I. Viscolul își spărgea carnea de stâncile ascuțite ale Muntelui Chomolungma, despletindu-se în fâșii palide și învăluindu-l ca o eșarfă. Piscul muntelui era ascuns în nori, iar poalele i se pierdeau printre dealuri. Doar peșterile care îl străpungeau, precum rănile de sulițe, ofereau adăpost în fața suflului neobosit, iar într-una din acestea își găsise refugiu o siluetă înveșmântată într-o robă groasă, roșie.
Un călugăr trecut de prima tinerețe, cu creștetul acoperit de păr rar și buza de sus stăpânită de o mustață îngrijită, fredona un cântec religios. Călătorise ani de zile în jurul lumii, culegând și împărtășind învățătură, iar acum îl mai despărțea de lamaserie doar un drum printre munți. Făcuse un foc de lemne pe podeaua rece a grotei, își întinsese un covoraș pe care să stea și, sprijinit cu spatele de peretele de piatră, amesteca pierdut în bolul cu mâncare. Își pregătise o salată de legume, cu puține condimente, iar în ibricul de pe foc adăugase câteva frunze de ceai din India.
– Cine se strecoară pe după stânci? se adresă călugărul către gura peșterii și strânse în mână sceptrul, făcând să cânte cele patru inele din vârf.
O umbră greu de distins printre curenții viscolului, în parte umană, în parte diformă, se apropie încet de foc. Mâna dreaptă sprijinea trupul schilod de un baston înalt cât ea, iar brațul stâng îl ridică în aer, în semn de pace.
– Omule, teme-te nu! Tot om este, se auzi o voce obosită stâlcind o amestecătură de mai multe limbi. Bătrân vraci din Tărâmul de Jos.
– Atunci haide încoace! răspunse binedispus călugărul și sprijini sceptrul la loc, de perete. Ți-am vizitat țara, iar vracii îi sunt mereu bine-veniți la focul meu.
Silueta lăsă mâna jos și o luă la pas, șchiopătând cu piciorul drept. Întâi se ivi coroana din pene a vraciului, care se continua pe spinare cu o pelerină făcută din piei de animale și decorată cu colții acestora. De altfel, întreaga sa îmbrăcăminte consta într-un aranjament ciudat din blănuri și talismane, care îl făceau să semene mai mult cu o bestie sălbatică decât cu un om. La gât purta un colier din oase, pietricele și fetișuri din diverse obiecte, care îi atârnau până la burtă. Toate acestea sunau ca niște clopoței la fiecare mișcare.
Într-un final, lumina focului se abătu și asupra măștii care îi acoperea fața, o figură lungă de un metru, cu ochii bulbucați de o emoție vagă și buzele crispate într-un rânjet hidos. Ajuns la adăpost, o dădu jos, scoțând la iveală un chip negru ca onixul.
Vraciul zâmbi prietenește, lăsând să se vadă o dantură atent îngrijită, apoi se așeză lângă foc, în dreapta călugărului. Acesta îi făcu loc pe covoraș. Vraciul se scotoci nerăbdător prin multele buzunare ale hainelor peticite, atât de diferite de roba simplă a călugărului, și scoase, într-un final, o foiță subțire pe care își rulă tutun.
– Se supără lama dacă Quaco fumează? întrebă inocent vraciul.
Călugărul își dădu aprobarea scuturând ușor din mână.
– Kunchen, se prezentă el, încă nu lama. Onoarea asta, poate, după ce mă întorc în lamaserie din peregrinările mele.
– O, într-adevăr, Kunchen a zis că știe neamurile din țara lui Quaco, călătorit mult înseamnă. Înțelept… Aduce învățătură la frații lui, scutură vraciul aprobator din cap și trase câteva fumuri din țigară.
– Nu mă lăuda în gura mare, vraciule! spuse călugărul. Nici măcar în gând să nu o faci. Mândria trage în jos toate ființele…
– Este știut! aprobă vraciul, trăgând încă un fum în cinstea declarației. De mândrie se pierde oamenii în nimic.
