Anamneză

Dacă aș putea da timpul înapoi, aș retrăi orele petrecute cu tine în cinematograful din Liberty Center. Primul nostru film. Cât m-ai făcut să râd, stând îmbrățișați de întunericul sălii. Nu credeam că voi mai iubi pe altcineva. Totuși, dragostea lovea ca un făt în pântecele mamei. Facerea. Mușchii feței mă dureau. Filmul era – cum ai zice tu astăzi – o vomă. Nu conta. Era voma noastră. Amândoi ne hlizeam privind imaginile cu Ewan McGregor pe ecran.
Son of a Gun.
Dacă m-ai întreba azi despre ce era filmul, n-aș ști să-ți răspund. Tot ce țin minte: culoarea ochilor tăi înainte de a se stinge luminile.

Swipe left
Swipe right
ȘI
Sfântul match
Amin.

Filmul poveștii noastre se desfășura chiar atunci în sala de cinema. Două fotolii și un ecran. O pânză albă pe care ne-am scris viitorul. Ajută-mă să fac acum același lucru, să scriem împreună finalul poveștii. Te rog! Te implor! Nu da swipe left dorinței mele!

Nu am puterea să dau timpul înapoi și să fac o anamneză mai bună a acelor clipe. Ziua în care m-ai învățat să râd din nou. Când m-ai despăturit ca pe un tricou cu guler polo șifonat și m-ai întins pe patul tău king size. Tricoul și-a deschis aripile, lângă tine, când mi-ai șoptit prima dată cele două cuvinte. Te iubesc.

Nu mă pricep la scrisori de dragoste. Nu de pe patul ăsta de spital, cu podele ce mă înfrânează. Ca femeie care toată viața de adult a dus un bagaj emoțional între degetul mare și arătător, nu știu să-mi exprim sentimentele în scris. Nu pentru că m-ar împiedica bagajul din fosta relație. Ci pentru că ceva ce nu pot numi dă naștere unor frici. De a nu fi iubită, de a fi părăsită. Într-o zi, fricile s-au evaporat. Am dat drumul bagajului și am putut să ridic pixul. Am putut să ridic fruntea și să zâmbesc. Pentru tine. M-am ridicat ca balon cu aer cald. Era atât de bine. E bine și acum, când am început să-ți scriu de pe patul de spital. Te rog să nu crezi că sunt egoistă. Ai face asta pentru mine? Ai avea curajul să mă deconectezi? Îți cer prea mult, iubirea mea?

Prima zi. Cu râs și cu plâns, viața mea continuă alături de tine. Iubirică. Mon amour. Pisoi. Cuvinte-jalon. Ancore la temelia noastră.
Prima zi.
Swipe right.
Slavă cerului că a existat un match pe Tinder. De Paște, dacă mai trăiesc, ar trebui să le trimitem o friptură de miel fondatorilor Tinder. Iartă-mă că aduc din nou vorba despre zilele mele numărate.

E ceva ce nu ți-am mărturisit niciodată. O poveste despre lupta mea cu boala. Prima zi acasă, când m-ai adus de la spital. Clipa când am realizat că eram trei în casă: tu, eu și diabetul. Am deschis șifonierul, căutându-mi hainele. Goală, sleită de lanțurile unui diagnostic ce săpase adânc în mine. Cu greu îmi mișcam picioarele. Te-ai apropiat. M-ai îmbrățișat. Am lăsat fricile să cadă pe parchet.
Boala nu ne-a schimbat relația. M-ai acceptat cu tot cu piatra mea de moară. În brațele tale am plâns în acea zi. Prima dintr-un lung șir. De ce plângi? m-ai întrebat. Aș fi zis că răspunsul era legat de diagnostic, că boala mă făcea vulnerabilă. Am plâns pentru că mi-am dat seama cât de mult mi-ai lipsit. Nu te văzusem de o săptămână și în sfârșit mă aflam în brațele tale. În brațele tale aș vrea să mor. Ai fi dispus să-mi îndeplinești ultima dorință? Spune doar swipe right. Amin. Și roagă-te pentru sufletul meu.

Suntem doi porumbei înghesuiți pe pervazul unei ferestre. Ochii lor fixați pe salonul 14. Suntem picăturile de ploaie alunecând pe un topogan din milioane de unități de insulină, deasupra porumbeilor ce nu văd durerea pacientei din pat. Dincolo de fereastră, o femeie de 33 de ani privește păsările zgribulite. Femeia ta. Fricile evaporate acasă, în secunda dintre inspir și expir, când a simțit brațele tale în jurul ei. Nu mai e pierdută. Este a ta. Femeia cu zilele numărate.
După un timp, a aruncat spre tine cu papucul roz, cu telecomanda și cu trusa de insulină. Ce ceartă stupidă! Ne-am împăcat și am râs. Râzi cu mine și astăzi. Fă-mă să zâmbesc când îți spun că nu mai am mult de trăit. Râzi – chiar dacă doare – și când mă deconectezi de la un aparat care respiră pentru mine. Sunt împăcată.

Urcă-te în mașină și vino la mine. Aștept să se deschidă ușa. Îmi imaginez că intri tu, iubirea mea. Păstrează-ți calmul și ascult-o pe asistentă. Iubește-mă în continuare și nu te mai gândi la gest. Doar tu poți face asta. Până la răsărit, totul se va termina. Inima mea a obosit. Bum – pauză – bum – pauză. Mi-e greu să țin pixul în mână. Mă doare tot corpul.
Dă-i femeii tale odihna veșnică și îți va fi recunoscătoare. Nu fi crud, mon amour! Nu mă urî pentru că îți provoc o suferință de care nu am cum să te cruț. Fă-o, oprește aparatul! Ca și cum desprinzi un plasture. Dintr-o mișcare. Nu o să mă doară. Când vei ajunge acasă, uită-te la Sun of a Gun. Râzi cât te țin plămânii. Nu plânge după mine.
A ta, cu papucul roz într-o mână, gata de a-l arunca spre tine,
Femeia cu zilele numărate

Florentina Ionescu

Am absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, iar în prezent lucrez la un ziar săptămânal pentru comunitatea medicală din România. Am câteva proze scurte publicate în Revista de Povestiri în 2020. Am copilărit într-un sat situat la 40 de kilometri de București, iar Capitala m-a adoptat în 2002. Am încerc să redau în textele pe care le-am scris măcar o mică parte din atmosfera de la sat și din poveștile pe care mi le-au spus cei dragi. Îmi doresc să creez personaje autentice, păstrând câteva trăsături de la oameni dragi mie, care m-au marcat în copilărie.