El Lotrado

Gelu Rudaru și fiul lui cel mic, Ionică, se treziseră devreme în dimineața aceea de iunie. Aveau de mers cu căruța din satul lor natal, Valea lui Stan, până sus, la Cataractele Lotrului, vechea colonie minieră. Acolo credea Gelu că-l va prinde pe Dumnezeu de picior. Cu alte cuvinte, că se va îmbogăți descoperind ori monede dacice și romane, ori minereuri de aur din timpul exploatării minei de către nemți în Al Doilea Război Mondial. Ori amândouă la un loc, de ce nu?
Făcuse demersuri importante în sensul acesta. Vânduse un porc din gospodărie și câteva bijuterii și, cu banii obținuți, își cumpărase un detector profesionist de metale tocmai din Râmnicu Vâlcea. Nevastă-sa, fire pragmatică, nu privea cu ochi buni visul de îmbogățire rapidă al soțului. Ce te-a apucat, bărbate, să vinzi porcul și bijuteriile lu’ mama, neam de neamul nostru de țigani rudari nu a găsit aur în locurile astea și crezi tu acum că dai peste vreo comoară cu fierătania aia a ta, începu ea să se jelească de cum răsări soarele, uite, Cerasela noastră e mare deja, are paișpe ani, mâine-poimâine o dăm la măritat, îi trebuie și ei zestre, de unde zestre când tu ai vândut ce-aveam mai scump prin casă, continuă cu lacrimi în ochi, uite, pe Ionică l-am dat la școala din Brezoi, îi trebuie și lui bani de cărți, caiete, ghiozdan și uniformă are, Doamne ajută, dar chiar și așa, vrei să râdă copiii românilor de el că e țigan prost care nu știe să scrie, să citească și să socotească, însă Gelu o fulgeră cu privirea și îi lipi o palmă de obraz, taci, fă, că știu eu ce fac, apoi ieși din casă trântind ușa în urma lui.
Afară, căruța era pregătită de drum. Minus elementul central.
– Hai, Ionică, suie odată! îl zori taică-su.
– Imediat, tătuca, zise Ionică, chinuindu-se să urce cu tot cu detectorul de metale în căruță, deși nu era greu deloc.
Slab, pricăjit, nu e în stare să ridice două kile! Cu cine o semăna din familie? Cu mine clar nu! îl privi Gelu cu un amestec de milă și contrariere, luând hățurile calului în mâini și fluierând de pornire.
Plouase în timpul nopții, iar drumul forestier care urca spre Cataractele Lotrului era încă ud. De pe spinările munților se ridicau rotocoale de ceață, semănând cu aburul expirat de uriașii de pe vremuri în luna lui Brumar.
La un moment dat, căruța traversă niște șine de tren vechi, năpădite de buruieni. Gelu opri și se dădu jos, spre surprinderea lui Ionică.
– Aici, pe undeva, o să ridicăm cortul, zise bărbatul.
– Cortul? Dar credeam că ne întoarcem până diseară.
– Ne întoarcem când zic eu să ne întoarcem. Până nu găsim aur, nu ne mișcăm de aici, spuse Gelu pe un ton categoric, încruntându-se din sprâncenele stufoase.
– Bine, tătuca, facem cum zici tu.
Și Ionică îl aprobă cu o clătinare timidă a capului, după care privi în jur. Drumul forestier mai urca puțin, apoi șerpuia la dreapta și se oprea în ceea ce se cheamă Cataractele Lotrului ̶ o adunătură de coșmelii de lemn și tablă, mâncate de carii și rugină, abandonate timpului. În spatele lor, în inima celei mai apropiate stânci, se căsca intrarea în mina dezafectată, ca o gură știrbă de uriaș.
Cei doi ridicară cortul la câțiva pași de locul unde șerpuia drumul forestier. Calul fusese lăsat să pască liniștit, în timp ce Gelu și Ionică se apucară să caute aurul mult visat.
Ticăitul rece și rar al detectorului de metale se înfrățea cumva cu cântecul păsărilor din apropiere. Pentru păsări, aurul era discul soarelui. Pentru Gelu Rudaru, însă, soarele nu-i era de ajuns.
Trecură ore bune de căutări fără niciun rezultat. Doar două zgomote se mai auzeau acum, pregnante în monotonia lor, pe fundalul de liniște al amiezii de vară: același ticăit al aparatului din mâinile lui Gelu și ghiorțăitul mațelor din burta lui Ionică. Băiatul nu mâncase nimic de aproape o zi întreagă, dar în același timp, îi era rușine să-l tragă de mânecă pe taică-său, să-i spună că murea de foame, de teamă să nu-l scoată din sărite.
Într-un final, Gelu își întrerupse activitatea. Soarele urcase deasupra acoperișului de tablă al vechii cantine, făcându-l să scânteieze puternic. Bărbatul își scoase batista din buzunarul de la piept al cămășii de in, își șterse transpirația și spuse:
– Cred că putem lua o pauză. Hai înapoi la cort să mâncăm ceva.