Viscolul anunță că urma să sfâșie cerul toată noaptea. Nu se vedea nimic dincolo de gura peșterii, doar torentul palid al fulgilor de zăpadă, trecând prin fața celor doi precum o oaste pornită să înfrunte o alta. Vuietul se reverbera de pereții grotei, alăturându-se trosnetului lemnelor pe foc.
Kunchen își termină mâncarea, timp în care Quaco își fripse pe băț niște bucăți de carne condimentate puternic. La finalul mesei, se delectară amândoi cu ceaiul adus de călugăr din țara vechilor religii.
– Ce caută un om ca tine în ținuturile acestea îndepărtate? se interesă Kunchen.
Vraciul îi răspunse fără să își oprească scobitul între dinți:
– Vraciul fugărește dracul, scoate fiara din alți oameni.
– Trăiești din exorcism, deci, se mângâie călugărul în barbă și se gândi că ar trebui să se mai bărbierească. De ce ai plecat din țara ta, totuși? Ai rămas acolo fără demoni de scos din oameni?
Kunchen îi zâmbi prietenește. Vraciul stătu neclintit o vreme, învăluit în fumul parfumat al țigării, aparent chinuindu-se să își aleagă cuvintele. Pe frunte îi apăru un șir de riduri ce tresărea cu fiecare idee care îi trecea prin cap. Sfârși prin a se ajuta de mișcările degetelor, pentru a se face înțeles.
– Vraciul fuge nu dracii, ci dracul. Mwabi îi zice. Ia la om mințile, bagă răul la om în cap. Vraciul îl scos din mulți oameni, el tot intră înapoi în alții. De frica lui Quaco fuge, iar eu după el fuge la loc. Ajunse amândoi așa în alte țări.
Quaco scutură din cap, mândru de propozițiile sale, iar ridurile se făcură nevăzute. Scoase apoi din buzunar o cupă din metal, în care dădu foc unui mănunchi de ierburi. Fumul gros, înecăcios, se ridică în înaltul peșterii și se contopi cu viscolul de afară.
– Peste noi, ca să nu vină Mwabi, explică vraciul.
Călugărul tuși, apoi, după ce se obișnui cu noua atmosferă, vorbi:
– Demonii se încurcă în viața oamenilor și pe tărâmul nostru. Chiar pe Gotama a încercat demonul Mara să-l întoarcă din drum, să nu mai descopere Nobila Cale pe care o urmez acum.
– Din om trebuie scos cu sabia! se aprinse vraciul și arătă cu degetul spre un pumnal ornat pe care îl purta la brâu, ascuns printre pieile veșmintelor. Doare pe om, doare și pe drac.
– Meschine ființe și pline de ură. Rău e să te naști în lumea lor…
Vraciul se uită la chipul lui Kunchen, căutând să vadă dacă nu cumva a înțeles greșit. Acesta băgă de seamă confuzia.
– O viață de om trăită în mânie și înfierbântare duce după moarte la o existență în lumea demonilor, încercă el să îi explice lui Quaco. Asta era cunoscut de dinainte de nașterea lui Gotama și așa ne-au transmis înțelepții de mii de ani încoace, dar Cel-Astfel-Plecat ne-a arătat calea către ieșirea din acest lanț neîncetat al suferinței.
Kunchen luă un cărbune rece, scăpat din foc, și trasă cu cenușă un cerc pe podeaua peșterii. Vraciul îi urmărea fiecare mișcare.
– Animalele, demonii și oamenii de pe lume nu cunosc nimic, de aceea dau mereu din rău în rău. Am trecut pe la multe neamuri în călătoria mea. Le-am învățat limba și le-am tradus pe hârtie nobilele dogme. Tălpile mi le-au ros bătăturile, degetele de la mâini sunt umflate de la scris, dar acum mă întorc printre ai mei, să predic. Prin cunoașterea totală, omul după moarte nu se mai naște din nou, nu mai suferă, nici nu mai îmbătrânește și nici nu moare ca până acum.
