Rutina

Deschid ușa blocului, așa cum fac în fiecare zi lucrătoare și încep „restul zilei”. Îmi place prima gură de aer inspirată după ce ies din bloc. E un mic mister în fiecare dimineață: miroase a zăpadă, a primăvară, a frâne încinse de tramvai, a praf udat de ploaie?
Azi mă întâmpină o ceață deasă, cu aer rece dar fără miros. E bine și așa. Aerul rece mă scoate din amorțeala nopții.
Merg mecanic pe drumul atât de bine știut de picioarele mele încât nu mai e nevoie de îndrumare din partea creierului. Nici dacă îmi propun nu reușesc să duc la îndeplinire vreun plan de a o lua pe alt traseu. Îmi aduc aminte abia după ce am depășit trecerea de pietoni pe care aș fi vrut să o traversez, de pasajul prin care voiam să trec, de străduța care face un ocol dar mă duce în același loc.
La întoarcerea de la serviciu, e altceva. Am timp în cursul zilei să îmi imaginez traseul pe care voi merge și cumva picioarele pricep că nu mai sunt ele șefe.
Profesorul meu de sport din clasele V-VIII era un bărbat cu un mare respect pentru femei. Nu îmi aduc aminte prea multe despre el, doar că era înalt și avea părul alb. Avea tot timpul înțelegere pentru fetele care se învoiau pentru că sunt ”indispuse” și nu îi slăbea pe băieți cu pretențiile de a fi politicoși cu noi: să nu râdă dacă nu ieșea vreun exercițiu și să ne dea întâietate pe ușa sălii de sport.
Uneori strecura și mici lecții de viață printre exercițiile de sport din programă. Una dintre ele mi-a rămas în cap, chiar dacă pe atunci nu prea avea sens pentru mine:
”Copii, când oți fi voi mari, cu familii, să vă feriți de rutină prin orice mijloace puteți. Mai ales voi fetelor. Veți avea serviciu, soț, copii, mâncare de făcut, rufe de spălat și călcat, lecții de verificat. Să încercați să vă înfrumusețați viața cât de puțin. De exemplu încercați să nu aveți același drum de la serviciu spre casă în fiecare zi. Măcar o dată sau de două ori pe săptămână să o luați pe altă parte, să intrați într-un magazin chiar dacă nu aveți nimic de cumpărat, doar să vă uitați și să uitați de probleme. Nu faceți asta în fiecare zi, dar oricât de multe vă așteaptă acasă de făcut, rupeți-vă 10-15 min și luați-o pe alt drum spre casă din când în când”.
Acum înțeleg ce a vrut să spună și îmi închipui că soția sau mama lui au suferit, probabil, de depresie și ăsta era modul lui de a încerca să ne ferească pe noi de o astfel de suferință.
Cu sfatul domnului profesor (nici măcar numele nu i-l mai știu) întipărit undeva în cotloanele minții, mi-am făcut, în timp, o rutină din a rupe rutina drumului de la serviciu spre casă. Am început încă înainte de a fi femeie măritată, copleșită de greutățile vieții.
Dar dimineața nu funcționează decât „pilotul automat”.
Oare consider serviciul mai important decât casa? La serviciu nu risc să ajung mai târziu luând-o pe un drum mai lung. Pe când acasă pot întârzia oricât: n-am șef care să mă certe, n-am colege care să se uite urât că au muncit cu 5 minute mai mult ca mine.
Ceața din dimineața asta mă bucură fiindcă mă pot juca, deși e un joc la care pierd tot timpul. Drumul e mereu același așa că știu toate blocurile, casele, gheretele pe lângă care trec: unde sunt, ce culori au, cât sunt de înalte. Doar le văd zi de zi, nu?
Când e ceață încerc să ghicesc: care e următoarea clădire ascunsă privirii, cât de înalt e blocul din apropiere, care sunt culorile cu care e vopsit, are graffitti, e o casă și are geamurile la trotuar sau poartă?
