Suzănica Tănase (n. 1982, Constanța) e câștigătoarea Distincțiilor revistei Itaca pentru cartea anului 2020, secțiunea proză, și a Premiului Cristian Săileanu 2020, secțiunea roman, ambele premii fiind obținute pentru volumul Grădina Sofiei (CDPL, 2020). A absolvit Academia de Științe din București, Colegiul de Asistență Socială Georgian College, York University și Facultatea de Psihologie Laurentian din Ontario, Canada. Este consultant de imigrări ICCRC-CRCIC și din 2012 lucrează în poziția de consilier de soluționare a problemelor de imigrare în Canada pentru YMCA Immigrant Services, iar din ianuarie 2019 lucrează în paralel în propria practică, We the North Immigration Services. A publicat Cap de lut (Coresi, 2014), O mie de impresii divizate (Berg Books, 2018), Grădina Sofiei (CDPL, 2020) și Oameni fără piele (CDPL, 2022).
Hai să-mi scot asta din cap și să-ți pun întrebarea care mi-a tot dat târcoale de la început, încă de când am citit Grădina Sofiei. Dacă în volumul anterior a fost vorba de un lung prozopoem, cu mici fărâme de proză, fragmentarismul mai accentuat și forma de aici, din Oameni fără piele, se apropie și mai mult de poezie, neputând fi privit nici, să zicem, ca un poem epic . Eu l-am citit ca pe un volum de poezii având o temă comună. De ce, așadar, plasarea volumului în categoria roman?
Ca să fiu sinceră, m-am chinuit tare mult cu volumul ăsta. Pe de o parte, pentru că voiam cu tot dinadisul să scap de forma prozopoem din Grădina Sofiei, iar pe de altă parte pentru că starea sub care am scris Oameni fără Piele a fost una tare diferită. Unde, Grădina Sofiei a fost și pentru mine un experiment care a pornit dintr-o durere reală, simțită la nivel organic, ideea din Oameni fără Piele a tot dat din coate și a ieșit la suprafață în urma unui acces de revoltă și de neputință față de un sistem judiciar cu care mă tot confrunt de vreo 9 ani.
Până am ajuns la forma aceasta ulterioară, am tăiat foarte mult. Am avut la un moment dat chiar două variante pe care le-am pus de-o parte pentru că mereu mă împotmoleam. A trebuit să mă relaxez, să fac exerciții de respirație ca să pot scrie fără să se simtă scrâșnitul de dinți din spatele poveștii. Nici nu știu dacă am reușit.
Da, sunt multe poeme legate între ele de un fir narativ foarte subțire. De fapt, nu multă lume a înțeles că e vorba de o poveste spusă de o bunică nepotului ei după moartea mamei. Băiatul, sau bărbatul, căci vorbim de o persoană ajunsă la maturitate, își caută răspunsuri la propriile întrebări și își va însuși vocea bunicii ca pe ceva propriu. El ”vede” suferința mamei prin aceste cioburi oferite de bunică dar și de alte personaje care apar mai târziu și de care își amintește ca printr-un vis.
Chiar am avut o discuție cu Cosmin Perța, un scriitor pe care îl apreciez și cu care vibrez pe o anumită cordă emoțională, și l-am întrebat cum să mă asigur că cititorul va înțelege ce vreau eu să scriu, mai ales că totul e atît de fragmentat. Iar Cosmin mi-a răspuns foarte elegant și înțelept și anume că fiecare cititor va înțelege ce va înțelege în funcție de construcția lui interioară. Și atunci m-am liniștit cumva și mi-am zis că e povestea mea, o voi scrie pentru băiețelul meu, căci lui îi este dedicată, și nouă împreună, iar restul se va cerne de la sine.
Da, acea temă comună de care spuneam e tocmai firul narativ, care n-are cum să-i scape unui cititor atent. Cum a luat formă ideea unei continuări pentru Grădina Sofiei? Te-ai gândit să grupezi cele două volume într-unul singur?
Pare o continuare a Grădinii, dar povestea din Oameni fără Piele se petrece mult înaintea Grădinii. După acest mini succes al meu cu Grădina Sofiei, mi-am zis că eu încă mai am o poveste de spus, povestea mea proprie, căci e foarte puțină ficțiune în acest volum.
Oameni fără Piele pornește de la un eveniment din viața mea, propriul divorț care s-a petrecut acum 9 ani, chiar la două săptămîni după ce mi s-a născut primul copil. Am fost nevoită să plec cu copilul într-un coșuleț și cu un rucsac cu haine în spate și să dorm timp de 6 luni într-un apartament gol în care aveam pe podea doar o saltea ponosită, donată de o altă femeie singură, și un scaun.