– Dracii se naște fără minte, declară Quaco după câteva momente de gândire.
Kunchen îl privi curios.
– Se naște fără minte și după învață! continuă înfierbântat vraciul. Dacă în pădure se naște cu oile, paște primăvara recolta, sau printre lupi când crește, noaptea sângele la capre bea și la ferme aduce nenorocire.
Vraciul ridică un deget între chipul său și al călugărului, iar cu cealaltă mână agită bastonul peste limbile flăcărilor, trasând umbre sinistre pe pereții grotei.
– Iar dacă naște printre oameni, învață de la ei răul! zbieră Quaco și se ridică în picioare și dansă șchiopătat în jurul focului. După bagă la loc în oameni mai mult rău și așa crește pe lume urgia! Mwabi dintre toți e cel mai urât, trebuie scos din om cu sabia…
– Este prima oară când aud învățătura asta ciudată, îl opri mirat Kunchen, și am petrecut vreme bună printre vracii poporului tău.
– Omeni proști nu știe! Adevărul scapă lor…
– Și nici de Mwabi nu am auzit vorbindu-se cât am petrecut printre ai tăi.
Vraciul începu să își agite și mai tare bastonul în aer, iar cu cealaltă mână ridică masca deasupra capului, făcând chipul demonic să plutească pe deasupra lor.
– Mwabi de frica lui Quaco fuge! Eu dibuit numele său, în inves-ti-…
– Investigație, îl completă amuzat Kunchen.
– Investigație! sări Quaco. Cine știe, putere are! Frânge în două lumea asta, în picioare calcă nenorocirea.
– Cu asta pot fi de acord cu tine, vraci bătrân! râse cu poftă Kunchen și umplu din nou ceștile cu ceai.
Călugărul ridică, la rândul său, sceptrul și făcu cele patru inele să își cânte melodia, completând mișcările de dans ale bastonului și măștii. Înfierbântat, vraciul rulă câteva țigări, iar cei doi pufăiră până la căderea nopții, când se cufundară într-un somn profund. Afară viscolul se înteți, iar degetele sale palide își făcură drum până în burta peșterii.
II. Kunchen se trezi dintr-un vis drăcesc. Deschise ochii, încercă să își alunge imaginea de coșmar care încă dăinuia, dar demonul rămânea neclintit pe pieptul său, cu ochii căscați și degetele strânse pe mânerul unui pumnal. Un șarpe de lemn plutea țeapăn deasupra. Kunchen încercă să se miște, dar o frânghie încolăcită în jurul său îi ținea mâinile legate de corp. Un mârâit dement ieși din gâtlejul demonului.
Călugărul zbieră, sunetul reverberându-se de pereții grotei, și zvâcni cu putere din tot corpul. Mârâitul demonului deveni țipătul de durere al unui biet bătrân, când acesta căzu de pe pieptul lui Kunchen și se izbi de podeaua tare a peșterii. Masca înfricoșătoare îi căzu de pe față, iar pumnalul alunecă printre degete, suflând o mică scânteie când se ciocni de piatră.
– Ți-ai pierdut de tot mințile, vraci bătrân! zbieră Kunchen.
– Dracul scos trebuie… spuse Quaco printre gemete.
Focul se stinsese de mult, lăsându-i pe cei doi cufundați în beznă și frig. O ceață groasă, înecăcioasă, se infiltrase în atmosfera din grotă, iar viscolul acoperea gura peșterii ca o plapumă, blocând razele lunii.
– Urmărit săptămâni bune pe tine, drac rău, Mwabi! Prins în noapte când dormi, pe ascuns intrat-ai peste tine în peșteră să te scot, reuși călugărul să înțeleagă amestecul de limbi al vraciului.
