Încotro ne îndreptăm – antirecenzie

Zic anti, pentru că recenzie nu se poate. Eu oricum nu scriu recenzii, scriu opinii, dar nici măcar opinie nu se poate de data asta. Cred că orice ai scrie despre romanul Încotro ne îndreptăm, tot n-ai reuși să transmiți adevăratele stări prin care ai trecut citindu-l și prin care, crede-mă că știu – mi se întâmplă fix în clipele astea –, ai face orice să-i convingi și pe alții să treacă. Îmi e clar că a devenit romanul pe care o să-l tot recomand de-aici înainte, aș vrea să-l citească cât (în cinstea autorului, nu voi evita cacofoniile simpatice) mai multă lume – deși asta cu multă lume e cam cu dus și-ntors, pentru că nu e o scriere pentru toată lumea, ba dimpotrivă aș zice, mi se pare că e pentru foarte puțini – dar revenind, mi-aș dori să mai știe și alții cum e să citești cartea asta. Deci nu s-o citească de dragul de-a o citi, ci să vadă cum e, cum te face să te simți, pentru că despre asta-i vorba, despre stare. De fapt, stări. Multe și contradictorii, extreme, înșelătoare, exact ca la Poker. Pe ce credeam că mizează autorul (eu credeam că pe stil) și pe ce miza de fapt! Păi pe poveste – sau sigur, și pe stil, dar oricât s-a străduit să te facă să crezi că acolo nu e nicio poveste (nu una așa cum s-a dovedit a fi de fapt, că o poveste este încă de la începutul romanului, ba chiar mai multe, ba chiar ai crede că fără legătură între ele, inutile le-ai mai crede, exasperante, dar ntz, nu, cine crede asta se va simți la final ca Tom când se trezea cu față de măgar prostit după ce Jerry era cu o secundă mai deștept decât el), dacă ai trecut câteva teste (presărate pe parcursul primelor 240 fix de pagini), ajunge să te lase să descoperi că povestea bate stilul.

Am fraze cam lungi? Știu, mi se întâmplă des să preiau din stilul cărților proaspăt terminate, deci dacă se simte vreo influență, e doar un joc inocent, nu ai cum să scrii precum Pavel nici dacă-ți propui. O spun și pentru a evidenția un minus pe care cred că l-ar remarca cititorii neinițiați. Se presupune că o „recenzie” trebuie să fie obiectivă, nu? Ce folos că mie mi se pare o carte extrem de bună, dacă cineva care a citit toată viața young adult pune mâna pe ea din greșeală (cu intenție mi se pare improbabil), o citește (nici nu bag mâna în foc că o termină), iar dacă se întâmplă ca aceeași persoană să ajungă pe acest site la recenzia mea (iarăși puțin probabil) mă înjură că l-am făcut să-și piardă timpul? Ai spus că e excepțională, Păi mie așa mi s-a părut, Dar bate câmpii, cum să ți se pară așa, Uite-așa etc, mă rog, am vrut să vă mai arăt un sample din ce vă puteți aștepta de la cartea asta în care dialoguri bruște și aparent inofensive întrerup șirul gândurilor personajelor sau chiar pe-al gândurilor autorului, pentru a expune mai pe larg punctul în care a ajuns unul dintre acele… gânduri. Într-adevăr, fără linie de dialog – mie asta, contrar temerii pe care o aveam, mi-a făcut lectura mai ușoară. Se pare că un dialog fără linie de dialog curge mai ușor decât unul întrerupt de linii. Dar probabil multora dintre cei obișnuiți cu ce s-a scris până acum o să fie deranjant, sau, mai rău, o să-l acuzați pe scriitor că nu cunoaște normele (râd).

