Tot citesc în ultima vreme că scrisul e terapie, aud scriitori care spun că scrisul e viață, că îi face mai buni sau că doar așa pot da ce e bun în ei și multe altele care, pe rând, m-au făcut să mă întreb dacă e ceva cu mine pentru că nu mă regăsesc niciunde în aceste motivații. E adevărat că viața mea se învârte în jurul scrisului de când eram mică, dar asta nu înseamnă că nu aș putea trăi fără această activitate. În schimb, desigur, de ce-aș face asta – adică de ce să se pună problema să trăiesc fără scris? N-am de ce, deci nu mi-o pun. Problema. În schimb, am zis să fac și eu exercițiul de-a mă gândi la de ce scriu. De obicei se întâmplă pentru că îmi vin idei. Cum ar fi cea despre care scriu acum. Le învârt în minte o vreme până când mă opresc să le aștern într-un word – pe foaie scriu prea urât. Cam toate ideile care mi-au venit și-au stat cu mine o vreme s-au transformat mai devreme sau mai târziu în texte – cele mai multe nepublicate, cele mai recente publicate. Să fie din plictiseală?
Când aud că pentru alții înseamnă terapie și mă strofoc să găsesc un motiv pentru care ar fi și pentru mine la fel îmi dau seama că, de fapt, eu nu am prea avut de-a lungul timpului motive pentru care să am nevoie de o astfel de terapie. Sau, în orice caz, tocmai alea pe care le-am avut nu se regăsesc deloc printre rândurile mele. Mă gândesc la moartea mamei mele pe când aveam 17 ani. N-am scris nicăieri despre asta și nici nu am vreo idee despre cum ar arăta o astfel de poveste sau de ce aș scri-o. Sau dacă nu plictiseală, dorința de afirmare. Să fiu cineva. Și-atunci de ce m-am apucat să public abia după treizeci de ani? Tot ce-am scris înainte pentru ce-a fost scris? Că în afară de articolele și reportajele scrise în perioada în care am lucrat la ziar nimic nu a apărut vreodată public. N-am nici măcar blog, n-am avut niciodată. Umpleam pagini întregi de word, iar înainte de asta, caiete întregi de tâmpenii pe care nu le arătam nimănui. Cu pic de afirmare nu m-am ales de pe urma lor. Dar eu persistam în această activitate căreia nu-i găsesc motivele, însă la care nu văd de ce-aș renunța. Iar în punctul acesta îmi spun… păi scrii degeaba. Degeaba să fie și îmi dau seama că nu e nimic greșit nici cu asta. Poate că dacă nu scriam, schiam. E chestia mea. Sigur, a mea și-a multor altora, dar mai toți găsesc un sens mult mai înalt în actul scrisului, iar eu nu-l împărtășesc și ajung la concluzia că e ok și-așa.
La una dintre lansările romanului meu, un coleg de breaslă m-a întrebat dacă pentru mine scrisul este o meserie sau un hobby. Am răspuns fără să stau pe gânduri că e hobby. Mi-am dat seama înainte să-mi termin fraza că răspunsul meu l-a dezamăgit profund. Numai că eu prin meserie înțeleg să-mi câștig existența, iar asta e ultima pretenție pe care o am de la ce public. Mi-a lăsat o dedicație foarte frumoasă alături de povestirea dumnealui dintr-o antologie de proză scurtă. Spunea succes pentru vremea inevitabilă când “hobby-ul” va deveni o plăcere dureroasă. Iar eu mă-ntreb acum de ce să fie și dureroasă, că de plăcere cu siguranță e deja, uitasem tocmai de elementul ăsta al ecuației, plăcerea, păi sigur că scriu și din plăcere, nu sunt omul care să facă pe gratis lucruri care nu-i plac. Și în afară de salariul pe care-l primeam când scriam la ziar, eu numai pe gratis am scris – da, inclusiv de când am publicat, când îți cumperi cartea să o dai moca la cât mai multă lume în speranța că o să fii văzut, banii pe care-i primești sunt mai puțini decât cei pe care-i dai să-ți faci singur vânzare. Dar să nu generalizăm, sigur că unii scriitori au depășit punctul acesta de cotitură, nu despre asta e vorba acum. Am divagat. Deci de ce dureroasă? Poate că se întâmplă autorilor mai mari, consacrați, așa cum este domnul care mi-a dat tema de gândire respectivă.
