Kalki

I. Ce se va alege de povestea lui Kalki, după ce veacurile se vor fi scurs, nimeni nu poate ști. Cert este că în timpul vieții flăcăul cu plete de aur a fost în egală măsură iubit și temut. La ferma strămoșească, răsadurile pe care le planta cu mâna lui dădeau rod de două ori pe an, iar dobitoacele din grija lui creșteau mai mari și carnea lor era cu atât mai gustoasă, iar laptele mai dulce. Și oriunde te-ai fi dus în sat la petreceri, fetele vorbeau de nopțile de dragoste, iar poveștile despre Kalki le făceau pe restul să pălească.
La rândul lor, bătrânii locului aveau de spus doar vorbe de laudă despre flăcău, deși toți oamenii băgaseră de seamă mâhnirea întunecată care îl rodea pe dinăuntru, fără să o înțeleagă totuși. Doar un războinic bătrân, ciung de un picior și pălit de un ochi, se uita la tânărul Kalki ca la oglinda tinereții sale.
Când flăcăul se decise să părăsească viața de țăran, rubedeniile sale începură să bocească și să își dea cu țărână în păr. Dar el nu le dădu ascultare și merse la fierar, iar acesta îi făuri un paloș pe nume Strigăt.
Și din nou, fetele din oraș și bătrânii, rupți de durere, se rugară de el să rămână, dacă nu pentru sine, atunci de dragul părinților care îl plângeau. Iar el din nou nu le dădu ascultare și se sui pe cal, pornind spre marginea ținutului. Iar când ajunse în dreptul ultimei case, bătrânul războinic șchiopătă până la el și îi vorbi:
— Fugi și fii liber, căci cunosc din propriul suflet dorul care te apasă, dar ține seama, odată plecat pe calea asta, viața nu-ți mai aparține, căci destinul ți l-ai cedat ursitoarelor.
Kalki plecă și, în scurt timp, ajunseră în sat vorbe despre vitejiile sale de peste mări și țări. Veneau poveștile ca valurile, despre o ceată de războinici care se furișează ca vulpile și luptă ca lupii, despre un flăcău cu plete de aur care prăduie asemenea unui duh și cum un paloș pe nume Strigăt a băgat spaima în sufletele vitejilor pe oriunde a trecut.
II. Era un ținut condus de un mare vrăjitor numit Vogrovi, iar la urechile acestuia veni într-o zi vestea, purtată pe buzele unui sol care apoi se prăpădi, că un sat din stăpânirea sa căzuse pradă cetei venite din tărâmuri străine. Fără să stea pe gânduri, vrăjitorul se duse în pădure, pe malul unui râu învolburat și aruncă în apele sale crenguțe și lemne tăiate, apoi își cântă magiile pe măsură ce se pierdeau în curent.
Din acea zi, Kalki și vitejii săi nu mai reușiră să facă un foc de lemne, căci acestea erau mereu ude, oriunde le culegeau. Dar noaptea se păziră de frig dormind printre cai, iar cuceririle lor nu se opriră.
Când Vogrovi auzi cum domeniul său cădea în continuare sub paloșul Strigăt, se retrase în pădure mai departe decât prima oară și merse până la marginea unei prăpăstii. Acolo aruncă oasele ultimului festin din sat și le împuternici în căderea lor cu incantații. Iar cum mergea ceata lui Kalki spre următoarea cucerire, deodată pământul se căscă sub picioarele lor, iar caii, cu tot cu pradă și merinde, se pierdură în hău.
Dar toți vitejii săriseră în lături la timp, astfel că niciunul nu urmă soarta dobitoacelor. Nici această magie nu îi întoarse din drumul lor, iar războinicii se îndestulară cu fructele pădurii și cu vânat crud, iar următorul așezământ căzu în puterea lor.
La auzul acestor vești, Vogrovi își pregăti uneltele pentru următoarea vrajă, dar fiica lui, Natali, se strecură în odăile sale, unde dăduse ordin să nu fie deranjat, și îi vorbi:
— Ai încercat o dată și nu a mers. Ai încercat a doua oară și a urmat același deznodământ. E clar ca lumina zilei că pe acest viteaz Kalki nu îl răpune magia altui om și pe măsură ce îl întărâți, mai aprig vine spre noi să ne cucerească.
— Fie cum or voi ursitoarele, răspunse Vogrovi, dar eu un meșteșug cunosc și pe acela îl voi practica fără să mă dau învins. O să lupt până în momentul victoriei sau al morții și al judecății de apoi.