Niciodată nu ghicesc. În momentul în care mă apropii de „obiectiv” și devine vizibil – ÎL ȘTIU! Normal că era casa asta cu gardul aplecat aproape 45 grade înspre trotuar! Știu, normal, că este gardul maro și în curte sunt doi lilieci care primăvara se umplu de flori mov care te amețesc cu mirosul lor. ȘTIU! Dar abia după ce le văd!
Așa e cu și altele în viață? Le vedem zi de zi, credem că le cunoaștem în amănunt, dar la prima ceață nu suntem capabili să le ghicim locul, forma sau culoarea?
E prea devreme pentru filosofie. Să continui joaca până mă sui în tramvai.
Am noroc că merg mai mult pe jos decât cu tramvaiul. Nu îmi mai plac înghesuiala, geamurile închise, caloriferele date prea tare sau oamenii care nu respectă spațiul personal al celorlalți.
A, uite-o pe Ana! A ochit un scaun gol din spatele meu și merge grăbită spre el. Îmi pregătesc zâmbetul de „Bună!” dar respir ușurată când trece pe lângă mine fără să mă observe. Da, sunt o persoană ușor de trecut cu vederea. Sunt banală. Cum se spune prin filme? Am față și constituție comune. Practic sunt doar o altă purtătoare de haine pe lângă care treci fără să o observi.
Ana e tare simpatică și mi-e dragă, dar e mereu plină de energie și are multe de povestit așa că vorbește mult. Ceea ce nu e rău mereu. Dar dimineața eu nu am chef. Nu am chef de vorbit și nici de ascultat oricâtă cafea aș bea înainte de a pleca de acasă. Prefer să fiu doar eu și muzica din căști.
Am îmbătrânit. Adică, nu sunt atât de bătrână încât să fiu pensionară, să merg în baston, să nu aud și să nu văd bine și să mi se pară că toată lumea vrea să profite de slăbiciunea mea și să mă lase fără casă și pensie. Dar sunt suficient de bătrână încât să nu mai merg zâmbind și să socializez cu toată lumea.
Pe vremuri îl aduceam la disperare pe soțul meu: „Pe femeia asta de unde o mai cunoști de îți povestește ce a făcut nepotă-su la școală?”. „E, Radule, ne vedem zi de zi în tramvai și ne-am împrietenit”.
Obișnuiam să fiu exagerat de amabilă și politicoasă, așa cum îmi reproșa Radu destul de des. Săream prima să ajut femeile să își urce căruciorul cu copil în autobuz, mă ofeream să ajut bătrânii să își care sacoșele măcar cât aveam drum comun.
L-am ajutat chiar pe un bețiv să își suie în troleibuz o piesă mare de la o mașină de spălat. Nu știam că e beat, am văzut doar că se chinuie. Apoi a trebuit să cobor la prima stație pentru că nu mai scăpam de el: ce bărbat deosebit e el și cum îi trebuie o nevastă fix ca mine, căreia să îi pese de el și să îl ajute mereu.
Acum nu mai sar să ajut. Mă uit în jurul meu și văd băieți tineri care vin de la sală, după cum indică îmbrăcămintea și gențile pe care le cară și îmi fac socoteala că ar putea lejer să tragă de un căruț cu un bebeluș în el. Sau văd bărbați zdraveni în fața mea, care par perfect apți să care sacoșa cu cumpărături a bătrânicii, fără să riște, ca mine, să le pocnească hernia ombilicală.
Acum ceva ani fața mea banală dar binevoitoare i-ar fi convins din prima privire pe necunoscuții lângă care mă nimeream în autobuz că sunt omul perfect în a cărui cârcă să își deșarte necazurile. Acum pur și simplu nu îi mai privesc în ochi. Îmi sunt suficiente necazurile mele.
