În seara aceea de sâmbătă, Eva rătăcea pe străzi cu mâinile în buzunare. Trăgea cu sete dintr-o țigară, mergea cu umerii aplecați și cu privirea în pământ, luptându-se să nu-și lase lacrimile să-i curgă. Se gândi că i-ar fi plăcut să se plimbe puțin prin parc, pentru că era mai întuneric și așa își putea limpezi mai bine mintea. Traversă aleile mărginite de castani înfloriți și se opri pe pontonul de lemn aplecat peste baltă. Își strivi țigara pe balustrada de lemn, împachetă chiștocul într-un șervețel și îl vârî în buzunar. Nu-i venea să-l arunce în apă, fiindcă știa că — ziua — lacul era plin de rațe, mici și crăcănate, cu căpățânile verzi, și nu voia ca ele să-i înghită mizeria. Îi plăcea că era întuneric, că luna își ferea privirile pe după norii violeți și spumoși, că nu era țipenie de om acolo, doar ea și veșnicele ei suferințe, eternele ei răni, pe care nu se deranja nimeni să le bandajeze.
Eva nu era ca celelalte fete de la școală și probabil că ăsta era și motivul pentru care nu avea prea mulți prieteni, cu excepția Antoniei, colega ei de bancă, singura ființă din univers cu care se înțelegea bine și cu care avea multe lucruri în comun. Antonia se transferase la începutul semestrului în clasa ei special pentru a fi mai aproape de ea, și nu trecea nicio zi fără ca Eva să fie recunoscătoare pentru asta. Însemna enorm să știe că îi păsa cuiva de ea atât de mult încât să vrea să-i fie mai aproape, ca să-i poarte de grijă în fiecare zi. Demonii mei se înțeleg de minune cu demonii tăi, așa îi spusese Eva în prima zi în care vorbiseră.
Pentru că așa-i era norocul, Eva avea, în schimb, foarte mulți dușmani. Îi numea dușmani pe toți colegii de la liceu care o terorizau zilnic. Ei reprezentau motivul pentru care își ura viața, motivul pentru care ajunsese să se urască pe sine atât de tare încât să nu se mai recunoască. Satanistă spurcată, zdreanță, târfa diavolului, liliac ambulant, mortăciune. Astea erau apelativele pe care era strigată cel mai des, dar câteodată se găseau altele și mai inventive. În clasa a-X-a B exista o gașcă de fete de bani gata, fiice de primar, avocat, procuror, medic, care se credeau buricul pământului și aveau impresia că totul li se cuvenea, inclusiv viețile celorlalte persoane. Eva găsea că erau niște pițipoance hidoase, trase la indigo, îmbrăcate ca niște centuriste și care se rupeau în figuri în fiecare sâmbătă prin cluburile cu lăutari, până cădeau pe sub mese. Pur și simplu, asta considerau ele că era cool. Le plăcea, de asemenea, să se machieze foarte strident la școală, să-și pună unghii cu gel, că-și tatueze sprâncenele, să-și dea cu tencuială de culoarea prunei pe față, iar Evei nu-i plăceau toate lucrurile acestea. Ura absolut tot ce reprezentau ele, însă nu-i trecuse niciodată prin minte să tragă pe cineva la răspundere pentru că nu corespundea standardelor ei. Evei îi plăcea un alt gen de muzică, prefera altfel de haine și, cel mai important, avea alte preocupări, pe care le împărtășea cu prietena ei, Antonia. Îi plăcea să citească, să asculte muzică și să se plimbe. Se apucase de fumat dintr-o dorință inconștientă de autodistrugere, pe care n-o interpreta la adevărata ei gravitate.
La început, trecuse cu vederea micile ironii, comentariile răutăcioase și chicotele. Încercase să le trateze cu indiferență pe colegele care găseau că era un deliciu nemaipomenit să râdă de ea, ori de alte persoane asemenea ei. În pauze, atunci când nesuferitele se așezau la două bănci distanță și vorbeau despre ea cu voce tare, special ca să le audă, Eva prefera să le ignore și își căuta de lucru cu vreun caiet sau vreo carte. Când profesoara de chimie a scos-o la tablă pe una dintre pițipoance, Claudia, ca s-o asculte la lecția de zi, și i-a cerut să numească un gaz natural, iar ea a zis Eva, și toată clasa a râs timp de două minute, și chiar profesoara a mustăcit puțin, ea a lăsat capul în pământ și a suportat rușinea cu stoicism. Prietena ei, Antonia, i-a luat apărarea încă din prima zi când s-a transferat în clasă, însă din cauza asta a devenit și ea ținta răutăților. Dintr-un motiv necunoscut și cu neputință de înțeles, și restul colegilor le marginalizau. Chiar dacă nu le atacau direct, așa cum făcea gașca de nesuferite, erau cumva părtași la atac prin faptul că nu le luau apărarea și nu le făceau răspunzătoare pe celelalte atunci când le jigneau sau batjocoreau.
După câteva luni, însă, lucrurile au degenerat. Pe lângă jigniri și porecle, au început să apară și scălâmbături, îmbrânceli și scuipături. Ba chiar una dintre nesuferite a filmat-o într-o zi, în timp ce se apropia de ea, explicând cum, de la o anumită bancă încolo, începe să miroasă a grajd. Filmulețul a fost încărcat pe o platformă de socializare folosită și de Eva, dar la care a renunțat atunci când a văzut cât de mulți adolescenți din liceu râseseră și comentaseră la postare. Într-o zi, aproape de vacanța de Crăciun, una dintre nesuferite i-a aruncat ghiozdanul pe geam, direct în băltoaca de sub streașină, iar până să ajungă Eva să-l recupereze, toate cărțile și caietele ei se udaseră. Profesoara de literatură n-a vrut să accepte că Roxana îi aruncase ghiozdanul pe geam și din cauza asta i se udase proiectul și nu-l mai putea prezenta. Tot îi pusese 3.