Acum, că am cam încheiat cu falsele minusuri, o să revin puțin la poveste (aia despre care ziceam că bate stilul, ăla despre care ziceam că s-ar putea ca pe unii să-i deranjeze). Pe lângă poveste, deci, prin intermediul lui Franz, autorul nu ne expune numai la literatură, ci am văzut clar opinii, idei despre… Bun, gata cu propozițiile neterminate intenționat, mie cu siguranță nu îmi reușește cum atât de natural și de ghiduș se joacă domnul scriitor (important e că deja știți cam la ce să vă așteptați în materie de stil). Cum spuneam, am găsit de la opinii critice față de literatură și/sau de piața de carte în general (am interpretat, vreau să spun, nu că am găsit, până la urmă tot ceea ce mie mi s-a părut a fi ironie și sarcasm, se poate să mi se fi părut așa prin prisma faptului că am rezonat cu abordarea asta, pe când e posibil că autorul chiar nu glumea/ironiza deloc – ba glumea/ironiza), până la o analiză concretă a societății, a psihologiei mulțimilor, a sociologiei puterii și altele. Sigur, toate aceste opinii/ idei despre care am convingerea că sunt personale, aceste atacuri fine și subtile, presărate în locurile potrivite – adică atât cât să pară că sunt acolo cu modestul scop de divertisment, sunt spuse din și prin și printre… poveste. Nu e ca și când vine Pavel Nedelcu și întrerupe tot, să-și dea cu părerea. Ba da. Face și asta, dar nu chiar așa. O face ordonat, calculat – știe exact ce face, cu fiecare propoziție (nu știu dacă intenționa să ne dăm seama că știe exact ce face și că nimic din scrierea lui nu arată a impuls și a luare de val, dar mie asta este impresia pe care mi-a lăsat-o).

Și pentru că am ajuns la punctul digresiunilor, ar trebui să spun (încercând să omit pentru moment că am ajuns la finalul lecturii, ceea ce mă face să îmi retrag următoarea afirmație) că acest roman nu este genul meu, pentru că nu este un gen, punct. Repet, dacă nu ajungeam până la finalul cărții (ca să mă răzgândesc între timp), aș fi băgat mâna în foc că nu este genul nimănui, pentru că pur și simplu nimeni nu a mai avut ocazia să întâlnească și aprecieze ceva similar. De asta nu mă dezic, este adevărat că ce am citit nu seamănă cu nimic din ce s-a mai scris. Dar ajungând să pun povestea cap la cap mi-am dat seama că oricât ar fi stilul de ieșit din tipare (și la propriu, dar mai ales la figurat, că aici era nuanța) este nu numai genul meu, dar chiar genul meu preferat – cu scuzele cititorului de relaxare (adică neavizat în ale tipologiilor literare) îndrăznesc să o etichetez drept dramă (adică mie asta-mi place și, până la urmă, asta s-a dovedit a fi – din punctul meu cel neavizat de vedere). Ah, că am râs copios în primele trei sferturi ale cică dramei, da, asta s-a întâmplat din cauza sclipirii (aș zice de geniu, dar e too mainstream, cert e că nu prea scrii o astfel de carte decât dacă ai o inteligență mult peste medie). Sau poate chiar greșesc, nu e nicio dramă, chiar e un gen inexistent, un game changer (cel puțin la nivel teoretic, chiar dacă nu o să se apuce nimeni – prea curând – să se inspire din stilul autorului) și dacă va deveni un gen mai stabil după această apariție, rămâne de văzut, nimic nu e inimitabil, contează însă cât de bine o faci.

