Poker

( )

Nici nu am idee ce titlu să aleg. Aș pune În memoria lui Calu, doar că știu unde încep și habar nu am unde o să termin. Poate că nu o să fie despre el într-o proporție satisfăcătoare pentru a justifica acest titlu. Relația mea cu el era exact ca și cum ai cunoaște un superstar înainte să devină celebru. Și exact ca la superstaruri, și celebritatea lui părea că va fi de scurtă durată, o celebritate îndoielnică, bazată pe faima de moment pe care i-o puteau da părul lung și des cum nu mai văzusem la nimeni, păr care, așa cum zicea el, nu văzuse tăișul foarfecei de zece ani (după ce și-l spala proaspăt, răsfirat îi acoperea tot spatele uriaș). Dar nu numai pletele și prezența de animal puternic, bine hrănit și siguranța pe care reușea atît de bine să o transmită fetelor ci și capacitatea lui extraordinară de a juca un rol pe care și-l propunea. E incorect să spun asta, deoarece el era primul care credea acea falsă biografie ce și-o atribuia încîntat. Frazele lungi și alambicate prin care descria planurile lui de viitor la o bere, lunaticele lui construcții (paradoxal) solide, întruchipate de un creier atotputernic, sută la sută încrezător în viitorul sortit, făceau himerele să capete pentru toți cei ce ascultau o consistență de granit, de piatră imposibil de sfărîmat. Construcțiile-vise formulate din cuvintele lui bine articulate se întindeau cît vedeai cu ochii, asemeni întrepătrunderii unor stabilopozi ce nu pot fi clintiți nici de cel mai dezlănțuit taifun. Uluitoarele surprize ce ți le rezervă viața. Toți credeam că pe el nu-l va destabiliza niciodată nimic. Și acum mi se pare ireal deznodămîntul a ce trebuia să devină pentru el o escapadă de două zile la Costinești, cînd la dus a fost spulberat de un tir. Mult mai probabil mi s-ar fi părut ca din rezultatul impactului motocicleta lui Calu să fi rămas neperturbată pe autostrada Soarelui iar tirul să se fi dat peste cap o dată sau de două ori și să se fi oprit într-un nor de praf, dincolo de șanț. Ca și imediat după aceea cînd, de cîteva ori, toți cei din gașcă am continuat din inerție să ne vedem pentru a face un toast în memoria lui Calu. Mă cutremuram tresărind: “Ce memorie?! Calu există, e prezent, e mai prezent ca mine și ca tine, aberezi sau ce!?” Și totuși întindeam paharul plin să ciocnesc cu ei simțind în carne absența unui clinchet, cel al paharului său. Fără el nimic nu mai era cum fusese și oricum, gașca începuse să se destrame cu puțin înainte, nefastul accident într-un fel doar a grăbit lucrurile pe făgașul lor normal, de pierdere a entropiei.
De fapt care este frumusețea acelor vremuri? Faptul că eram mai tineri, mai nepăsători, aproape indiferenți la posibilitatea că am putea răni pe cineva. De fapt, noi înșine eram mai rezistenți, cu răni care se cicatrizau peste noapte. Un refuz, o decepție însemna perioada de cîteva minute, ca să citez din Calu, pînă ce te convingeai că “fraiera nu realiza ce experiența vieții pierduse”.
Într-o seară m-am trezit cu el la ușă.
– Grig, ghici peste cine am dat acum cîteva ore?
– Peste cine?
– Peste Vivi.
