Un roman nu este altceva decât o
mașină de generat interpretări.
Umberto Eco.
O statistică referitoare la numărul de cărți scrise, de-a lungul secolelor, pe întregul mapamond, pare ceva de genul unei întrebări retorice, căreia, în mod sigur, nu i se va găsi vreodată un răspuns exact. Dar probabil că nici nu este nevoie, farmecul sau valoarea unei cărți nu constau în numărul de ordine dintr-un șir care s-ar pierde, oricum, în infinit, ci în cu totul alte particularități magnetizante, atât pentru cei ce se dedică scrisului, cât și pentru cei care au pasiunea lecturii.
Extrapolând puțin ideea, am demarat, pe cont propriu, o tentativă de a afla câte romane s-au scris și publicat în această destul de relativă perioadă de timp.
Ceea ce știm, deocamdată, este punctul de origine al șirului, adică exact ceea ce s-a stabilit de comun acord de întreaga lume literară, respectiv cartea care a fost recunoscută a fi cel dintâi roman care a văzut lumina zilei, scris acum peste o mie de ani, în orașul nipon Kyoto, autor, adică autoare, fiind o doamnă de curte, Murasaki Shikibu, de pe vremea împăratului Ichijo, iar produsul se numește Genji Monogatari (Povestea lui Genji).
Doar ca fapt divers, să ne reamintim că în Franța, una din principalele autorități literare ale universului, primul romancier este considerat Chrétien de Troyes, autorul legendelor arthuriene, iar dacă o luăm în ordine strict cronologică, primul său roman (și al literaturii franceze) ar fi Erec et Enide, scris în jurul anului 1160, deci la peste un veac și jumătate după madame Shikinu.
În Anglia primul roman ar fi Pamela sau Răsplata Virtuții, scris de Samuel Richardson, pe la 1740, iar la noi, primul roman îi este atribuit lui Dimitrie Bolintineanu, Manoil, acesta fiind scris la 1851 și publicat în anul 1855. Dacă mai amintim doar că primul roman american îi aparține lui William Hill Brown, Puterea Simpatiei sau Triumful Naturii (1789), iar african lui Thomas Mfolo, Omul care mergea spre Soare-răsare (1907) putem spune că avem aici o sumară privire sinoptică asupra romanelor care au răsărit, pe ici, colo, începând cu vremuri demult apuse.
Și totuși, referitor la numărul de cărți apărute până în prezent, în urma cercetărilor întreprinse de persoane inițiate în domeniu, s-a avansat o cifră de 135.000.000 de titluri, aici fiind incluse, pe lângă romanele discuției noastre, volumele de poezii, proză scurtă, teatru, dicționare, manuale, atlasuri, literatură religioasă și câte și mai câte s-au scris până în prezent. Pare mult, pare puțin?
Nu sunt vreo autoritate statistică, să dau un răspuns competent, dar după părerea mea, puțin, nu știu pe ce s-au bazat băieții ăștia! (Sau s-o fi pierdut pe undeva vreun zero, poate două?)
Un roman este un răspuns emoțional la ceva ce am trăit, spunea Bret Easton Ellis, scriitor american contemporan, pe care, cu respectul cuvenit, l-aș completa puțin, făcând observația că un roman, ca și orice altă scriere, de altfel, se poate referi și la ceea ce trăim încă, vom trăi cândva, nu am trăit, dar ne-ar fi plăcut s-o facem, nu am trăit și nici nu vom avea vreodată ocazia să trăim sau, luând-o puțin pe arătură cu fantezia, am trăit, dar cam degeaba, neconsemnând pe niciun fel de suport care suportă astfel de chestii, trăirile respective. Cazul celor mulți dintre noi, inclusiv al unui foarte bun amic de-al meu.
Și să faci o casă e greu, darmite să scrii un roman. (Citat din depozitul de depuneri aluvionare proprii).
„Dar dacă la casă parcă m-aș băga, la roman sigur n-aș (mai) face-o, în ruptul capului”, spunea el, amicul.
