S-a trezit la 4:30AM – caz rar pentru Elitza Zhelyazkova – curățându-și puchinii și având o bănuială ciudată că nu ar mai fi putut dormi. Așa că a deschis tableta. Avea un mesaj în cutia poștală de la Satoko Mototani, o prietenă care trăia în Japonia.
„Mă uitam la un film și am dat peste o fată care seamănă mult cu tine.”
A văzut o poză trimisă de ea. Cu o figură simplă, nefericită și inocentă, fata avea un surâs greoi, ca al unui înger după naștere, iar Elitza s-a simțit jenată când și-a dat seama că, într-adevăr, semăna cu ea.
„Eu nu-s așa tânără, și nici nu am o față atât de inocentă, lol.”
„Hmm, mă gândesc că aveți o aură similară.”
„În ce țară a fost făcut filmul? Și când?”
„E un film brazilian din 1985, deci de acum 36 ani.”
„Eu aveam 8 de ani pe atunci.”
„Lol, eu nici nu mă născusem încă!”
Elitza și-a curățat puchinii încă rămași în colțurile ochilor.
„Actrița asta s-a schimbat între timp, așa că tu peste 20 ani vei fi mai frumoasă decât e ea în poza asta.”
Deși părea încărcată de bătrânețe, actrița din poză avea un farmec de frumusețe tinerească. Era oricum minunată, îmbrățișând un buchet în culoarea vermillonului și afișând un zâmbet strălucitor. Elitza s-a îndrăgostit de ridurile din colțurile ochilor ei, ce se extindeau ca un picior de cioară. Erau ca o hartă, harta vieții unei femei aflată la începutul bătrâneții.
Elitza se întâlnise în urmă cu 5 ani cu Satoko, la festivalul de literatură din Edinburgh. Satoko fusese prezentată ca unul dintre noile talente ale literaturii japoneze; ar fi vorbit despre parcursul ei literar în fața publicului britanic. Când s-au întâlnit față în față pentru prima dată, Elitza a observat sprâncenele lui Satoko, groase și drăgălașe. În timp ce engleza ei avea un accent puternic, gramatica era precisă iar timbrul vocii sale profund.
„Probabil sunteți originară din Bulgaria?”
După ce s-a prezentat, Elitza a fost surprinsă că Satoko i-a pus o întrebare.
„Într-adevăr, m-am născut în Bulgaria. M-am mutat în Marea Britanie când eram mică, iar acum trăiesc aici permanent.”
„Ah, intuiam eu, pentru că Zhelyazkova este numele de familie al unei regizoare bulgare foarte cunoscute. O știți pe Binka Zhelyazkova, sau sunteți rudă cu ea?
Elitza nu o știa, nici nu erau rude. Sinceritatea ei a dezamăgit-o puțin pe Satoko.
„Ah, aveți un moment?”
„Hm, da.”
Satoko și-a dres vocea.
„Аз се казвам Сатоко Мототани. Приятно ми е да се запознаем.”
Mă numesc Satoko Mototani. Îmi pare bine de cunoștință. Elitza a rămas profund surprinsă de bulgara fluentă a lui Satoko, și a râs dintr-odată.
După festival, Elitza a mers cu ea la cafeneaua ei favorită, numită Unapproachable.
„Ciudat nume. Îmi place!”
„Da. Îmi place și mie.”
Satoko a început să vorbească despre cât de mult aprecia cultura bulgară și mai ales literatura, cărți precum „Tutunul” de Dimitar Dimov sau „Povești sălbatice” de Nikolai Haitov. Elitza cunoștea numele și titlurile rostite de Satoko, însă nu și cele din literatura contemporană, printre care cel al unui scriitor pentru care Satoko își recunoscuse admirația, numit Kalin Terziyski, și cartea lui „Există cineva care să te iubească?”
„Îmi plac povestirile lui pentru că are, știi, un tip de umor urban și, în același timp, o dragoste și un respect adânc pentru personaje. Citindu-i descrierile, în capul meu apar, da, peisajele din Sofia, unde am călătorit mai multe ori. Tresar când recunosc numele străzilor, ca „Strada Ivan Assen”, însă mai mult decât atât, frazele lui Terziyski prezintă peisajele în mod viu, frumos, de parcă ar da naștere unei lumini… povestirea mea preferată este „Dragoste”, despre o profesoară de microbiologie care se îndrăgostește de unul dintre studenții ei. M-a emoționat foarte mult. Viața și dragostea, care nu apare niciodată când te aștepți. Există atât de multe elemente în această povestire.”