Vivi era verișoara unei colege de liceu și cu vreo doi ani în urmă îmi încercasem și eu norocul să o dezvirginez, dar, deși fusesem cel mai aproape dintre Fantele, Ștef și Villy, nici eu nu reușisem. O poreclisem “aia cu himenul de tablă” pentru că exact așa se simțea, ca și cum întîmpinai un zid de metal și ca să-l străpungi ți-ar fi trebuit un burghiu cu cap vidia, nu un nenorocit de penis. Vivi avea și un plan de viață foarte bine conturat, sau cel puțin modul cum trebuia să înceapă: printr-o căsătorie onestă în care ea își aducea neprihănirea și trena albă de mireasă iar el o situație materială stabilă. În ciuda acestor planuri, îi făcea plăcere să se joace mereu cu focul, masochist de aprope și era o adevărată minune cum plecase de la atîtea petreceri așa cum venise, fată mare. În schimb, după cum îmi șoptise Fantele, Vivi era expertă în a-și strînge sînii (măricei bine) între palme ca să-ți faciliteze măcar o finalizere acceptabilă pe acolo. Erau anii de tranziție, cînd fetele erau ele însele dezorientate, cu o reminescență de pudoare inoculată de mamele lor (crescute, bietele, în strictețea comunistă) cînd li se tot repetase la nesfîrșit că familia este baza societății, dar erau și cu un ochi la canalele porno care uneori se prindeau la liber, ca promoție. Așa era și Vivi. Existau niște distorsiuni în comunicările neurotice ale creierului ei, o luptă între ce ar fi vrut să facă și ce ar fi trebuit să facă. Era brunetă, cu doi ani mai mică decît noi, cu o față de șmecheruță, mereu zîmbitoare și mereu gata să-ți întoarcă replica. Era o plăcere să dansezi cu ea, se lăsa condusă bine, avea un mijlocel subțire, cu toate că avea cîteva kilograme în plus – dar în nici un caz după standardele mele, ci după ale lui Calu, el preferînd femeile suple, iar singura lui excepție de fund “ok să fie bombat” era cel al negreselor finaliste de suta de metri viteză. Poate că ăsta și fusese norocul meu: faptul că Vivi nu era exact pe gustul lui, altfel nu cred că ar fi venit la mine în seara aia să-mi de-a pontul că se întîlnise cu ea, ci s-ar fi ținut el de ea.
Dar așa, “pentru mine” aflase că era studentă la psihologie, la universitatea Spiru Haret.
În anii ăia părea că juma’ de țară se înscrisese la Spiru Haret – dacă nu luai la Stat era cel mai simplu mod să stai ieftin în București și să arzi banii părinților cu acoperirea că te pregătești serios pentru viață.
Întîi am trecut pe la Calu să bem ceva și să ascultăm un nou album care apăruse și de care era încîntat de parcă semnase el versurile. Și Calu, și eu, stăteam încă la părinți iar mama lui era profesoară istorie, o femeie blajină și primitoare pe care el o dădea afară din sufragerie imediat ce ne întreba ce să ne aducă de mîncat. Calu o punea să ne facă sărățele, plăcinte cu brînză, fără să-l intereseze detaliul că nu mai aveam să fiu acolo cînd toate astea ieșeau din cuptor. Ca de obicei cînd avea importanta îndeletnicire să-mi dea ceva nou de ascultat, mă punea să stau în fotoliul dintre cele două boxe iar el se așeza la birou, în fața mea, dar în stînga, lîngă perete, exact ca un profesor exigent care are răbdare ca studenții lui să termine o lucrare de control. I-am făcut plăcerea să-i spun că albumul sună incredibil, ca un Led Zeppelin mai simplifcat, și că băieții ăștia or să ajungă sigur departe dacă schimbă basistul, exact ce voia el să audă. Era vorba de The Black Crowes.
– Acum îmi spui unde o găsesc?
– Pe cine?
– Pe Vivi, nebunule, nu de-asta m-ai luat de acasă?
– Aa, pe Vivi! Păi, nu știu… păreai așa doar pe jumate interesat, mă gîndeam că ai uitat deja.
Vivi stătea la nici un kilometru de noi, în niște foste cămine de nefamiliști care aparținuseră de o mare fabrică falimentată din care rămăsese un mic departament de proiectare, acum preluat de nemții de la ABB. Toate căminele alea de care noi nici nu ne apropiam cînd eram mici, fuseseră reamenajate și transformate în cămine pentru studenți. Ea îi dăduse coordonatele: etajul și camera unde stătea, dar deabia cînd urcam pe scări spre etajul doi, Calu a găsit de cuviință să-mi spună și detaliul că Vivi avea prieten acum, un coleg de-al ei, student și el la Spiru Haret.
– Are prieten? Și atunci la ce naiba mai m-ai cărat pînă aici dacă are prieten!?
– După tonul cu care mi-a zis de prieten mi-am dat seama că nu e mare iubire cu ăla. În plus mi-ar fi dat adresa ei și ne-ar fi invitat pe la ea dacă nu avea chef de noi?
– Cel puțin i-ai spus că vin și eu?
– Normal că i-am spus de tine. Deabia după aia mi-a dat adresa.
