A unsprezecea poruncă

Femeia salivează. Îi plouă de-a dreptul în gură. Găleți de apă inundă papilele gustative, elecrizate din senin. Trece pe lângă o cofetărie. Mirosul familiar o învăluie. Nu. O atinge pe nas, pe chip, pe pleoape, ca o foaie de plăcintă transformată în perdea. Vede prin țesătura fără model. Aromă de ecler cu vanilie. Ori poate cu… cafea? E preferatul ei.
Face un pas în spate. Programul e afișat pe ușa de sticlă de la intrare. Își vede chipul reflectat în suprafața curată. Cofetăria e deschisă până la șase. Nu ai voie dulciuri, se gândește Florence, de parcă tocmai urmează să încalce a unsprezecea poruncă. Vrei să-ți crească glicemia?
Pășește apăsat, lăsând cofetăria de la intersecția Morarilor undeva în trecut, într-un balon umflat cu heliu cu iz de ecler. Cremă pufoasă teleportată dintr-o ceașcă de cafea aburindă, pe un balcon al nimănui. Balonul se înalță, se îmbrățișează cu norii și se oferă să-i ajute să treacă strada. Florence salivează din nou. Sunetul unei ambulanțe o trezește din visare. Balonul s-a agățat într-un copac. Coroana lui e făcută din vată de zahăr. Ar vrea ca papilele ei să se oprească din pornirile astea, să nu își mai imagineze că întreaga intersecție e alcătuită din tăvi cu felii de plăcintă cu dovleac.
Ce dracu, doar nu ești câinele lui Pavlov! Doamne, iartă-mă, că înjur lângă biserică.
Trece pe lângă grupul de bărbați îmbrăcați în negru. Iz de tămâie ce se joacă de-a prinselea cu norii. Oare tămâia se întâlnește în ceruri cu balonul ei ce miroase a ecler? Ce bine că au decorat grădina bisericii! A înflorit și iasomia! Oare așa se cheamă florile? Mi-e rușine, zici că m-am prins cu lecția neînvățată. Și ce dacă nu sunt sigură cum arată iasomia?
Grăbește mersul. Inima îi bate tot mai repede, în ritmul roților de tramvai bătute de soartă să calce mereu și mereu pe aceleași șine în descompunere.
A ajuns acasă. Descuie ușa.
Nici nu intră bine în apartament, că o învăluie un nor invizibil, din litieră. Motanii ei s-au jucat iar de-a hai să-l obligăm pe om să fie arheolog. Oftează și ia lopățica de plastic. Loki, iar ți-ai lăsat comoara neîngropată?
Apasă butonul unei telecomenzi fixate în perete. Aparatul de aer condiționat este high tech. Dotat cu purificator de aer. În astfel de zile nu regretă că l-a cumpărat. Setează puterea de ventilație la nivelul maxim. În câteva ore, aerul din sufragerie va fi purificat. Cel puțin asta i s-a promis în cartea tehnică. Poate așa o să alunge mai repede mirosul din litieră.
Nu sunt o crazy cat lady!
Florence se privește în oglinda din baie. A uitat de balon, de ecler și de pomii din vată de zahăr. Pour some sugar on me, se roagă ea, dar nu o aude nimeni.
Cu două pufuri de odorizant de cameră ascunde emanația comorii. De-ar exista un microspray care să șteargă mirosul de tămâie! Tămâia aia grea ca o platoșă, ce-i apăsa umerii într-o biserică în mijlocul căreia se afla tatăl ei. Să-l înlocuiască cu cel de iasomie, cu aroma cremei din eclerul interzis. De ce nu? Ar fi un pas bun spre vindecare, se gândește Florence. Privirea îi alunecă spre al doilea motan, săpând în litieră, pregătit să se joace de-a Indiana Jones.
Hai că ești bine, își spune Florence stingând lumina în baie. Nici azi n-ai făcut COVID.

Florentina Ionescu

Am absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, iar în prezent lucrez la un ziar săptămânal pentru comunitatea medicală din România. Am câteva proze scurte publicate în Revista de Povestiri în 2020. Am copilărit într-un sat situat la 40 de kilometri de București, iar Capitala m-a adoptat în 2002. Am încerc să redau în textele pe care le-am scris măcar o mică parte din atmosfera de la sat și din poveștile pe care mi le-au spus cei dragi. Îmi doresc să creez personaje autentice, păstrând câteva trăsături de la oameni dragi mie, care m-au marcat în copilărie.