Și se întoarseră în locul în care își ridicaseră cortul. Dintr-o sacoșă de rafie, Gelu scoase un codru de pâine cu brânză și ceapă. Rupse o bucată și i-o întinse lui Ionică, în timp ce el o păstră pe cealaltă. Mâncară amândoi în liniște. Văzându-și fiul cum înfulecă mâncarea ca un popândău, Gelu gândi: Doamne, cu cine o semăna copilul ăsta al meu? Măcar să se țină de școală, să învețe carte, că nu degeaba m-am luat după mă-sa, nu degeaba fac zilnic cinșpe kilometri dus-întors până în Brezoi, să-l duc și să-l iau. Dar când îl văd așa amărât…nu știu cum o să se descurce în viață. E drept, la Cartea Sfântă zice acolo de blândețea mielului. El o are pe-asta, dar numai pe-asta. Unui țigan îi trebuie mult mai multe. Fără curajul leului, fără istețimea vulpii, fără viclenia șarpelui, n-o să ajungi niciodată șmecher! Poate că a lui va fi Împărăția, nu știu, dar, după mintea mea puțină, până la Dumnezeu e cale lungă și te halește sfinții!
– Hai, ești gata pentru încă o tură?
– Da, tătuca, imediat vin!
De data aceasta, scotociră fiecare petic de pământ, fiecare tufă de măceșe și mărăcini, ba chiar se aventurară și în pădurea de fag unde se pierdeau șinele de tren. Degeaba, aurul, atâta cât o fi fost, dacă o fi fost, nu dădea semne că s-ar lăsa dezgropat.
Luară o pauză și coborâră la Răul Lotru ca să prindă niște pește, să aibă ce prăji la cină. Seara se lăsă pe nesimțite. Se întoarseră la cort cu doi păstrăvi și o știucă, făcură un foc mic și mâncară fără să scoată o vorbă. Căutările fără succes îi epuizaseră fizic și psihic. Mintea lui Gelu era surescitată, nu concepea să se întoarcă în sat cu mâna goala, ce-ar fi zis ceilalți țigani rudari, cum ar fi râs de el, ce ar fi zis muierea lui guralivă în primul rând, ce, iar să stea după la mila figurantului de Leo, vărul lui primar din Brezoi, mare lăutar, dă-l în sânge cu X5-ul lui cu tot, că le mai aruncă câte-un ban din an în Paști, în rest, a uitat de unde a plecat, i se rupe de ei. Nu, clar nu era el țiganul să piardă, dar știa că trebuie să-și conserve rezervele de energie, mâine e o nouă zi, își zise, mâine voi avea norocul de partea mea.
Cu aceste gânduri, se lungi în cort și adormi cu Ionică lângă el. În toiul nopții, băiatul auzi ca prin vis un scrâșnet metalic și sirena unei locomotive. Căscă ochii mari și își ciuli urechile. Zgomotele acelea ciudate nu rămăseseră agățate de marginile visului, dimpotrivă, erau aievea și deveneau din ce în ce mai intense pe măsură ce secundele treceau.
– Tătuca, auzi și tu trenul? îl zgâlțâi Ionică pe Gelu, dar bărbatul pufni în somn și se întoarse pe-o parte, mustața de bulibașă amplificându-i sforăitul.
Băiatul hotărî să cerceteze pe cont propriu ce se întâmpla. Ieși din cort și rămase mut de uimire. O pulbere fină, albă, acoperea atât natura, cât și urmele lăsate de om la Cataractele Lotrului cu câteva decenii în urmă. De parcă ninsese și totul strălucea acum într-o noapte cu ger și stele. De parcă materia însăși ar fi purtat un nimb de sfințenie.
Deodată, sirena locomotivei țipă de-aproape în liniștea nepământeană a peisajului. Ionică tresări, simțurile revenindu-i în starea de alertă și se luă după zgomot. Coborî pe drumul forestier până la șinele vechi de tren. Acolo se petrecu minunea.
În noapte, o locomotivă pe cărbuni își făcu apariția, luminând până departe cu unicul ei far puternic, ca lumina răsăritului de vară. Din coșul său, se înălța în tării un fum negru și gros, umplând de funingine colțurile alb-lăptoase ale stelelor și cornul lunii.
Băiatul se trase deoparte ca să privească de la distanță sigură bătrânul monstru de pe șine. Locomotiva înainta cu viteză redusă, trăgând după ea patru vagoane negre. De ușa ultimului vagon stătea agățat un ofițer într-o uniformă închisă la culoare care gesticula și dădea indicații nu se știe cui într-o limbă aspră, zgrunțuroasă, pe care Ionică n-o mai auzise vorbindu-se nici măcar printre bătrânii din Valea lui Stan. Ofițerul nu-l văzu când ultimul vagon al trenului trecu prin dreptul lui. Însă băiatul observă că pe brațul militarului era prinsă o banderolă roșie cu două litere albe cusute pe ea – SS. Ionică nu știa ce înseamnă cele două inițiale, dar se bucură că le putu prinde din zbor, se chinuise el toată clasa întâi să învețe literele alfabetului și să ajungă să citească pe silabe, dar uite că efortul dăduse roade, acum era mai deștept decât restul țiganilor din sat de vârsta lui!