Nu era deloc animație, cum ne obișnuisem să vedem în Regie, nu se vedea lumină decît pe sub cîte-o ușă, ici colo, și nici muzică nu se auzea. Am bătut la camera ei și ne-a deschis o tipă pe care atunci o vedeam prima oară, Irina. Camera avea două paturi suprapuse pe o parte și două pe alta iar la mijloc era plantată o masă zgîriată pe toate direcțiile, imitație de stejar. Vivi era lungită pe unul din paturi dar s-a ridicat repede să ne pupe și să ia sticlele de vin și buchetul de flori pe care, ca un idiot, îl adusesem, avînd în vedere că prietenul ei se găsea și el lungit pe același pat cu ea.
Îmi venea să-i trag un pumn în nas lui Calu dar el părea că se amuză strașnic pe socoteala mea. Am făcut cunoștință și cu prietenul ei, și cu prietenul Irinei, erau toți patru studenți la particulară – pe Irina, aveam să o mai văd întîmplător peste vreo doi ani, în autobuzul 102, și să-i remarc din nou stupizenia atunci cînd la o stație s-a urcat un băiat care era redus mintal iar ea i-a cerut foarte politicoasă permisiunea să i se uite în palmă. Voia probabil să se dea mare cu ce învățase prin școli, să-și confirme vreo teorie cretină care lega în vreun fel vreo boală mentală cu o anume formă a degetelor sau a liniilor din palmă. Din paranteza asta se subînțelege că și ea era studentă tot la psihologie. Bogdan, prietenul lui Vivi, era la Drept, iar George, la filozofie. Nu aveam nimic în comun cu ei dar conținutul sticlelor pe care le adusesem urma să ne ajute să găsim repede ceva. Pokerul pe bani.
Cu ajutorul lui Vivi am trecut repede peste stînjeneala primelor minute. Foarte inventivă și senină, i-a explicat lui Bogdan că eu sînt vărul ei de la țară, văr de-al doilea dinspre tată. Calu, care știa că nu călcasem în viața mea pe la țară nu știa cum să-și înăbușe rîsul. Dar detaliul mergea perfect cu vinul pe care din lipsă de fonduri îl cumpărasem la vărsat de la un engros de vinuri din Berceni.
De cîteva ori în timp ce goleam pahar după pahar toți șase, Calu s-a simțit dator să-mi laude vinul de la țară.
Vivi nu se schimbase deloc, era la fel de încîntător de superficială, cu rîsul ei vesel la orice cuvînt vag deșucheat. Îmi aduceam aminte cum rîdeam cu ea cînd descoperisem că era imposibil să o ciupesc, atît de tare era consistența cărnii ei indiferent de unde încercam să o prind și la fel, îmi aminteam cum de fiecare dată cînd ne plimbasem ținîndu-ne de mînă și eu îmi intercalam degetele printr-ale ei, ea și le scotea speriată apoi mă reapuca “normal” spunînd pe ton îngrijorat că nu e bine să ne ținem așa cu degetele că o să ne despărțim. Într-adevăr, nu fusesem împreună decît maximum trei zile pînă cînd ea se întorsese înapoi în Alexandria să înceapă clasa a 12-a.
Dar acum era și ea în anul doi, și cei doi ani de studii îi lecuise vechiul blocaj mental sau altfel nu vedeam ce tip normal ar fi stat în timpurile din ziua de azi în aceeași cameră cu ea, zile și nopti, fără sex – sau cu promisiunea să-l capete drept cadou de nuntă. El din start îmi era antipatic dar încercam să nu îl fac să simtă asta turnîndu-i întotdeauna primul în pahar, iar cînd am terminat prima sticlă m-am întors la paharul lui spunînd, na, să se scurgă ochii la tine, nu la mine – oricît de ipocrit eram să fac asta exact cînd observasem că, din spatele lui, Vivi în loc să se uite ce cărți primise el, se uita lung spre mine. Vivi părea că-i face lui galerie în timp ce vorbea peste masă cu Irina (o fată așa de ștearsă că e de mirare cum de am recunoscut-o în 102 după doi ani) și din cînd în cînd îmi zîmbea mie întrebîndu-mă noutăți de la țară, ce mai face x și ce mai face y, de fapt numele celor de la petrecerea la care venise și ea pe vremea cînd era în liceu. Am întrebat-o și eu despre colega mea, Tatiana, vara ei reală și fosta mea colegă de liceu despre care nu mai știam mare lucru cu formularea “de verișoara noastră Tatiana ce mai știi?”.