– Ce nebunii îndrugi acolo? Ți s-au urcat toate fumurile la cap, de la ierburi și de la țigări, uite acolo ceștile din care am băut împreună ceai. Privește, pe podea, cercul pe care ți l-am desenat cu cenușă.
Vraciul se uită confuz în direcția arătată de Kunchen și văzu, într-adevăr, cele menționate. Bătrânul se ridică în picioare, sprijinit, ca de obicei, în baston, și inspectă precaut micile obiecte. Gustă din ceaiul rămas pe fund și chiar puse pe limbă niște cenușă.
– Dracii, cu ochii la oameni se joacă, declară Quaco. Face să vadă ce nu e acolo. Quaco nu mai crede în ce-i spune mintea, dă crezare doar inimii.
– Bagă-ți mințile în cap și dezleagă-mă! strigă călugărul, care se târâse totuși departe de vraci. Dacă nu din rațiuni, atunci măcar din mila care oprește un om cinstit de la a-l răni pe altul.
– Dacă tu drac și vine eu spre tine, furi mințile la Quaco.
Kunchen scoase un oftat frustrat care dezlănțui ecouri în toată peștera. Își plimbă ochii prin grotă, încercând să se obișnuiască la întuneric, să își ferească privirea de figura inumană a vraciului, care părea o bestie îmblănită.
– Fă vânt pumnalului spre mine, cred că mă pot dezlega și singur.
– Scapi și fugi, în minte la alt om sau la Quaco! protestă vraciul. Nu mai crede în minte, doar în sentiment…
– Dacă e să fie așa, nici să vii să mă împungi cu el n-am să te las, spuse călugărul. Mă voi înfige în sufletul tău de îndată ce te aproprii de mine! Apoi cobor peste neamul tău, cu toată urgia mea, și mă joc cu viețile lor după cum îmi cântă pofta.
Pe chipul vraciului se prefigură, pentru prima dată, o urmă de groază. Din străfundul sufletului său ieșea la iveală o teamă care de mult fusese aruncată în temniță, aceea că ar putea să greșească. O remușcare chinuitoare îl străfulgeră atunci pe vraci. Se lăsă în genunchi.
– Mwabi păcălit așa frații lui Quaco, alungat pe el din casa lor. Zis nebun, dar ei nebuni erau de fapt. Nebuni cu Mwabi! îndrugă vraciul cuprins de nebunie, dar în același timp împinse cu piciorul spre călugăr pumnalul de pe podea.
Kunchen reuși să îl ridice și, chinuindu-se să nu îl înfigă în propria carne, tăie frânghia și se eliberă. Apoi, amintindu-și de jurămintele sfinte, aruncă arma, care căzu între el și vraci.
– Nici să nu te gândești, îl amenință pe bătrân.
Cuprins încă de puterea fricii, dintr-un singur salt, Kunchen ajunse la sceptrul său, pe care îl apucă și îl îndreptă cu inelele către vraci. Acestea se izbiră unele de altele, rotindu-se pe discul care le ținea împreună, făcând întreaga peșteră să cânte. La rândul său, Quaco îl amenință pe călugăr cu bastonul lung de lemn.
Fără să se scape din priviri, cei doi se învârtiră în jurul pumnalului, vraciul șchiopătând de un picior, iar călugărul pășind cu grijă, să nu se împiedice de poalele robei.
– O să murim de frig dacă mai stăm mult așa, spuse Kunchen. O să înghețe inimile în noi. Du-te și aprinde focul.
– Ataci Quaco cu spatele întors, protestă vraciul.
– Of, mai termină-te cu prostiile, bătrân senil! Eu sunt cel care s-a trezit cu tine călare peste mine, legat și cu pumnalul la gât. Eu am depus sfinte jurăminte acum mulți ani, dar alt om în locul meu ar fi sărit de mult să te ia la omor.