De aia mă bucur că Ana nu m-a observat. Mi-e și așa destul de greu că merg la muncă. O să cobor pe la ușa cea mai îndepărtată de scaunul pe care s-a așezat, ca șansele de a ne intersecta să fie minime.
Mă gândesc în fiecare dimineață unde mi-ar plăcea să merg în afară de serviciu. Sau la ce alt serviciu. Dar nu găsesc alternativă satisfăcătoare. Am destulă „vechime în câmpul muncii” ca să știu că serviciul nu e făcut pentru bucuria angajatului. Niciun șef nu te vrea ca să te facă fericit. Cu cât ai mai multe aptitudini, cu atât te vrea mai tare – pentru binele lui. Orice promovare înseamnă încărcarea cu sarcini de care unul mai mare vrea să scape. ”Ești singurul capabil să le îndeplinească, ne bazăm pe tine și știm că și tu vrei să demonstrezi că poți mai mult. O să fii tare mândru de tine.”.
Din cauza asta orele de muncă aproape că nu le mai rețin. Știu că sunt ore în care se cere, se țipă, se reproșează că nimic nu e bine sau suficient.
Norocul meu e că totuși se termină și vine vremea drumului spre casă.
Acum nu mă mai așteaptă copilul acasă. Nici să se joace cu mine, nici să îmi trântească ușile în nas doar pentru că am îndrăznit să îl întreb cum i-a fost ziua, nici să plângă pe umărul meu că iubirea de poveste a fost o minciună. El nu mai acasă. Nu mai e deloc!
Soțul stă mult la serviciu sub pretextul că vrea să (își) demonstreze că poate mai mult. Sau poate fuge și el de casa goală și golită de bucurie.
Am timp nu doar să mă abat de la drumul clasic ci să explorez chiar în fiecare zi alte străduțe. Vorba aia: orice vacă știe drumul de la pășune până acasă! Ia uite cum sunt eu sunt superioară vacii.
Dacă mi se par prea întunecate străduțele sau cu case prea dărăpănate, îi dau soțului meu share location pe whatsapp. Măcar să știe până unde (pe ce stradă, la ce număr) am avut telefonul înainte să rămân fără el.
Casele părăsite mă sperie cel mai rău dar mă și fascinează cel mai mult.
Nu îmi plac găurile negre lăsate de ferestrele distruse, dar îmi aprind imaginația: ce au văzut ochii ăștia goi pe vremea când erau vii și reflectau lumina soarelui?
Câți copii se ascundeau în spatele lor în așteptarea mamei cu bunătăți de la piață?
Câte suflări prea apropiate lăsau pete aburinde pe geamurile cu flori de gheață, în așteptarea tatălui care „vă scoate cu sania după ce vine de la serviciu”?
Ce culoare aveau ochii înlăcrimați ai îndrăgostitei care încerca să vadă până departe sperând să îl vadă pe EL venind, în sfârșit, să o ceară de la părinți?
Nu sunt mereu aventuroasă să explorez străduțe necunoscute.
Uneori o iau pe străzi pe care le știu, doar că îmi propun să observ altceva. Dacă data trecută m-am concentrat pe clădiri, acum mă uit mai atent la copaci, la spațiu verde, sau la oamenii pe lângă care trec încercând să ghicesc care e riveran și care e doar trecător prin zonă.
Asta fac și azi. Merg pe un bulevard secundar, mare dar neaglomerat. E cu sens unic, așa că sunt momente de liniște deplină atunci când toate mașnile stau departe la semafor, lăsând șoseaua pustie cât durează roșul. Nici oameni nu sunt mulți, mai ales la ora la care trec eu. Cei câțiva cu care mă întâlnesc uneori sunt cei care locuiesc în apropiere și își plimbă câinii sau aleargă de plăcere.
Fiindcă știu bulevardul, obiectivul de azi e natura. Nu e mare lucru de observat, fiind aproape iarnă, dar numai cine nu vrea – nu vede.