Avusese fler Calu, mă distram din ce în ce mai bine și într-un mod pervers mă atrăgea promiscuitatea situației. Bogdan semăna vag cu un fost coleg din generală care mă reclamase profului de română după o teză, pe motiv că greșisem o conjugare la nu știu ce verb. Avea trăsături frumoase, nas acvilin și ochi albaștri dar spre deosebire de toți tipii din gașca mea îi lipsea lucirea șmecherească din ei, lucire care prisosea în ai lui Vivi.
Era iarnă și mă bucuram că cel puțin camera era călduroasă. Îmi intrau cărți bune și cu toate că jucam pe bani puțini, strînsesem destul cît să iau un platou de mici și cartofi prăjiți de la birtul de vis-à-vis de cămin.
Vivi își aducea aminte de satul meu natal ca și cum era un ținut de basm, cu cer plin de puf de păpădie, vaci cu coarnele lăcuite care dădeau lapte untos, dealuri cu biserici cu turle înalte pînă la Dumnezeu și unde la hore oamenii încă veneau în costume populare.
– Sincer, la cît de bine joci poker, nu mi te imaginez în costum popular, a spus Bogdan lăsîndu-mă fără replică.
L-am lăsat să cîștige o mînă dar și pe aia i-a suflat-o amicul lui, George, cu o cacialma detectabilă din avion.
Eu și Calu am ieșit după mîncare. Afară era beznă, intrarea căminului era ornată cu un bec anemic. În vîrful stîlpilor de iluminat fulgi nehotărîți făceau tot posibilul să dea startul la iarnă dar se topeau la primul contact cu pămîntul. Înainte să traversăm m-a întrebat ce plan am, și i-am spus adevărul, nu aveam nici un plan. Era clar că dormea cu Bogdan în cameră și cum venea noaptea nu aveam nici o șansă să mă văd cu ea.
– Sînt ca și căsătoriți, mie așa mi se pare, a zis el.
– Da, așa mi se pare și mie, am aprobat cam blazat.
– Nu, eu o ziceam în sensul bun. Sînt ca și căsătoriți adică e deja plictisită pînă peste cap de acest Bogdan.
– Crezi?
– Păi se vede după privirile pe care ți le aruncă. Bogdan ăsta a avut un singură utilitate, cel puțin așa cred.
– Să o scape de fobia miresei nevirgine.
Eram prieteni vechi, demult fiecare ghicea unde băteau cuvintele celuilalt.
Am luat treizeci de mici, muștar, chifle și cîțiva cartofi prăjiți, că nu aveam bani de mai mulți.
Vreo zece dintre mici erau cruzi și cînd Calu i-a atras atenția tipului de la grătar, ăla i-a răspuns că așa îi plac lui, aproape cruzi.
– Da, ți-o place, dar pe ăștia îi mănînc eu, și mie îmi plac bine făcuți.
Pe urmă ne-am grăbit să ajungem repede înapoi ca să nu se răcească.
– Ce păcat că nu ți-a dat mătușa și ceva acritură, ce-ar fi mers acum, a zis Vivi cu gura plină, din vîrful buzelor alea ale ei senzuale, unse de grăsime. Era minionă dar totuși, cumva picioarele, așa cum erau înfășurate în niște ciorapi de nylon negri, păreau lungi, aproape interminabile și lăsau impresia că s-ar fi putut depărta fără probleme la momentul potrivit. Făcuse sînii mai mari și mai frumoși, șoldurile rotunde iar umerii rămăseseră înguști, de fetiță. Expresia ochilor era de magician care tocmi a făcut un iepure să dispară și le spune celor din sală, Ei bine, nu m-ați crezut!
Mîncarea și căldura au moleșit-o pe Irina care s-a întins pe patul de jos din stînga, în penumbra lăsată de cel de deasupra, și la scurt timp a adormit. Ca să nu o deranjăm, am început să cerem, plătim sau plusăm pe voce mai joasă. Becul lumina puternic și mă miram ce repede adormise și ce tare tresărea în vis, ca și cum o curenta cineva la 220V așa zvîcnea. Într-un final s-a trezit să ne spună că avea niște coșmare urîte pentru că citea o carte de Stephen King.
– Ce trebuie să faci e simplu, i-am spus, nu mai citi cărți de groază dacă știi că ești așa sensibilă.
– Ușor de zis, dar e greu de lăsat din mînă, a zis clipind des din niște ochi roșii.
– Atunci nu ai decît să te piși pe tine în somn de frică, i-a spus George, probabil ofticat că îi plătisem sec să-i văd mîna și iar pierdea.