Cu aceste cuvinte spuse, vrăjitorul plecă iar în sălbăticie și urcă de data asta până la poalele muntelui, unde se termina pădurea și începeau stâncile. Iar acolo, la granița dintre cele două lumi, înfipse în pământ un paloș, cu un tăiș spre vârful muntelui și celălalt către vale, iar asupra lui chemă cele mai puternice duhuri.
În acea noapte, când ceata lui Kalki se pregătea să atace în zori așezământul lui Vogrovi, vitejii își scoaseră armele din teci, să le pregătească, și le găsiră pe toate cu tăișurile tocite, iar nicio piatră, oricât o frecau de oțel, nu le mai dădea înapoi mușcătura. Atunci, Kalki îl înfipse în pământ pe Strigăt, așteptă ca frații lui de arme să îi urmeze exemplul, și le vorbi:
— În fața acestui vrăjitor noi nu vom pleca fruntea, cum nici zeii ținuturilor noastre nu ne-au abandonat pe aceste meleaguri străine, căci tunetul lor victorios ne-a urmat în toate bătăliile. Vom purta acum război ca fiarele, vom tăia cu ghearele și vom sfâșia cu dinții, iar trupurile lor vor fi prada noastră.
Iar în dimineața zilei ce a urmat, barzii cântă despre Kalki și ceata lui că au luptat ca bestiile pădurii, iar vitejii turbați au lăsat în urma lor un măcel cum nu s-a mai pomenit vreodată în stihuri. Și când lupta luă sfârșit, când ultimul războinic zăcea ori mort, ori în lanțuri, flăcăul cu plete de aur se duse la Vogrovi, care îl aștepta îngenuncheat în templul său. Kalki îl apucă de barba stufoasă și îi ridică privirea pentru a o întâlni pe a sa. Apoi îi vorbi:
— Multe necazuri mi-ai pricinuit cu magia ta, vrăjitorule. În asemenea măsură mi-a crescut setea de război încât nu mă satisface că ți-am cucerit pământurile și ți-am supus oamenii. Vreau să-mi dai fecioara ta drept soție, căci pe oriunde am trecut multe povești am auzit despre frumusețea ei. Altfel, îți trec prin sabie tot ținutul și nu va mai rămâne nimic, nici pentru corbi și nici pentru cronicari.
— Victoria este a ta, tinere Kalki, și îți dau orice dorești care se află în stăpânirea mea. Dar sufletul unui alt om nu este la comanda mea, iar de o vrei pe Natali de soție va trebui tu să o îndupleci.
Kalki îl lăsă pe vrăjitor să își plângă de milă în templul său ruinat și se duse, urmat de ceata de războinici, către vatra așezământului. Acolo, în fața unei case mărețe, văzu un grup de fete, iar în mijloc ședea cea mai frumoasă dintre toate. Natali, cu cosițele negre și ochii verzi ca roua, îi ieși în întâmpinare. Flăcăul o ceru de soție, iar fata îi vorbi astfel:
— Te-ai luptat ca o bestie și ai ajuns cel mai temut dintre oameni. Dar oare poți tu, om fiind, să te dovedești cel mai neînfricat dintre fiare? Nu voi lua de soț orice slăbănog, care se laudă că a răpus în luptă alții ca el. Mă voi lega de cel care îmi aduce ca dar de nuntă coarnele unui cerb din codrii străbunilor mei, din domeniul lui Leji.
Auzind acestea, Kalki nu rămase o secundă pe gânduri. Porni agale către atelierul satului, iar frații lui de arme se luară după el, fiecare încercând să îl întoarcă din drum. Voinicul nu le dădea ascultare. Ajuns în fața mesei de lucru se puse să își croiască un arc de vânătoare, în sunetul instrumentelor și al plânsetelor camarazilor.
„Avem acasă codrii noștri, unde să vânăm în tihnă, nu trebuie să ne dăm pieirii printre mărăcinii altor ținuturi” îi ziceau unii și ceilalți le țineau partea „căci nu cunoaștem pământurile astea, iar cu spiritele acestor păduri nu suntem prieteni”. Dar Kalki nu dădea ascultare, iar după ce termină arcul îl numi Vuiet și se apucă să își facă săgeți.
Ceata lui nu înceta cu ruga. „Femeia se răzbună pentru că i-ai răpus neamul, nu îți vrea decât pieirea, iar dacă îi faci voia cu siguranță o vei găsi, căci femeile știu căile bărbaților și nu invers”. Nici la aceste vorbe Kalki nu plecă urechea, iar când termină de făurit săgețile le puse într-o tolbă pe care o legă la spate. Apoi luă arcul după el și plecă spre grajduri, unde își alese un cal puternic, pe măsura sa.