Nu știu dacă am conștientizat vreodată grozăvia pe care am trăit-o în acele șase luni, sau curajul meu de a lua-o de la capăt, dar știu că am închis o ușă pe care nu am mai redeschis-o niciodată. M-am fript, cum se zice pe românește, și din acel moment mi-am promis, cam cum face Scarlet O’Hara, ca să folosesc cuvintele ei, că „niciodată n-o să-mi mai fie foame”. Eu mi-am promis altceva și mă țin cu dinții de promisiune, deși uneori nu e atât de ușor. Inima e slabă și mai flutură.
Adesea, însă, se face curent în interiorul meu și deși ușa e încă închisă, se mai deschide cîte o fereastră. Poeziile acestea au luat forma acelor ferestre.
Fiecare om fără piele, din acest volum, mi-a trecut prin viață și tuturor ne-au crescut solzii după experiențele proprii. Și lor le este dedicată cartea mea.
Aceste două volume formează un singur trup, numai că ordinea e inversată, dar sunt eu toată acolo, de la primul paragraf până la ultimul.
Eu am intrat în contact cu scrierile tale prin proză. O proză destul de lirică, într-adevăr, dar proză. După citirea ultimelor volume, aș zice că te văd mai apropiată de poezie. Dar te rog să-mi confirmi tu asta, sau să mă contrazici.
Nici eu nu știu ce scriu, sau ce sunt. Scriitoare, poetă? Habar nu am și nici nu stau să mă gândesc la asta. Scriu deci sunt… :)
Pentru mine literatura, momentele acestea pe care le petrec citind sau scriind, mă încarcă, mă însănătoșesc. Aș putea să trăiesc fără un bărbat dar nu aș putea trăi fără o carte în casă.
Am încercat o dată să vorbesc cu un psiholog, deși mie îmi vine foarte greu să mă deschid, sunt secretoasă până în măduva spinării, și am făcut-o să plângă. Apoi am vorbit cu un duhovnic și mi-am dat seama că nici el nu mă poate ajuta. Dar scrisul ajută. Sunt atît de curajoasă în scris de parcă aș fi alta. Sunt alta, în altă lume, o lume în care nu mi-e rușine de oamenii străini, nu îmi mai pasă de judecata lor. Mă analizez la rece și analizez tot ce văd, căci trăiesc foarte mult la nivel vizual și intuitiv, foarte dur și îmi doresc să scriu crud, sincer, dar nu să șochez ci mai mult să mângâi rănile, să le tranform din omidă în fluture.
Oameni fără piele și (mai ales) Grădina Sofiei se simt într-adevăr, așa cum se înțelege deja, ca o experiență foarte personală (cum e de fapt poezia, până la urmă). Deci nu prea mai are rost să întreb cât din volum e ficțiune și cât e inspirat din experiențele personale – cu siguranță că ai fost întrebată asta de prea multe ori. Ce aș vrea să știu e dacă ți-ai impus vreo limită. Dacă a existat un moment în care ți-ai spus „nu voi folosi asta” sau ți-ai propus din prima să eviți anumite detalii. Ai folosi detalii care i-ar putea deranja pe cei din jur dacă ceea ce scrii în momentul respectiv ar avea de câștigat din asta?
Ce faină e întrebarea asta, mai ales că da, au fost multe momente în care m-am oprit și m-am întrebat dacă e chiar necesar să fiu atît de sinceră.
Uite în Grădina Sofiei a fost acea imagine în care îmi pierd copilul în veceu și apoi trag apa repede, ca să nu mă uit ce a ieșit din mine. Trag apa după mine ca „după un câcat”. Eu inițial nici nu am folosit cuvântul, am lăsat loc liber, cumva cititorul să completeze cuvîntul, dar Maria Petricu, care a lucrat cu atenție pe volum, mi-a sugerat să-l introduc cu curaj. Mi-a fost teamă, mai ales că eu sunt o persoană foarte timidă, mă feresc de cuvinte ca o călugăriță de ochii pătimași ai unui bărbat. Mi-e absolut frică de unele cuvinte.
În Oameni fără Piele am prins curaj, că nu-mi trebuie mult și-mi ies viclenele aripioare.