Pînă și Calu, cu toate că știa că aveam să-i dau banii înapoi la final, ca de obicei, se crucea enervat de norocul meu. Mi se mai întîmplase în trecut să țin doi optari și un as și să termin cu full de ași dar nu mînă după mînă. Îmi luaseră frica și grămada de bani din fața mea îi intimida să-mi verifice cîte-o cacialma răzleață.
Irina adormise înapoi iar Vivi își pusese muzică în căști și din cînd în cînd fredona cîte-un refren parcă special să știm și noi ce gen asculta. Irina se trezea la fiecare sfert de oră, se uita buimacă în jur și probabil liniștită să vadă că nu sîntem de fapt monștri, se răsucea pe altă parte.
Ne pilisem bine din a patra sticlă de un litru jumate. Bogdan nu mai avea bani așa că deja adunam pe o foaie datoria care se tot mărea proporțional cu curiozitatea lui. Tot repeta că e imposibil să nu mi se spargă norocul și că e doar o chestiune de timp.
– Ba, pe naiba. Ăsta are noroc din ăla stupid, și la cărți și la femei, ba și la examene îi pică numai ce a învățat.
– Ce facultate faci? m-a întrebat.
I-am spus că engleză-franceză.
– Cum se spune am futut un cal în pizdă?
– I’m totally fucked! i-am răspuns.
– Vezi că a cam intrat la apă propoziția aia. Ce ești, copilul lui Irina Nistor? Unde e calul și unde e pizda?
– Sînt pe acolo prin context.
Trăgea de timp neștiind dacă merita să-mi plătească careul de dame pe care mă lăudăm că-l am și nu-l aveam.
– Păcat că e vară-mea, că te-aș fi lăsat să plusezi cu ea, am zis, sigur că în felul ăsta îl intimidez să nu-mi plătească amărîții de șeptari, cacialmaua.
M-a privit cu o cu totul altă expresie decît aia pe care m-aș fi așteptat să o aibă. Îl incinta probabil faptul că eram rude și chiar începea să considere propunerea pe care i-o făcusem.
– Bună idee. Plătesc cu ea. Vorba ta, e vară-ta! Ce poți să-i faci? Să o pupi pe obraz?
M-am uitat la Vivi care nu auzea nimic de căști.
Dintr-odată mă enerva situația în care singur mă băgasem. Urma să-i arăt cărțile și șeptarii mei i-ar fi dat ocazia să-și recupereze trei sferturi din suma pe care o pierduse pînă atunci. Așa că mă codeam.
– I-auzi, Vivi, ce se vorbește aici. Tu chiar așa, nu zici nimic, îți dai acordul, a întrebat-o Calu tare.
Vivi și-a scos căștile și Calu i-a făcut rezumatul tîrgului.
– Hai, măi, că vi s-a urcat băutura aia la cap. De ce nu jucați pe Irina?
– Pentru că una la mînă, Irina doarme și are coșmare și doi la mînă, Bogdan pierde acum, nu George.
– Sîntem veri așa că n-are sens, a mințit ea de parcă auzise ce spusesem și eu mai devreme.
– Da, chiar așa, am zis. E non-sens.
– Tu ai zis-o, nu eu, a protestat Bogdan. Și acum nu ai decît să înghiți. Ți-o dau pe Vivi să văd ce ții în mînă.
Atunci am simțit palma lui Calu pe pulpa, cum s-a lăsat și apoi s-a retras. Am făcut pe nehotărîtul dar în același timp am văzut că îmi pusese acolo o carte, și ce putea fi decît un al treilea șeptar? În continuare nu aveam mari șanse, cu cele mai mici trei bucăți, dar mi-am încercat norocul. Am făcut pe supăratul, am palmat șeptarul de la Calu lăsînd o carte să cadă, apoi am zis că sînt de acord cu tîrgul și mi-am întors cărțile.
El avea ași cu popi.
– Deci ce înseamnă, am rămas a ta sau sînt a lui? a întrebat Vivi cu o perversă cochetărie.
– Ești a mea, Vivi, am rîs, răsuflînd ușurat. Cîștigasem iar, ca prin minune, și mai ales nu ne prinseseră trișînd.
Apoi Calu a spus că ar trebui să plecăm și că oricum vrea să treacă pe la toaleta din capătul culoarului. Și-a luat la reverede și a ieșit.
Le-am spus și eu la fel, că nu mai avea rost să stau din moment ce n-aveam adversari.