Când să plece călare spre codri, războinicii săi făcură un ultim cerc în jurul și, cu mâinile pe picioarele sale, îi cerură din nou să se întoarcă:
— Mori cu sabia în mână, Kalki, sau bătrân înconjurat de neamuri, dar nu din răutate femeiască, pe aceste meleaguri străine, sub ochii unor zei pe care nu-i cunoaștem.
— Voi străpunge cerbul lui Leji drept în inimă și îi voi scurge sângele pe acest pământ care este acum al meu. Iar din coarnele sale îmi voi face coroană și voi domni aici ca suveran. Zeii străbunilor mei să-mi dea putere în braț și vânt bun la săgeți, căci acestă vânătoare o închin pentru regatul lor.
III. În umbra codrului, departe de zidurile oamenilor, patru spirite auziră cuvintele de laudă ale unui tânăr venit de pe alte meleaguri, iar atunci, într-o clipită, își înțeleseră menirea pe lume. Se împrăștiară fiecare care încotro, către cele patru colțuri ale pământului și adunară materialele necesare. Apoi se întâlniră în inima pădurii, într-un luminiș ascuns, și se puseră pe treabă.
Primul îi puse cap dintr-o cioată veche, coarnele dintr-o răchită și picioarele lungi din trestii. Al doilea luă din mlaștini stuf și îi făcu coapse, iar toate le puse la un loc pe un trup din zălogi de garduri. Al treilea culese ierburi uscate ca să îi facă vine și din două flori de nuferi făuri doi ochi, iar din frunzele nuferilor îi așeză urechi. Pe trupul nou făcut, ultimul întinse scoarță de brad drept piele, iar drept carne îi îndesă putregaiuri vechi.
Cerbul astfel închegat i-l prezentară lui Leji, iar acesta îi suflă în nări duh de viață. Apoi îi vorbi:
— Fugi, cerb al lui Leji, prin tărâmurile mele, fă-i să asude pe hăitași, dar cel mai mult adu pieirea voinicului Kalki.
Animalul se repezi printre copaci, către așezămintele oamenilor și merse de la un sat la altul. Iar pe unde trecea spărgea vasele și stingea focurile, arunca vânatul în cenușă și turna zerul pe jăratic, încât oamenii turbau de disperare, fără să îl poată opri.
Dar când se întorcea în codru, rămânea mereu singur. Ceilalți cerbi îl ocoleau de frică sau îl disprețuiau din dușmănie, căci mirosul lui era diferit de cel al neamului lor. Și astfel cerbul lui Leji ajunse de se înhăită cu fiarele de pradă ale întunericului, iar în timp se sălbătici și purtarea sa deveni neîndurătoare.
După căderea nopții, se pogora cu lupii peste stânele de oi și lăsa în urma lui prăpăd, iar în scurt timp ajunse în fruntea haitelor. La amiază ieșea cu urșii din pădure și prăduia hambarele, iar înapoi în codru își împărțeau prada, cerbul luând partea căpeteniei. Numele lui ajunse cântat de vrăjitori în blesteme, iar mulți vânători, plecați cu gândul la talismane din carnea sa, se întorseseră la casele lor umiliți.
În sufletul animalului, în acel întuneric mocnind, încolțea un dor adânc, care era mereu înăbușit de foc.
IV. Kalki fugărea neîncetat cerbul prin păduri, prin mlaștini și livezi. Pe unde trecea, vedea oamenii răpuși de necaz, iar aceștia i se plângeau că „cerbul ne sparge vasele și ne stinge focurile. Vânatul îl azvârle în cenușă și toarnă pe jăratic zerul. Iar noi turbăm de mânie, căci nu avem ce-i face”.
Și flăcăul continua să urmărească animalul, călărind pe câmpii și dealuri, pe lângă văi și peste rădăcinile copacilor, slobozind din Vuiet câte o săgeată aici, câte o săgeată dincolo, dar niciodată nu îl atingea. Pe unde trecea, oamenii plângeau de jale căci „cerbul pogoară haitele de lupi peste oile noastre și face prăpăd în stână”, iar alții ziceau că „bestia intră cu urșii în hambare și își împart drept pradă munca noastră”. Și nu mult timp dură până ce Kalki auzi primul când întunecat despre sufletul negru al cerbului. Iar dorința lui de vânătoare creștea tot mai mult.