Acum, c-am rezolvat-o și cu genul, o să-l nemulțumesc puțin pe autor, spunând că nu am reușit să trag prea mult de carte – da, am recitit pasaje, da, pe unele nici n-ai cum altfel decât să le citești de măcar 5 ori, însă cu toate astea, interesul pe care reușește să-l capteze încă de la primele rânduri este prea mare pentru a lăsa cartea din mână după doar 10 pagini, așa cum suntem îndemnați (am aflat că în glumă) în instrucțiunile de utilizare a cărții. Dar indiferent de lentoarea (deși în cazul meu aș numi-o rapiditate, de mult nu mi s-a mai întâmplat să mă atragă atât de mult o carte încât să mă țină în priză câte o sută de pagini într-o zi) lecturii, de un lucru sunt sigură și anume că autorul își selectează cititorii pe sprânceană, se vede chiar din text, dar se simte și din afara discursului, prin modul de construcție a ideilor (iar aici, cu riscul să mă repet, cât de bine știe ce face! Poți crede că îl ia valul și deodată să afli – pentru că ți-o spune explicit, el scriitorul, ție, cititorului, că știe foarte bine ce a făcut până acolo – vezi referință la paginile 122, 190 și nu numai). Prin construcția ideilor, spuneam, care se întrerup (intenționat, firește) ai zice că la nesfârșit, acumulând precum în metafora bulgărelui de zăpadă alte și alte situații (absurde, umoristice, sarcastice, analitico-socio și politice, chiar istorice îndrăznesc, filosofice, desigur, iar acum am în minte tavanul, veți afla singuri dacă veți citi), deci tot mai multă informație pe care cititorul exclusiv de YA, scuze, neinițiat voiam să zic, le va considera inutile.

Bine, mi se pare că selectarea cititorilor se întâmplă din start, nu numai prin intermediul stilului, dar și al temelor principale care duc în zone pe care Kafka cu Procesul, Orwell cu Ferma animalelor, Camus cu Străinul și Dostoievski cu Dublul (cer scuze criticilor care vor considera că mă duc prea departe, dar mă duc) le-au pus într-o formă rigidă, plasându-le într-un cadru concret de context și intenție, dar care aici se întrepătrund și cu multă joacă (joacă de condei, joacă cu cititorul, cu povestea în sine, cu arcurile patului domnului Franz, cu gândurile lui rămase în autobuz, cu gândurile unui glonț și multe altele) pe care intuiesc că nu orice cititor are capacitatea să o agreeze (adică priceapă). Sigur că în afara acelor teme kafkiene, camusiene, orwe… iene ați înțeles ideea, despre care începem să citim încă din primele pagini, mai există și o poveste – cea a personajului principal, cum altfel, poveste despre care nu o să insist prea mult, pentru că este doar o întâmplare fericită să se încadreze în rândul celor pe care le caut eu în general la cărți. Astfel că, oricât ar părea de aleatorii ramificațiile și digresiunile, când am spus că dacă ar fi să descriu cartea printr-un singur cuvânt acela ar fi plauzibilă, am spus-o pentru că, mai devreme sau mai târziu, totul este explicat (și da, o să se lege până și… povestea!). Totul sau toate. Inclusiv haosul aparent, întreruperile de gând, de fir narativ și de orice o să vă mai simțiți tentați să vi se pară că a fost întrerupt. M-a urmărit pe tot parcursul lecturii gândul ăsta conform căruia autorul a asamblat cu minuțiozitate fiecare detaliu, cu bună știință de încotro se va… Deși nu asta (minuțiozitate) pare, asta este (poate să nu fie, asta mi se pare mie că este, deși nu pare, ați înțeles). Mă gândesc că scriind cartea asta, Pavel Nedelcu a demonstrat (cui? Haha) că poate scrie absolut orice. Acum sunt curioasă de câte ori i se va adresa întrebarea pe când “o carte normală”? Nu am însă nici cea mai vagă idee dacă stă în (sau peste, sau sub) intenția autorului să o facă. Chiar și așa, nu suntem lăsați să plecăm fără să vedem cum ar arăta o carte normală scrisă de acest autor. De la pag 240 începe să se arate o carte (pe cât posibil) „normală” și abia aici, adică din acest punct pot să spun liniștită că e fix genul meu, că aș mai citi sute de pagini așa cum nu a mai scris nimeni până acum, doar ca să ajung la o poveste atât de complexă, puternică, dureroasă și greu de dus cum am găsit în Încotro ne îndreptăm.

Emilia Toma

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).

A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.

Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.