Pentru o secundă m-am gândit că se întâmplă celor care au încetat să mai scrie numai ce le-ar plăcea să citească – oh, cum uitam un alt motiv pentru care mai scriu, iată, sigur că da, mai ales în ceea ce privește ficțiunea literară, mai scriu pentru ca apoi să citesc acea poveste. Pentru mine, dar nu neapărat, pot fi și alții cu gusturi similare și atunci ochesc mai mulți iepuri dintr-o lovitură. Iar am luat-o pe arătură. Spuneam că poate această durere din plăcere se întâmplă celor care ajung să țină cont mai mult de cerințele vremii, de public, de acele standarde care îi fac pe bookfluenceri să dea taguri pline de entuziasm când primesc o carte pe care nici măcar n-au citit-o încă, pe jumătate în colețel. Dar am renunțat repede la gândul ăsta sinistru, chiar vreau să cred că sunt mai mulți cei care scriu fără să ia seama de limitări, șabloane, reguli de scriere creativă ce fac tocmai pe dosul și anume scriere rigidă în loc de creativă și așa mai departe. Deci nu e asta, dar în acest caz nu îmi rămâne decât să descopăr durerea și să mă bucur până atunci de libertatea de a scrie cum vreau, chiar dacă pot foarte bine să trăiesc și fără.
Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).
A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.
Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.
Ma regasesc si eu in unele dintre chestiile expuse aici.. cum ar fi asta, care m-a si distrat: „Poate că dacă nu scriam, schiam. E chestia mea. Sigur, a mea și-a multor altora, dar mai toți găsesc un sens mult mai înalt în actul scrisului, iar eu nu-l împărtășesc și ajung la concluzia că e ok și-așa.”
Cred că mulți ne regăsim, dar sună mai interesant treaba cu terapia. Mulțumesc!
Am ajuns și eu la o limită acum de fiecare dată când aud „scrisul e vindecare”, e ”terapie”. Oricât de adevărat ar fi, până la urmă, nu e doar asta. E și asta, dar e ȘI altceva, cum ar fi viziune, încredere, amuzament, împărtășire, analiză, în special analiză :)
Mi-a plăcut cugetarea ta!
Mulțumesc! Mă bucură enumerarea ta, pentru că a răspuns la câte un motiv pentru care mi se mai întâmplă să scriu (atunci când pot trăi fără scris, dar totuși scriu :) ).
În primul rând, pe sacerdotalele noastre teritorii sunt mai mulți scriitori decât cititori. Nici măcar scriitorii nu se citesc între ei înșiși, deși reciprocitatea ar fi vitală. Am ajuns să nu mai citesc lucrările anumitor scriitori ai acestei reviste pentru că nu binevoiesc nici măcar să răspundă omului care le-a făcut recenzia, cât or fi ei de buni, chiar și din îndepărtatul orient, căci, după mai multe lecturări ale lucrărilor lor, cu feedback-urile de rigoare, în principiu ridicații în slăvi nu se catadicsesc să răspundă, ignorând în „slava” lor timpul și bunăvoința cititorului -scriitor și el de altfel. Bun atunci, nimic de pierdut, scriitorii sunt cu tonele, trecem la alții. Nu prea contează scriitorul, mai mult marketingul, imaginea investită în lansarea cărții, căci în neo-societatea noastră imaginea bate din nefericire talentul. Dacă omul e cunoscut în comunitatea lui, s-ar putea ulterior să răzbească și ca scriitor. Final concluziilor mele… dacă crezi în planurile Marelui Creator, vor veni până la urmă și niscaiva satisfacții pentru fiecare. Uneori viața e prea lungă ca aceste satisfacții să nu apară…
Mie mi se pare mai ușor să apară satisfacțiile când așteptările scriitorului nu sunt legate de public sau de reacții, ci de felul în care îl transformă/ bucură, chiar și… distrează pe el scrisul. Mulțumesc pentru părere și lectură.
O „Cugetare…” introspectivă și interesantă, care (con)duce la raționamentul deductiv că terapia prin scris este una de natură perimată, aflată într-un evident raport de inferioritate cu alte terapii, cum ar fi terapiile prin shopping, pe o saltea de fitness sau cu ajutorul pisicilor, de exemplu.
A propos de motivație, utilitate sau plăcerea dureroasă a scrisului, eu, dar și mulți alții ca mine – cu mențiunea că oricine are dreptul să nu se regăsească printre elementele acestei mulțimi de nume(re) imaginare – dacă nu scriam, nu se știe dacă schiam, făceam zumba sau felinoterapie, dar în mod sigur evitam riscul de-a pieri fără nicio vină în caz că ar fi exterminați toți scriitorii!
Nu vreau ca terapia prin scris să pară inferioară niciunei alteia. (Deși mărturisesc că la mine funcționează tare bine felinoterapia că tot ați pomenit-o :) ). E un gând al meu numai despre mine, unde mai punem că și minoritar pe deasupra (terapia prin scris este, totuși, un fenomen extins, dar eu nu am intenția să-l stângăcesc în vreun fel). Și-mi place cum ați încheiat comentariul, e o certitudine energică, de departe mai interesantă decât a mea, aia conform căreia „aș putea și fără” (totuși dacă mi s-ar interzice, marturisirea mea ar căpăta cu totul alte valențe :) ).