Copacii negri și dezbrăcați de frunze îmi stârnesc imaginația și amintirile.
Pe cât de urâți, chei și slabi sunt acum, pe atât de frumoși și bogați știu că vor fi când vor înflori și apoi când vor fi plini de frunze. Cam ca mine: slabă, neatrăgătoare și cheală în timp ce făceam chimio, și apoi pufoasă, cu păr des și creț, după ce am ieșit din iarna marelui C.
Toți îmi spuneau că așa va fi, îmi voi reveni, dar în timpul tratamentului nimic nu părea mai departe de adevăr.
A, uite un om chiar pe trotuarul meu. Îmi pare rău, nu e ziua oamenilor, așa că nu analizez. Oricum nu iese cu nimic în evidență- stă pe loc și pare că vorbește la telefon. Un alt purtător de haine pe lângă care voi trece acordând atenție naturii.
În căști răsună o melodie de Crăciun și mi-e foarte ușor să intru într-o închipuită atmosferă de sărbătoare, prefăcându-mă că farurile mașinilor oprite la semaforul din depărtare sunt beculețe ”mii și mii”.
Ăăăă, nu cumva toate astea au fost ieri?
Azi parcă e mult mai frig și ceva imaterial mă trage de pe trotuar în bălăriile uscate de pe terenul lăsat în paragină. Sigur aici s-a pregătit terenul pentru un mândru bloc comunist, apoi s-a schimbat planul pentru o clădire de birouri și s-a finalizat în…nimic. Natura a fost lăsată stăpână.
A, da! Asta caut: pe mine! Sunt mascată de vegetația uscată și aproape înghețată, dar mă găsesc. Primul gând e că trebuie să îmi fie tare frig fără geacă pe vremea asta. Dar apoi, cumva, înțeleg.
E amuzant chiar.
Am o prietenă bună-nebună. Se distrează maxim când îi spun așa, dar recunoaște că e adevărat. Are un venit lunar generos și se descurcă magistral să îl cheltuie nesăbuit, zic eu, pe haine. Din orice excursie se întoarce cu mai multe geamantane, pardon trolere, decât cu câte a plecat. Pline cu haine noi. Iar când nu mai are loc în șifonier, umple cu vârf sacoșe pe care le dăruiește prietenelor. Multe haine sunt cu etichetă și împăturite ca pe raftul magazinelor. Bineînțeles că nu sunt haine ieftine.
Câte invidii am stârnit cu hainele de la ea și câte întrebări de genul: „Cât o câștiga bărbat-su de se îmbracă numai cu Tommy Hilfiger, Lacoste, Burberry și Guess?”!
O geacă de la ea, de super fițe, îmi ține de cald azi. Nu e exagerat de elegantă, e foarte călduroasă și are o fâșie de blăniță naturală la glugă.
Ieri! Îmi ținea IERI de cald!
Mă uit la mine și mă gândesc că mi-or fi plăcând mie culorile mov și galben, dar nu îmi stă bine cu pielea colorată așa. Parcă îmi pare un pic rău de mine – par simpatică chiar și așa, înțepenită, decolorată și la discreția nopții.
Bine că am ochii deschiși pentru că îmi place de mor să mă hlizesc la cer.
De ce oi fi renunțat la obiceiul de a mă rimela? Îmi aduc aminte că ochii îmi plăceau cel mai mult la mine, iar mascara îi transforma în atu.
Și totuși, cât o să stau aici? Nu îmi place, simt că trebuie să fiu în altă parte.
Cam acum era momentul când ajungeam acasă.
Serile sunt asemănătoare: eu beau un pahar cu vin alb, Radu un pahar cu vin roșu, ne plângem că ne e foame, dar ne susținem unul pe altul în a răbda (nu mai avem organismul din tinerețe), ne vărsăm of-ul despre serviciu și colegi, ne uităm la TV sau citim (dacă e meci: el se uită la TV, eu citesc; dacă e un film: eu mă uit la TV, el citește).