Pe de-o parte încerc foarte mult să redau totul așa cum am simțit eu că s-a întâmplat, dar mă feresc de multe detalii. Uite, nu cred că aș putea să descriu vreodată o scenă de dragoste între doi oameni, căci mi se pare atât de privat actul în sine, ca o rugăciune între om și Dumnezeu. Așa mi-e felul, sunt prea puțin modernă, însă apreciez oamenii foc, cei care ard, sunt liberi și au curajul să fie ei, pînă la capăt. Cei care folosesc toate cuvintele posibile. Eu sunt făcută din apă, mă strecor.
Pentru următorul proiect intenționezi să continui cu aceleași registru sau îți dorești să încerci ceva diferit?
Oh, nu. Vreau să închei acest ciclu poetic. Deja lucrez la altceva care are cu totul altă formă. A fost destul, în forma asta. Îmi plac provocările și nu vreau să plictisesc, plus că doresc să-mi cunosc limitele, sau să-mi dau seama până unde pot să trag de elasticul acesta creativ. Sper să nu mă pocnească într-o zi direct în obraz.
Ce ți se pare cel mai dificil când scrii? Dar cel mai ușor?
Am să încep cu ce mi se pare cel mai ușor. Începutul. Foarte ușor mi se pare să apuc o idee de mână și să mi-o imaginez într-o formă finală. Un miros, o senzație, o amintire reactivată mă impulsionează imediat să scriu. Și stau cu ideea în cap vreo câteva săptămîni până știu că neapărat trebuie să o pun pe hârtie. Mereu mi-a fost tare ușor să încep, orice, să o iau de la capăt. E ca o reinventare, ca o adiere de primăvară după o iarnă grea. Cumva și viața mea mi-a dat un pumn de astfel de șanse.
Dificil mi se pare să găsesc timp să scriu. Am un program foarte aglomerat, doi copii, un soț foarte vorbăreț, iar eu am nevoie să-mi aud gândurile cu voce tare într-o cameră goală. Eu trăiesc cel mai mult în capul meu. Sunt practică și ambițioasă printre muritori, dar adevărata sursă a frumuseții vieții mele pornește la nivel imaginativ. Sunt cu capul în nori 85% din timp.
Ce crezi că diferențiază o carte bună de una slabă?
Cred că fiecare decide pentru el. Eu citesc mult, iar unele cărți le duc la capăt doar pentru simplu fapt că le-am început. Fac efortul de dragul scriitorului care a pus timp și muncă în cartea aceea.
Dar în momentul în care simt că fac un efort să o închei, atunci pentru mine cartea nu mai e atât de bună. Vreau să fiu surprinsă, să fiu lăsată să descopăr, să mă simt ca un cercetaș în pădure. Vreau să simt, să miros, să mă pierd, ca într-o relație de dragoste, atunci la început, când totul este încă nedescoperit, surprinzător și de aceea totul pare posibil.
Să mai rămânem puțin în zona asta. Există o linie subțire (o barieră) între proza de consum și literatură, pe care nu toată lumea o detectează. Majoritatea cititorilor caută povești care să le transmită ceva. Dar sunt și aceia care vor mai mult de atât. Pe tine ce te atrage, în primul rând, ca cititoare? Dar ca scriitoare? Te întreb asta deoarece poți vedea într-un fel o carte ca simplu cititor și o poți vedea altfel ca scriitor, când devii mai atent la formă, frazare, diferite trucuri etc.
Da, așa este. Sunt cărți pe care le citesc ca o simplă cititoare, mă relaxez citind și nici o secundă nu îmi pun problema dacă eu aș scrie o astfel de carte. Mă las condusă de poveste.
Dar sunt cărți care mă fac alertă, la care îmi pun întrebări și care mă neliniștesc. Chiar am avut momente în care mi-am zis.. de ce nu mi-a trecut mie prin cap o asemenea abordare, sau poate dacă încerc îmi iese și mie ceva asemănător.
Uite, eu o admir pe Herta Muller. A fi o mare scriitoare, pentru mine înseamnă a fi ea. O citesc cu lingurița, nu există fragment care să nu mă năucească. Totul la cărțile ei vibrează cu mine. Scriitura, subiectele abordate, imaginile răvășitoare. Mi-e teamă de ea dar e teama aceea bună, care te înalță.
Mă atrage unicitatea la o carte, fie că e scrisă diferit, fie că transmite ceva puternic, fie că e bizară, sau pur și simplu foarte sinceră. Dacă m-a scos din mediul meu, dacă m-a zguduit, atunci îi ofer toată atenția.