Vraciul îl privi neîncrezător, dar, lipsit de un răspuns pe măsură, se apropie încet de cărbunii care încă mai dogoreau, puse vreascuri și lemne uscate pe ei, apoi se așeză în fund și izbi cremenele până ce scânteia le aprinse. Călugărul se așeză de cealaltă parte a focului, față în față cu vraciul, dar își păstră în poală sceptrul, cu degetele strânse pe mâner.
Cu o singură mână, puse apă și ceai în ibric, apoi îl așeză pe foc. Până să fie gata infuzia, amândoi uitaseră de pumnalul care aștepta pe piatra rece, nu foarte departe de ei.
– Quaco fost mare vraci la el în neam, se apucă bătrânul să povestească printre sorbituri. De frații săi respectat. Venit peste ei apoi oamenii de sus, oamenii cu zeul-om.
– I-am întâlnit și eu în călătoriile mele, interveni călugărul dar vraciul nu îi auzi cuvintele.
Ținea privirea în podeaua peșterii, fixată pe cercul de cenușă, iar pe chip i se prefigura o tristețe profundă, ascunsă până atunci. Părea că abia acum și-ar fi dat jos o a doua mască. Afectat în felul acesta, până și cuvintele îi erau mai clare.
– Oamenii cu zeul-om mințit pe frații mei, convertit pe ei la crezul lor, uitat ei de strămoși și de duhurile bune, uitat până la urmă și de respectul lui Quaco. Toată ziua stat și rugat la zeul-om… Atunci eu știut a cui lucrare e… Mwabi, el venit la neam cu oamenii de sus, minciuni băgat la frații lui Quaco în minte. Zis ei că duhurile neamului sunt draci, că trebuie întors spatele lor, dar eu știe cine e dracu de fapt! se înflăcără vraciul, ca apoi să pice iar pe covoraș. Eu încercat să scot pe drac din ei, cu fumuri și dansuri și apoi cu sabia… oamenii lui Mwabi, oamenii cu zeul-om, întors atunci pe frații lui Quaco împotriva sa, alungat cu pietre pe Quaco dintre oamenii care înainte iubit pe el.
Terminându-și povestea, vraciul se lăsă cu spatele de peretele grotei și căzu într-o contemplare tristă, chinuit de gânduri care șuierau mai tare ca viscolul de afară.
– Este o melancolie aparte, aceea a omului care nu-și găsește locul printre semenii săi, îi răspunse Kunchen vraciului, dar vorbi mai mult pentru sine. Crezi că plecam de bunăvoie în jurul lumii, dacă îmi găseam liniștea în lamaserie? Sau că acum mă întorc la ei cu inima împăcată… Uneori simt că aș putea să rămân tot restul vieții singur, într-o peșteră ca asta, dar îndată îmi trece curajul și mă văd iar tânjind după oameni. Tot ce-am învățat pe la popoare nu mi-a adus niciun strop de alinare. M-am trezit la fel de singur printre oameni, târându-mi trupul dintr-un ținut în altul, așteptând să se întâmple… nici eu nu știu ce.
Kunchen se ridică, făcu câțiva pași până la locul unde căzuse pumnalul și îl ridică în scârbă cu două degete. Apoi, apropiindu-se încet de vraci, i-l înmână pe deasupra focului. Acesta îl apucă nesigur și îl privi gânditor, contemplând istoria pe care o împărtășea cu micul obiect.
– Când vine la mine cu buboi eu tai cu sabia să scot puroiul din carne. Doare dar oamenii mulțumește la Quaco. Doare și când scoate cu sabia dracul din minte, dar oamenii atunci acuză pe el. Îl strigă nebun! E proști și nu înțelege și crede minciunile lui Mwabi și lu oamenii cu zeul-om. Alungă pe vraci dintre ei, lasă pe el singur în lume…
– Mi-am spus, în tot acest timp, că am plecat în lume ca să aflu cum să descui fără durere mintea omului, mărturisi Kunchen după ce se așeză la loc lângă foc. Dar nu am găsit decât singurătate. Am dat de cei câțiva care m-au înțeles, a căror pustnicie am împărtășit-o un timp, ca apoi să mă cobor iar printre țărănimea credulă și căzută în superstiție, gata să se dedice propriilor ficțiuni, ori celor pe care i le aduc șarlatanii. Iar în lamaserie la mine, scuipă călugărul scârbit, te-ai aștepta la o adunare a înțelepților, ca pe vremea lui Gotama, nu cocina de lași care este acum, în care nu-și găsește locul un om neprețuit de pământ… Ce s-a ajuns acum de locul sfânt, praful și pulberea îndobitocirii!