Astfel, prima ursitoare i-a țesut să se înfrunte cu cerbul la marginea unei prăpăstii. Și Kalki se avântă spre el călare, slobozind prima săgeată din Vuiet. Dar aceasta șuieră pe lângă coapsa cerbului, iar animalul fugi mai departe spre hău și Kalki după el. A doua îi trecu printre coarne și se înfipse într-un mesteacăn. Acel loc se numește acum Izvorul lui Kalki, iar din seva bătrânului copac, care se scurge de sub vârful săgeții, se înfruptă neamurile de generații întregi.
Cu a treia săgeată proptită pe arc și cu coarda trasă în spate, voinicul se pregătea să tragă, când cerbul, ajuns la marginea prăpastiei, se împinse cu copitele din spate în pământ și dintr-un salt fu în cealaltă parte a hăului. Kalki o luă tot înainte, iar calul credincios îi dădu ascultare și astfel amândoi, nereușind să sară pe măsura cerbului, se prăvăliră în abis.
Coarda arcului fu tăiată de un mărăcine, săgețile scăpară din tolbă și se împrăștiară în văzduh, iar pe animal îl sfâșiară stâncile. Cât despre Kalki, flăcăul se izbi de fundul prăpastiei și își dădu pe loc duhul, iar trupul său nu fu găsit niciodată.
Cerbul lui Leji simți atunci tăciuni aprinși în vârful coarnelor, iar din blană îi ieșea fum. Cuprins de un foc năprasnic, animalul își simți sfârșitul aproape, căci i se încheiase menirea pe pământ. Cu un ultim imbold, ascultând glasul acelui dor plăpând, se aruncă în vâltoarea unui râu sălbatic și fu spulberat în așchii înainte ca focul să îl poată mistui.
În schimb, a doua ursitoare i-a țesut să întâlnească cerbul într-un luminiș. Iar Kalki, luând urma animalului, lăsă calul lângă un mesteacăn și o luă la pas prin pădure, furișându-se printre tufe și rădăcini. Ascuns încă în întunericul codrului, văzu cerbul în mijlocul unui luminiș, sclipind în lumina soarelui. Scoase o săgeată din tolbă, o puse în gura lui Vuiet și, cu coarda întinsă, se apropie încet de granița pădurii.
Animalul văzu cu coada ochiului, luminată de razele soarelui, o stea de fier îndreptată către trupul său. Simți imboldul de a o lua la goană prin câmpuri și prin livezi, să-l piară pe Kalki prin mlaștini și văi, dar dădu ascultare unui dor firav ce încolțea în el. Astfel, cerbul rămase nemișcat, iar săgeata i se înfipse în gât.
Kalki se apropie de leș și începu să-l taie, luând cu el inima animalului și coarnele pentru coroana ce avea să-i dea un ținut și o fecioară. Înapoi în sat se puse un mare festin, iar Kalki, încoronat, cu soția de-a stânga sa, închină un pahar în cinstea vânătorii. Apoi, flămând, se înfruptă din inima cerbului lui Leji.
În acea noapte căzu bolnav cu friguri, căci sângele i se făcuse gros cu veninul animalului, și nu mai apucă dimineața. Fu îngropat într-o luntre, cu Strigăt și Vuiet de-a dreapta și de-a stânga, iar în acel loc războinicii săi îi ridicară un morman de pietre, care acum este cunoscut drept Movila lui Kalki. Aici se duc toți războinicii să se închine înaintea unei vânători.
Cât despre a treia ursitoare, nici până în ziua de azi nu s-au pus de acord barzii ce destin i-a dat. Poate că, odată cu trecerea veacurilor, se vor mai limpezi apele vremurilor trecute și vom afla soarta pe care i-a țesut-o – sau, poate că nu.

Radu Filip

S-a născut în Pitești, unde a absolvit profilul de matematică-informatică, după care s-a mutat la București pentru a-și continua studiile, de această dată în domeniul medical. Pasionat de literatura universală, cu timpul a ajuns să aprecieze tot mai mult genul Fantasy/Sci-Fi. Cu o mare admirație pentru folclor și filosofie, atât europene cât și asiatice, scrie dintr-o perspectivă mai apropiată de aspectele mistice ale genului. A debutat online în paginile Gazeta SF (2018) cu proza scurtă „Printre Zeii Nopții” și a continuat să publice in revistele Helion Online, Galaxia 42 și LiterNautica. Debutul pe hârtie l-a avut în antologia „Încotro, Homo Cosmicus?” (Libris Editorial, 2019) cu povestirea „Zburătorul”.
Povestiri: https://il.ink/RaduFilip

il.ink/RaduFilip