„Afirm asta fiindcă aș putea, foarte bine, să mă constitui parte vătămată într-o tentativă de provocare în domeniu, adică pot pretinde că aș deține o anumită experiență în astfel de eșecuri.
Pe la vârstele la care bărzăunii îmi jucau feste și menuete prin stomac, sunt foarte mulți ani de atunci, n-am avut altă treabă decât să mă trezesc că vreau să scriu un roman. Mi se părea floare la ureche. Era ceva care-mi devenise la fel de esențialmente necesar ca scărpinatul pe după ureche sau suflarea unui nas înfundat. Îmi băgasem în „supozitor”, limpede și îndesat, supoziția că dacă atâtea sute de mii sau milioane de romane zăceau prin librăriile și anticariatele din toate orașele, prin bibliotecile din toată lumea sau pe treptele care duc spre ușile veșnic închise ale Universității din București, nimic nu poate fi mai nobil decât misiunea imposibilă de-a furniza posterității ceva concret, de care, oricum, aceasta avea o atât de puțină nevoie.
Simțeam acea aplecare spre cuvântul scris care îmi alimenta, în permanență, convingerea că m-am născut cu pixul în mână și că nimic nu poate fi mai firesc decât să dau din el cu orice ocazie, că sunt venit pe lume să scriu într-una, să reformez, în anii în care urma să mă scald în valuri-valuri de glorie literară, la nivel de maestru, toate scrierile de până atunci și să umplu toate golurile pe care le simțeam acut în spiritul literar al vremurilor, fără să înțeleg de nicio culoare ce a vrut să spună Lec, atunci când a zis că uneori e bine să te oprești din scris chiar înainte de a începe.
Trei caiete studențești, format a4, se știe, nu mi-au ajuns. La sfârșitul vacanței de vară a acelui an școlar, eram prin liceu, umpleam, cu un scris mărunt (reținusem de la proful de filosofie că persoanele inteligente au scrisul mărunt, neaplecat nici în dreapta, nici în stânga, ferm, fără abateri) vreo patru caiete.
După care m-am apucat să recitesc ce am scris. Teroare! Peste jumătate din munca de-o vacanță lungă de vară mi se părea complet aiurea. Cuvinte, idei și chiar pasaje întregi, care păreau parașutate din neant, unele fără niciun Dumnezeu, altele ar fi trebuit eliminate, completate, mutate etc.
Și am început să modific, cu un pix cu pastă de culoare roșie. Am trântit corecturi peste corecturi, modificări peste modificări, tăieturi peste tăieturi, astfel încât după alte câteva luni, toate caietele arătau ca o sorcovă (ceea ce corectasem cu roșu a suferit o altă succesiune de intervenții, cu verde și apoi cu negru). Ce mai, după aproape doi ani de corectură, modificări, înlocuiri de pagini și pasaje (caietele erau din acelea cu foi strânse cu spirală, interșanjabile, deci) am ajuns la concluzia că din varza aia multicoloră nu mai am cum să înțeleg nimic, nici eu, d-apoi alții, iar să transcriu totul îmi era deja lehamite, așa că am hotărât că ar fi cu mult mai bine să las totul să se decanteze, cât o vrea, apoi să reiau demersul cu forțe proaspete și cap limpede. Dar cel mai bine, am cârmit-o eu de unul singur, ar fi să scriu un alt roman, pe care, așa cum l-ați văzut dumneavoastră, așa l-am văzut și eu.
Oricum, sunt satisfăcut, pe undeva, că am reușit de unul singur în arta de a nu scrie un roman și nu am avut nevoie de încă trei ajutoare, ca alde Jerome.”
Ca să n-o mai lungim prea tare, e clar că nu vom ști precis niciodată câte romane există, dar un lucru pot garanta, vis-à-vis de mulțimea nedefinită a romanelor scrise: dacă bunul meu amic își finaliza pornirea și-și gestiona mai relaxat și mai pragmatic excesele de zel despre care vorbea, publicându-și, cumva-cumva, romanul abandonat, numărul total al acestora, all time, la nivel universal, ar fi fost, 100%… N+1!
… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…
Lasă un răspuns