Trenul se depărtă molcom, iar când ultimul vagon fu acoperit de crengile fagilor, lucrurile păreau că revin la normal. Doar că, atunci când Ionică își întoarse privirea în sens opus, o altă minune o înlocui pe cea dintâi. Undeva, pe ecartamentul șinelor de tren, luna își revărsase argintul, dând la iveală (da, Ionică se frecă la ochi, nu era urmă de îndoială!) trei lingouri de aur.
Băiatul se apropie cu inima fremătându-i în piept și, cu palmele șovăitoare, pline de transpirație, pipăi cele trei obiecte din metalul prețios pe care detectorul de metale al lui Gelu nu fusese în stare să le dea de urmă. Le găsise Ionică din pură coincidență (sau nu), fiind atent la semnalele din jur.
– Adevărat! exclamă el în liniștea reînscăunată a nopții cu lingourile de aur în brațe.
Acum o să-și dea și tătuca seama ce băiat are, gândi. Când va vedea mâine dimineață ce țin la piept, n-o să mai țipe la mine, n-o să mă mai privească cu dușmănie, n-o să, n-o să, se îmbărbătă Ionică în timp ce alerga ca o căprioară spre cort. Mai întâi, trebuie să le pun într-un loc sigur, să nu le fure careva, își mai zise și căută din priviri un obiect care le-ar putea ascunde. A, da, ceaunul în care am prăjit peștele e perfect!
Merse cu lingourile în spatele cortului, le răsturnă într-un tufiș și le acoperi cu ceaunul. Gata, acum mă pot duce liniștit la culcare, mâine o să-i fac lui tătuca o surpriză minunată, conchise el în gând și intră în cort.
Dimineața, Ionică se trezi înaintea lui Gelu. Când taică-su ieși din cort căscând, băiatul îl aștepta deja în față, cu un zâmbet larg până la urechi.
– Tătuca, trebuie neapărat să vezi ceva! începu Ionică, trăgându-și tatăl de mânecă spre locul în care ascunsese lingourile și povestindu-i cât mai succint, în cuvinte cât mai simple, ce se întâmplase noaptea trecută.
Bărbatul îl privi cu neîncredere, dar se abținu să spună ceva. Când Ionică se aplecă deasupra tufișului din spatele cortului și ridică ceaunul, încremeni.
În locul celor trei lingouri de aur, nu găsi decât trei pietre obișnuite de râu.
– Nu se poate, aici erau, unde au dispărut? se sperie băiatul și începu să caute agitat aurul pierdut prin tot tufișul, ba chiar să scormonească cu unghiile în pământ după el.
– Tu faci mișto de mine, ai?
Buza de jos a lui Gelu începu să tremure, iar mustața i se crispă într-o expresie amenințătoare. Părea o pasăre de pradă în picaj, gata să înșface în gheare un iepure de câmp. În această situație, Ionică era nefericitul animal care îi ieșise în cale prădătorului de taică-su.
Tot fără să zică nimic, Gelu se retrase în cort, de unde ieși cu detectorul de metale în mâini. Se întoarse lângă fiul său, călcând iarba cu pași tari, hotărâți.
– Un prăpădit ca tine are tupeul să facă mișto de mine? Ja de aici, că îți îndoi spinarea cu ăsta!
– Nu da, tătuca, au, nu te-am mințit, aurul era chiar aici, jur! Doare, au, de ce dai în mine?
Fiecare lovitură cu detectorul de metale pe spate era de două ori mai dureroasă și violentă decât bătăile obișnuite de curea pe care le încasa Ionică. Asta fiindcă fiecare lovitură cu acest obiect conținea în ea, nediluată, furia ratării.
– Te omor, n-auzi? Tu și cu mă-ta mi-ați mâncat zilele! Nu ești bun de nimic! Franjuri te fac și te dau la câini!
– Au, au, au! Nu mai da, tătuca, te rog, oprește-te!
Ionică plângea și țipa ca din gură de șarpe. Dar nu mai rămăsese niciun miner la Cataractele Lotrului să-l audă.

Mihai Bălăceanu

Mihai Bălăceanu (n. 1994). Autor al romanului Și florile de cireș mor (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Am debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu. În 2021, am fost inclus în Şotron pe zăpadă, antologia de povestiri a Editurii Siono. În prezent, lucrez ca SEO Copywriter la ITeXclusiv şi public cronici de carte, editoriale şi proză scurtă în Catchy, LiterNautica și Revista de cultură Familia.