În timp ce-i făcea plăcere s-o asculte pe Satoko, plină de entuziasm stângaci, pe Elitza o încerca un sentiment complicat: o femeie japoneză știa mai multe despre literatura și cultura bulgară decât ea, o bulgară. Totuși, părea că s-au întâlnit de multe ori dincolo de timp și spațiu și, datorită acestei legături, Elitza a sfârșit prin a o traduce pe Satoko în engleză. A tradus primul ei roman „Tetsu no kareki, atarashii dakuryuu” („Copacul mort de fier, noul râu mocirlos”). Primit extrem de bine de critici, romanul era considerat drept un deschizător de căi, în contextul cultural britanic, pentru noua literatură japoneză scrisă de femei. Deși despărțite de dezastrul virusului corona între timp, Elitza și Satoko se bucurau sincer de conversația pe care o aveau acum.
Elitza a deschis o fereastră pentru a respira aer proaspăt și a observat că, pe asfaltul acoperit de umbre dense, zăcea o femeie. Deși a tresărit surprinsă, a observat chipul femeii strălucind în beznă în mod misterios. Și-a deschis gura mare și și-a mișcat mușchii de parcă ar fi fost stăpânită de o convulsie, ceea ce însemna, pe lângă căscat, și faptul că, evident, se afla încă în viață. Elitza s-a întrebat în primul rând ce făcea acolo, iar ochii ei s-au întâlnit cu ochii femeii. Dintr-o dată, o durere grea i-a pătruns în intestine, de parcă cineva ar fi apucat-o de ele trăgând-o în jos, ca și cum intestinele ar fi reacționat la căderea femeii. Elitza a ieșit din apartament.
Când a ajuns afară, a observat că femeia zăcea încă pe pământ. I-a privit o vreme trupul, apoi s-a apropiat de ea. Deși a încercat să întrebe „Ce naiba faci aici?”, Elitza nu a reușit deoarece femeia a anticipat-o cu un „Bună dimineața, ce mai faceți?”. S-a gândit că era româncă datorită accentului care semăna cu cel înrădăcinat adânc în memoria lui Elitza, aparținând Ioanei Andreescu, fosta ei iubită.
„Ce faci?”
A aruncat o întrebare simplă.
„Exersez pentru sinucidere.”
A zis femeia fără nicio reticență.
„Exersez pentru că mă gândesc că, la un moment dat, mă voi sinucide sărind de pe undeva.”
Deși s-a gândit că trebuie să fie o glumă, exista un adevăr sfâșietor în ochii goi ai femeii, ca o gaură într-un copac uriaș, cu care Elitza era familiarizată. Când trăia în Bulgaria, văzuse aceeași privire în ochii lui Georgi, bunicul ei, atunci când îi povestise Elitzei, încă mică, despre locurile unde copilărise.
„Mă așezam pe iarba moale, călduță de la soare. Îmi plăcea acea căldură, să stau cu fundul peste ea. În fața mea curgea un pârâu. Ca o dungă pe gâtul lui Braga – acesta era numele soției lui – pârâul era modest, micuț. Eu îl observam tot timpul, nu mă mai săturam de acel peisaj oricât de mult l-aș fi privit. Uneori, mă uitam la pășunea minunată, de un verde-închis, care se întindea dincolo de apă, însă privirea mea se întorcea tot la acel pârâu. Scurgerea sa domoală, ca scurgerea timpului, îmi mângâia ochii, și era ca și cum l-aș fi putut privi pentru totdeauna. Mă gândeam că astfel aș fi vrut să-mi petrec toată viața. Dar apoi soarele apunea, venea bezna, trebuia să mă întorc acasă. Atât a fost.”
Elitza își aminti că „Atât a fost” sunase ciudat de crunt. Iar în privirea lui Georgi golul strălucea sufocant.
Животът си тече тихо…
Viața curge în tăcere, a zis.
După o săptâmână, Georgi își pusese capăt zilelor.
Elitza s-a întins încet pe jos, încercând să vadă același peisaj ca femeia: a văzut că bezna cerului devenise strălucitoare în timp ce norii împrăștiați se extindeau ca o pânză de păianjen.