Pe la ora 23, ne luăm pastilele de seară, ne ungem cu alifii în funcție de câștigătorul zilei al premiului „ce tare m-a durut azi genunchiul / spatele / capul” și uneori apucăm înainte de a adormi să plănuim cum o să ne plimbăm, o să facem sport, o să călătorim, o să facem voluntariat. Și dacă adormim înainte de a plănui, lasă: facem planuri mâine!
Azi e un mâine! Mă uit la mine și îmi dau seama că mai puteam să fac multe de acum încolo. Parcă.
Doar că geaca mea de fițe a fost prea tentantă pentru acel om de pe stradă. O fi vrut să mă lovească atât de tare sau doar i-a ieșit așa?
Hei cuțu! Nu trage de piciorul meu atât de rău. Nu că mă doare, dar nu e drept-nu sunt rea și iubesc (aproape) orice vietate.
Mă bucur totuși că sunt și stăpâni curajoși care îți lasă câinii să umble fără lesă.
A, da, ai dreptate domnule: folosește telefonul. Nu reușesc să mă concentrez la convorbire, dar știu că e bine ce faci. Ai găsit geanta mea!
Hi hi, ea nu e de la prietena bună-nebună. Ce dezamăgire o fi suferit purtătorul de haine să pună mâna pe o geantă de „piața Obor”, roasă de atâta purtat.
Da, da, caută în ea! Port un bilet cu numerele de telefon ale soțului și surorii. Sunt obsedată că rămân fără baterie sau fără telefon și nu știu niciun număr pe dinafară. În liceu, pe vremea telefonului fix, puteam recita toate numerele din agendă. Frumoase vremuri!
Mă mir că telefonul nu e în geantă. Era antichitate, conform standardelor de acum: îl folosesc de 4 ani deci e depășit. Nu cred că s-a îmbogățit cu el, dacă asta spera călăul meu. Cum n-a făcut-o nici cu cardurile. Țeapă – aveau pe ele numele meu nu pe cel al prietenei „bună-nebună”.
Îmi vine să râd în hohote. Am fost o purtătoare demnă de haine dacă am păcălit pe cineva că dă lovitura cu mine. Oare se pune ca faptă bună că am dat și haina de pe mine?
Of, duba asta albastră nu îmi place. Știu că merge la Institutul ăla unde e și crematoriul. Acolo mi-am luat la revedere de la mulți oameni dragi și acolo mi-am lăsat sufletul lângă copil. Oricâte flori ar pune în curte, nu păcălesc pe nimeni. Curtea aia e pronaosul, iar clădirea în care te conduce e naosul drumului fără de întoarcere. Iar altarul: un cuptor lacom, care nu apucă niciodată să flămânzească.
Parcă azi trebuia să observ natura, dar e întuneric, florile din curte au fost omorâte de frig și nu îmi place aici
– Bună, Radu! Ce fa…
Hm, nu m-a văzut.
Da, sunt o persoană ușor de trecut cu vederea.
Nu-i nimic. Era așa de cătrănit că părea mai bătrân cu 10 ani, iar eu nu mai am energie pentru necazurile altora. Îmi sunt suficiente ale mele.
Plus că acum sunt stăpânită de certitudinea că liniștea și lumina se apropie cu aceeași viteză cu care se îndepărtează ușa blocului, trecerea de pietoni, pasajul, tramvaiul, serviciul, rutina.

Alice Bunea

Am urmat un liceu economic in București, am continuat studiile în economie și lucrez în același domeniu de peste 20 ani.

Mi-a luat mult timp să ascult de soț și de prietenii care mă tot îndemnau să mă apuc de scris, dar criza vârstei de 40 ani mi-a dat curajul de a participa la un curs on-line de scriere creativă cu Marin Mălaicu-Hondrari.

Acum încerc să aplic ce am învățat și sper să o fac bine.