Din acest punct încolo, Eva își dăduse seama că îi era tot mai greu să îndure. Ajunsese să nu mai vrea să meargă la școală. Nu le spusese părinților despre ceea ce se întâmpla cu ea, fiindcă nu-i stătea în fire să se plângă și oricum nu credea că s-ar fi rezolvat ceva. Ba chiar era convinsă că dacă părinții ei ar fi mers la școală, să se plângă direcțiunii de comportamentul colegelor, singura rezolvare de care ar fi avut parte ar fi fost și mai multă umilință. Pentru că-și căuta cu disperare un refugiu, se apucase de fumat, furând țigări din pachetul lăsat mereu de tatăl ei pe frigider. Seara, deschidea cu grijă geamul în camera ei, atentă să nu facă zgomot, se ridica pe pervaz, își aprindea țigara și privea rondul de flori de lângă peretele blocului, imaginându-și cum ar arăta acolo cadavrul ei, dacă ar fi avut curaj să sară.
Eva începuse să-și dorească să moară, pentru că nu mai găsea nicio bucurie în viața ei. Niciun tranchilizant nu era suficient de puternic pentru a-i amorți durerea. N-o mai îmbăta nici parfumul tutunului, n-o mai încânta nici muzica, n-o mai înveseleau nici trupele rock ori cărțile preferate, și chiar ajunsese să se distanțeze de Antonia, s-o respingă, și nu pentru că n-o iubea ca pe ochii din cap, dar fiindcă spera că dacă n-o să mai fie văzută în preajma ei, avea să fie scutită de tortură. Nu mai suferea să vadă, aproape în fiecare zi, cum prietena ei cea mai bună, care o ajutase atât de mult, alături de care pierduse nopți și căreia îi împărtășise cele mai mari visuri și cele mai intime secrete, care îi oferise cele mai frumoase clipe din coșmarul numit liceu, era supusă acelorași partituri interminabile de batjocură. Stima ei de sine se jupuia precum coaja unui fruct uscat, lăsat să putrezească în fundul unui dulap. De fapt, se convinsese singură că nu avusese niciodată așa ceva, fiindcă dacă ar fi avut, nu le-ar fi permis nesimțitelor să râdă de ea. Din cauza stigmatizării lor, ajunsese să urască tot ce iubea. De fiecare dată când auzea cum muzica ei era de căcat, se pomenea aprobând în gând. Așa e, muzica mea e de căcat, lasă-mă te rog în pace. Când Roxana și cercul ei de prietene o numeau satanistă spurcată, pentru că purta tricouri cu cranii la școală, bocanci și chokere, se trezea că îi confirma impresia. Ai dreptate, sunt o satanistă spurcată, numai nu-mi pune piedică, te implor.
Se ajunsese atât de departe încât, cu o seară în urmă, când termină cursurile și vru să iasă pe poarta școlii, le văzu pe colegele ei, alături de un grup gălăgios de fete și băieți, flancând ieșirea. O văzură și ele și o așteptau să iasă pe poartă. Un bulgăre de mâl își făcu loc în gâtul ei. Sângele începu să-i fiarbă, stomacul să i se revolte. Începu să tremure. Cealaltă ieșire era încuiată după-amiaza, așa că n-avea încotro decât să treacă direct prin mijlocul puhoiului de adolescenți. Își luă inima în dinți, băgă bărbia în piept și porni, numai că imediat ce trecu de grilajul de fier, simți palmele, pumnii și șuturile năpustindu-se asupra ei cu furia unui uragan. Se smuci, năucită, și vru s-o ia la fugă, dar cineva, pe care nu-l putea vedea fiindcă își ținea ochii strâns închiși sub ploaia de palme și șuturi, îi puse piedică. Căzu pe ciment. Auzi explozia de râsete și simți durerea tălpilor de adidași cauciucate în spinare. Nu avea putere să se ridice de acolo și știa că era zadarnic să o facă. Simțea că nu mai avea scăpare, că orice ar fi făcut și oriunde s-ar fi dus, n-avea să scape niciodată de traumele căpătate în clasa a-X-a B. Acum, amintirea celor întâmplate cu o seară în urmă îi reaprinse toate durerile fizice, așa cum vântul întețește jarul. Dar mult mai rău decât spatele și coastele, o durea sufletul. Nu mai rămăsese decât o cârpă zdrențuită din sufletul ei frumos. Durerea, rușinea și furia care clocoteau în ea erau prea mult de suportat. Lacrimile îi năvăliră pe obraji la fel ca apele care rup un baraj de piatră. Se lăsă în genunchi, în întuneric, pe pontonul de lemn, și plânse cu sughițuri. Măcar știa ce avea de făcut ca să scape de toate vocile din capul ei, care-i urlau în urechi în fiecare moment, spunându-i cât de urâtă, împuțită, zdreanță, târfă și săracă era, exprimându-și repulsia și dezgustul față de existența ei. Era o singură cale să le facă să tacă pe veci.
Gabi Gabrinov are 24 de ani şi locuieşte în Gütersloh, Germania. A debutat literar în 2016, în revista Helion Online, cu o proză scurtă fantastică. Alte câteva proze scurte, texte şi poezii au apărut în revistele Egophobia, Helion, Proezia, Galaxia 42, Zugzwang şi Catchy. De asemenea, a publicat câteva poeme în antologia literară Nova Poetica, apărută la editura Literagraf. A absolvit cursul despre scris al Academiei Minore cu Andrei Crăciun. A câştigat premiul I la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară de la Câmpina, cu proza scurtă ,,Ploile din mai”.
Lasă un răspuns