„Cu ce te ocupi?”
„Vrei să vorbim despre asta acum?”
„Înțeleg că e mai importantă sinuciderea, dar asta nu poate să-mi estompeze interesul pentru oameni.”
„Hm, sunt interpretă și traducătoare din japoneză.”
„Traduceți manga?”
„Traduc medicină, sport și literatură.”
„Literatură.”
„Ai auzit de „Tetsu no kareki, atarashii dakuryuu”, de Satoko Mototani.
„Nu. N-am auzit.”
Elitza a râs pentru că răspunsul venise imediat.
„Pot să fiu sinceră? Nu înțeleg de ce se spune despre această carte că e atât de interesantă.”
Elitza și-a amintit că Maeve Malmros, iubita ei, îi spusese același lucru. „Ha-ha-ha”, izbucnise Elitza în dormitorul lui Maeve.
„Te-ai supărat?”
Maave o sărutase pe gât lingușitor.
„Nu tuturor le place. Fiecare cu propriile gusturi.”
„Poate. Dar mi se pare că literatura japoneză nu e deloc pe gustul meu. Prea languroasă, la polul opus față de literatura scandinavă. Mă refer mai ales la lucrările traduse de curând.
În timp ce Elitza surâdea amar, Maeve își scărpina obrazul cu mâna dreaptă. Atunci, frustrarea incipientă a Elitzei fusese înăbușită de o partidă de sex. După aceea, privise din pat spre tavanul dormitorului. Același tavan obișnuit pe care îl observase de atâtea ori. Doar că atunci se gândise că putea desluși în conturul tavanului ceva neidentificat, sinistru, care se apropia de ea treptat. Gradual, dar constant, ca o pată de ulei răspândindu-se pe podea, conturul tavanului se cobora peste chipul ei. Elitza o îmbrățișase agitată pe Maeve, care însă o refuzase, ca și cum i-ar fi spus „Lasă-mă naibii să dorm!”. Atitudinea ei iritantă, mirosul coroziv. Pentru un moment îi venise să arunce la întâmplare toate lucrurile din jur.
Elitza s-a ridicat, femeia nu.
„Cât timp vei mai dormi aici?”
„Încă puțin.”
Privea corpul femeii întins pe jos. O nălucă, părul alb, curat și frumos ca al lui Andrew Poppy, un creion rostogolit pe podeaua clasei. Diferite metafore i-au apărut și dispărut în minte.
„Serios acum, nu te sinucide!”
„De ce?”
„Pentru că m-ar întrista.”
„Nu te privește pe tine.”
Cuvintele ei necioplite au trezit o senzație de frustrare în Elitza. În timp ce se întorcea în casă, s-a uitat înapoi de mai multe ori spre femeia nemișcată.
De-ar muri naibii odată!
Deși și-a spus asta cu convingere, Elitza și-a scuturat apoi capul pentru a scăpa de acest gând. Și-a atins obrajii împingându-i într-un surâs.
S-a întors în cameră. Elitza i-a cerut lui Satoko să sune pe Zoom. Curând au început să vorbească despre diferite lucruri, precum impotența exasperantă a guvernului japonez și a prefecturii din Tokyo, un roman american foarte interesant numit „Detransition, Baby”, moartea unei actrițe de la Hollywood pe nume May Wynn, situația gravă a unui orfelinat din Bristol. Deodată, Elitza a auzit un bebeluș plângând în camera lui Satoko și s-a gândit că trebuia să fie Erisu, fiica ei nou-născută. Pe fața lui Satoko a apărut o expresie ambiguă, între plăcere și confuzie.
Imediat ce s-a întrerupt legătura, ecranul tabletei s-a stins și a apărut reflexia chipului Elitzei. Nu avea o expresie inocentă, cu siguranță, nu inocentă. Mai degrabă, gravată și pe fața ei se afla harta vieții. Dacă ar fi trebuit să o definească printr-un singur cuvânt, acela ar fi fost „epuizare”. I-a venit în minte corpul femeii întinse pe jos și goliciunea expresiei sale. A sperat că nu va mai fi nevoită să o vadă vreodată.
Însă peste câteva zile Elitza îi va fi observat corpul, fața și privirea, în mod inevitabil. Pentru că acesta era destinul trecător al Elitzei.
Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.
Lasă un răspuns