– Pe Vivi, dacă tot ai pierdut-o așa ușor la cărți, măcar mi-o dai să mă conducă zece minute în stație pînă vine autobuzul. Și-ți iert toată datoria, am adăugat.
– Du-te, Vivi, să-l conduci, i-a zis.
Am închis ușa și i-am lăsat să strîngă debandada pe care o făcusem în cameră: sticle goale, farfurii de unică folosință murdare de muștar, scobitori, șervețele.
Pe coridor tocmai apărea în capăt silueta de cavaler teuton a lui Calu.
– Nu mă mai aștepta, i-am spus. Rămîn un pic de vorbă cu Vivi.
S-a răsucit pe călcîie, înghițit de întunericul de pe casa scărilor.
Am început să o simt pe Vivi cu palmele și ea mi-a zis să o luăm spre scările de incendiu. Am sărutat-o mușcînd-o ușor de buze.
– Stai ce facem?
– Vară, nevară, brînza e pe bani, Vivi. Nu l-ai auzit? Chiar el și-a dat acordul. Cînd o să mai ai tu șansa să-l înșeli cu acordul lui?
I-am masat sînii care deja palpitau de excitație. Și atunci, demult, îi plăcuse de mine și între timp atracția doar crescuse. Avea un pulover lung, alb, de casă, care îi venea pe post de rochiță scurtă, iar pe dedesubt ciorapii ăia negri care îmi plăcuseră atît de mult cu cîteva ore în urmă dar care acum nu făceau decît să mă încurce. I-am ridicat puloverul și am răsucit-o cu spatele la mine. Stătea sprijinită cu ambele palme de balustrada scării, aplecată de la mijloc în jos, ca și cum se asigura că nu o să vină nimeni. Eram la ultimul etaj și era întuneric. M-am folosit de unghii ca să îi sfîșii ciorapii de-a lungul cusăturii dintre picioare și au cedat cu un pîrîit nepăsător. Mă întrebam dacă zgomotul o excitase și pe ea cît mă excitase pe mine și, după ce i-am dat ușor la o parte bikinii, cu vîrful degetelor mi-a plăcut să descopăr că era udă. Palpita și fără să-și dea seama se mișca deja cu fundul înainte și înapoi fără să o fi penetrat, îndemnîndu-mă să încep. Am împins ușor și a gemut tare așa că i-am pus palma peste gură. În gînd mi-a venit, simultan cu un val de plăcere, gîndul amuzant că nu mai recunoșteam nimic din conformația sexului ei de data trecută. Am împins oprindu-mă de cîte ori simțeam că-mi vine, apoi iar am repetat mai tare și într-un final am luat-o de un umăr, tot pe la spate și am împins-o cu toată puterea înapoi în mine și în același timp am aplecat-o mult în jos, cu trunchiul în golul dintre scări. A avut un orgasm incontrolabil așa că i-am ținut mîna la gură și mai apăsat. Mi-am tras șlițul și pe ea am lăsat-o să-și aranjeze chiloții, ciorapii și puloverul. I-am propus să ieșim un pic afară cît să ne răcorim. Eram amîndoi foarte roșii în obraji și nu voiam să aibă probleme din cauza mea. Oricum, îi spusesem lui Bogdan că o să stea cu mine pînă venea autobuzul și la 12 noaptea veneau greu.
Acum ningea tare, ca și cum orgasmul ei acționase vremea ca o cheiță întoarsă, dezlănțuind o mini-avalanșă de fulgi de zăpadă din extremitatea globului de jucărie numit Pămînt.
– Ce o să faci, o să te măriți cu el? am întrebat-o pe-un sfert îndrăgostit.
– Normal, mi-a răspuns, deja ne-am logodit.
– Vezi cum faci la nuntă. Dacă mă chemi trebuie să stabilim mai clar cum rămîne cu rudenia noastră.
Am mai stat cinci minute timp în care am mai sărutat-o de cîteva ori după care n-am mai văzut-o niciodată. Nu am mai văzut-o niciodată după aceea, dar am aflat că s-a măritat și că s-a stabilit în București. Bineînțeles că nu mai stă în căminele alea, dar de-a lungul timpului, de câte ori am vizitat-o pe maică-mea, în Dristor, și trec pe lângă căminul în care a stat Vivi, îmi ridic fără să vreau ochii, sperând că, cine știe, poate o să apară la vreun geam strălucitoare, cum era ea, cu zâmbetul ăla orbitor al ei, și atitudinea de fetiță care le știe pe toate…

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!