtie și cu șină, din spatele cărora se ițea mereu părul ei ars de la atâta vopsit. Ar rămâne fără fluturașul de salariu ceea ce ar putea genera ceva probleme, în sensul că nu va deține dovada plății, și asta ar fi o problemă mai mult pentru ei decât pentru el, mai mult pentru tanti de la conta, decât pentru oricine altcineva, căci era obligația ei să i-l dea și a lui să îl ia.
Dar ia mai dă-l încolo de fluturaș.
Dă-l încolo, că a intrat Șeful Ăl Mare și s-a proțăpit chiar în fața ecranului negru, chiar în dreapta Șefului Mic și a făcut un Hm ca să reducă zumzetul la minim și zumzetul a încetat ca prin farmec, unul era Șeful Ăl Mare și nu i se zicea așa degeaba. Și când nu s-a mai foit nimeni și le-au țiuit urechile de liniște, atunci a început Discursul, cu voce monotonă și gâjâită, de fumător înrăit.

Dragă,
Ne-am strâns aici în aceasta zi istorică pentru a discuta anumite vești care merită discutate. Pentru a vă anunța anumite lucruri care merită anunțate.
Înainte de orice, țin să vă spun că vă apreciez pe toți în aceeași măsură, nici prea mult, nici prea puțin, la o adică moderat. Și asta e de bine, moderația a fost cheia succesului în afaceri, pentru mine cel puțin, și ce merge pentru mine merge și pentru voi, pe linie de ierarhie cum ar veni. Am fugit de excese și o să fug în continuare, excesele nu fac bine. Poate unele anume, pe termen scurt, de exemplu dacă munciți asiduu pentru vreun deadline pentru care apoi căutați apreciere. V-o dăm, apoi o luați și considerați că v-ați încheiat treaba, la o adică cădeți în letargie, la o adică pe termen mediu deveniți leneși și vă hrăniți din succesul aprecierii trecute și asta nu va fi trecută cu vederea. Așadar moderație, dragă, stăpânire de sine, lăsați boii înaintea carului și nu invers, nu alergați după mai mulți iepuri, da-ți bice dar nu prea tare, etc.
Eu am dat niște bice și am lovit ce trebuie, Compania a crescut și asta nu se poate spune că nu e ceva pozitiv. Deși putea să crească prea mult dintr-odată și atunci devenea ceva negativ, din lipsă de moderație. Gândiți-vă, ar fi trebuit să mai angajez un Șef Mic, sau, mai rău, să promovez pe vreunul dintre voi. Ar fi însemnat să mă facă cu capul doi, în loc de unul.

Aici a râs cu ochii la Ăl Mic care începuse, ușurel, să se transforme în moluscă. Dar Ăl Mare a schimbat vorba la țanc, cât Ăl Mic să se ridice la loc în scaun și să privească demn peretele din față, ratându-și metamorfoza.

[…]

NOTĂ: continuarea a fost între timp restrasă de pe site, deoarece povestirea a fost inclusă în volumul Fericire, de George C. Dumitru, editura Polirom, 2022

George C. Dumitru

S-a născut la 26 februarie 1978 în Constanța.

A terminat facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică în București.

A publicat povestiri în revistele literare Tomis, Oglinda Literară, Cronica Veche, Viața Românească, Tiuk, Revista de suspans, Opt Motive, Vatra și în antologiile „Respiro” (Dacia, 2003), “Cele mai frumoase proze ale anului” (Adenium, 2014) și Orașul (Gestalt Books, 2016)

În 2010 povestirea „Opulență” a fost tradusă și inclusă în antologia „Pensi che ci saremmo potuti conoscere in un bar?” coordonată de editura Caravan Edizioni  din Italia.

A publicat volumele de proză scurtă „Poveste cu o fată” (2010), “Sub mâinile mele” (2014), „Tenebre” (2017) și romanele „Mișcarea de rezistență” ( 2013) și  „…și toate zilele de azi” (2021)

georgecdumitru.blogspot.com