Kunchen învârti în aer sceptrul iar clopoțeii se alăturară ca o melodie la armonia viscolului. Quaco clătină aprobator din cap și bătu de câteva ori cu bastonul de podeaua peșterii.
– Slavă la cei cu minte care se salvează, rosti el în timp ce se apucă să ruleze două țigări. Plutește peste lume ca pasărea peste nori. Singur, dar liber.
– Ca lotusul pe apa murdară a lacului… completă călugărul cu încă o metaforă și mai învârti o dată sceptrul.
Între timp, Quaco terminase țigările și pusese încă un mănunchi de ierburi la fumigație. Kunchen turnă ceaiul în cești și cei doi le ridicară în aer în cinstea marelui adevăr. Băură, fumară, iar viscolul îi încurajă din afara grotei, întețindu-se și șuierând ca un corn de luptă.
Cei doi se ridicară și, șchiopătând de un picior și ținând mantia ridicată cu mâna, bătând podeaua peșterii cu bastonul și învârtind sceptrul prin aer, dansară pe cântecul celor patru inele, ridicând în slăvi adevărul pe care ei singuri îl cunoșteau. Dansară ca doi nebuni, iar cine i-ar fi văzut s-ar fi îngrozit și amuzat de ei. Pătura groasă de la gura peșterii nu lăsă chiuiturile lor să iasă în lumea de afară. Tavanul de piatră al grotei îi ascunse de privirile zeilor din ceruri. Dansară ca turbați, iar viscolul îi feri de razele lunii.
Abia spre dimineață, când oastea vânturilor se risipi, străpunsă de razele solare, ieșiră dansatorii din beția lor nocturnă. Luna era departe de ei acum, la celălalt capăt al pământului, iar întreaga lume dormea încă în somnul ignoranței, doar ei treji printre morți vii. Strânseră covorașul, ceștile și cupa de fumigație. Le împachetară în săculeți. Împrăștiară cărbunii pe podeaua. Șchiopătat, sprijinit în baston, vraciul ieși din grotă și i se alătură călugărului. Acesta lăsă sceptrul pe umăr și porni la pas, fără să îl lase pe bătrân în urmă.
În liniște, din spatele pereților de piatră, chicote umplură grota. Îi priveau pe cei doi cum se întorceau în lume și se amuzau de viața lor. Cu picioare iuți, încinseră o horă în jurul cercului de cenușă, țopăind și chiuind și amuzându-se, căci ce-i în inima omului e și în lume, iar pierzania așteaptă acolo unde lumina lunii nu ajunge.
S-a născut în Pitești, unde a absolvit profilul de matematică-informatică, după care s-a mutat la București pentru a-și continua studiile, de această dată în domeniul medical. Pasionat de literatura universală, cu timpul a ajuns să aprecieze tot mai mult genul Fantasy/Sci-Fi. Cu o mare admirație pentru folclor și filosofie, atât europene cât și asiatice, scrie dintr-o perspectivă mai apropiată de aspectele mistice ale genului. A debutat online în paginile Gazeta SF (2018) cu proza scurtă „Printre Zeii Nopții” și a continuat să publice in revistele Helion Online, Galaxia 42 și LiterNautica. Debutul pe hârtie l-a avut în antologia „Încotro, Homo Cosmicus?” (Libris Editorial, 2019) cu povestirea „Zburătorul”.
Povestiri: https://il.ink/RaduFilip
Lasă un răspuns