Citeam într-un interviu că nu ești singura scriitoare din familie. Te-a influențat asta în vreun fel?
Străbunicul meu a fost scriitor, încă îi mai avem jurnalele scrise cu peniță de gâscă. De cînd eram mică mi se tot spunea că semăn cu el, mândră și imaginativă. Dar nu știu dacă asta m-a influențat, dacă am moștenit vreo genă literară, însă ce s-a moștenit cu siguranță a fost o sensibilitate exacerbată. Toți de pe latura mamei suntem foarte sensibili, conectați la propriile sentimente, căutători de răspunsuri și din cauza asta avem destine răsturnate. Ne plictisim în lumea noastră și căutăm mereu noi teritorii mult mai complexe, neexplorate. Aici mă ajută pe mine literatura. Mă înrădăcinează.
Există vreun sfat despre scris de care ții cont și pe care l-ai repeta și altora?
Nu. Mă feresc de sfaturi. Ce a funcționat pentru mine poate foarte bine să nu funcționeze pentru altul. Eu nici nu prea vorbesc despre scris, nu împărtășesc cu nimeni despre ce scriu atunci când o fac. Am așa o stare de jenă atunci cînd sunt întrebată dacă scriu. Parcă mi-e rușine de activitatea asta, de rolul meu. Probabil îmi este, încă nu m-am acomodat cu ideea.
Cea mai plăcută experiență ca scriitoare? Dar cea mai incomodă/neplăcută?
Cea mai plăcută experiență ca scriitoare e să auzi de la scriitorul tău preferat că scrii bine. Eu am darul stupid, de copil necrescut, imatur, trăit prea mult printre pagini de carte, de a mă îndrăgosti puțin de scriitori prin cărțile lor. Chiar infantilă treaba asta, dar nah….dacă e să fiu sinceră până la capăt, mi se întîmplă și din astea. Binențeles că stau cuminte în banca mea.
Dar am avut marele noroc, cu acestă pandemie, de a intra în contact cu scriitori și scriitoare de care mă leagă o prietenie sinceră (chiar dacă ei nu o știu), iar asta nu se putea altfel din cauza distanței dintre noi. Asta mi se pare cea mai extraordinară senzație, să fii și un pic prețuit de chiar oamenii pe care tu îi prețuiești. E ca și cum ai prins o steluță de un picior.
Experiențe incomode nu am avut, dar dacă mi s-ar întâmpla, sunt foarte evazivă și scot căciula cumva, de regulă printr-o glumă. Nu prea pun multe lucruri la suflet.
Recomandă o carte puțin cunoscută care ți-a plăcut foarte mult.
Am să recomand prima mea descoperire din Canada, The Tin Flute de Gabrielle Roy, o celebritate în Canada dar total necunoscută în Europa.
Preafericiți sunt cei cărora viața le dă, din când în când, câte un pumn… de șanse.
Pentru că șansele sunt destul de ponderate de felul lor, iar cei mai mulți au parte doar de pumn :)
Mi-a plăcut interviul, tot textul respiră sinceritate, poezie și optimism.
(Îmi permit să preiau și eu provocarea din final și să recomand o carte care, deși e mai puțin cunoscută, e o adevărată delicatesă literară, pe care am recitit-o recent, cu aceeași emoție ca în urmă cu cca patru decenii:
„Carmelo Samona – Frații”)
Fără sinceritate și deschidere, cam orice interviu ar fi ratat :)
Se pare că puțin cunoscută chiar și în țara de origine cartea respectivă. Văd că se găsește prin anticariate.
Da, într-un anticariat online am (re)găsit-o și eu, nu-mi venea să cred că o au până în momentul în care am primit-o acasă, prin curier, în baza unei simple comenzi transmise prin e-mail.
Merită să fie citită!
Chiar ca super interviu! Intrebarile sint excelente dar raspunsurile debordeaza de sinceritate. Urasc interviurile in care raspunsurile sint formate dintr-un lung sir de bla-bla-bla. Dar nu e deloc cazul aici.
„Eu trăiesc cel mai mult în capul meu. Sunt practică și ambițioasă printre muritori, dar adevărata sursă a frumuseții vieții mele pornește la nivel imaginativ. Sunt cu capul în nori 85% din timp.” Nu esti singura. Cineva (apropiat) mi-a zis: „Nu trebuie sa ascult radio in masina.. mintea mea e cea mai buna forma de entertaining…”
Bravo, Suzanica, mult succes si inspiratie la scris in continuare!