O seară bună

– Știți cumva unde aș putea găsi un xerox? mă întreabă un bărbat chiar când ne apropiem de intrarea în parc.
Fiu-meu mă trage de pantaloni.
– Hai, tati, acasă, că ne-așteaptă mami.
Iar mie îmi stă pe limbă să-i spun nu știu, îmi pare rău, apoi să-mi văd liniștit de drum. Mă opresc totuși și zic:
– Era un centru de copiere în capătul bulevardului.
– Tati, vino, strigă din nou fiu-miu, iar eu îi fac semn cu mâna să mă aștepte.
– Aveți multe documente de xeroxat? zic și măsor cu privirea dosarul din mâna dreaptă a bărbatului.
– Vreo două foi.
– Sper că nu e urgent.
– Vă dați seama că vreau să rezolv, răspunde bărbatul și își îndreaptă privirea spre bulevard.
E îmbrăcat în negru din cap până în picioare: pălărie din fetru, geacă de piele peste cămașă și pantaloni de stofă. Și asta mă pune pe gânduri.
– Stați puțin. Dacă nu găsiți un xerox, o altă soluție ar fi să scanați documentele și apoi să le imprimați. Cunoașteți pe cineva care are o imprimantă?
– Dacă știam, nu vă mai întrebam.
– Cred că vă pot ajuta, spun, apoi îmi scot telefonul din rucsac.
Tati, vino, mă scapă, spune fiu-meu și o ia la fugă spre zona cu toalete ecologice din parc.
– Stai, strig, și mergem după el, dar bărbatul nu poate să țină pasul cu noi și se așază pe o bancă, sub coroana unui tei încărcat cu flori.
– Vă găsim aici? întreb, iar bărbatul dă din cap că da și lasă dosarul din carton alb, îngălbenit pe margini, să stea lângă el, pe bancă.
După vreo zece minute, suntem înapoi. Bărbatul e tot acolo, dar înconjurat de trei puștani. Un ochelarist, un crețuliu și un biciclist.
– Haideți, ne cântați ceva? zice biciclistul și-i întinde bărbatului o bancnotă de un leu.
– Cântecul de săptămâna trecută, domnu’, ăla cu doruri multe, intervine crețul.
După ce-și îndeasă banii în buzunarul interior al gecii, bărbatul își drege glasul și începe să cânte încet și destul de lent, de parcă abia își aduce aminte versurile cântecului: M-am născut lângă Carpați, la poale de munte. Cei trei încep să cânte și ei cu el: Într-o casă cu mulți frați și cu doruri multe.
Fiu-meu stă lipit de mine și îi ascultă, iar mie nu-mi vine să cred că tipii sunt interesați de genul ăsta de muzică. Rămânem pentru câteva clipe în picioare și ascultăm de pe margine, ca la un concert, la care n-am apucat să ne cumpărăm bilet.
Pe fundal se aud tot felul de zgomote: strigăte de copii, claxoane de biciclete, câte un lătrat de câine.
Ochelaristul își scoate telefonul din buzunarul din spatele blugilor și apasă butonul camerei de filmat:
– Bă, e prea tare, vreau să vadă și maică-mea.
Dar bărbatul se oprește brusc din interpretat.
– Haideți, mai cântați, îl roagă ei.
– Ce te-a apucat, bă, să filmezi? îl ceartă crețul pe ochelarist.
– N-am știut, frate, că nu vrea. Uite, îi mai dăm un leu.

Bărbatul ia banii, pe urmă scoate o foaie din dosar și se ridică în picioare. Atunci mă observă, dar își mută imediat privirea pe hârtia din mâna dreaptă și-și dă drumul la glas: Mărie, dragă Mărie/Hai, hai, dragă Mărie/De te-ar da maică-ta mie/Hai, hai, maică-ta mie/De te-ar da maică-ta mie/Mărie, Mărie.
– Crețule, dă cu banul, frate, cântă despre gagică-ta, zice biciclistul în timp ce-și mișcă ghidonul pe ritmul săltăreț al melodiei.
Crețul se conformează, ba chiar e mai generos decât ceilalți, și-i dă cântărețului cinci lei.
– Bă, ce te-a apucat? Ne strici piața, îl ia la rost biciclistul.
– Pentru noroc am dat, chitroșilor, oricum n-aveam mărunt, se apără crețul.
Bărbatul face o pauză, cât să-și pună banii la adăpost. Și ochelaristul profită de moment ca să-l ia la întrebări:
– De la ce vârstă v-ați apucat de cântat?
– Cânt de când mă știu. Am fost și la “Cântarea României”, zice bărbatul, apoi își întoarce capul într-o parte și scuipă în iarbă.
În următoarea secundă se aprind stâlpii de lumină din parc și fiu-meu mă trage de mână.
– Hai, tati, că ne-așteaptă mami.
Iar eu mă apropii și-l întreb pe bărbat:
– Mai e nevoie să vă ajut?
Pe mine? spune el și mă privește mirat.
– Ați vorbit mai devreme cu mine.
– Sigur? întreabă el aruncându-mi o privire încruntată, iar puștanii izbucnesc în râs.
– Lăsați, zic nedumerit, și îi urez să aibă o seară bună.
După care îl iau pe fiu-miu de mână și plecăm. Iar vocea bărbatului răsună în urma noastră:
– Ia uite la el, să am o seară bună. Și dacă vreau ca toate serile mele să fie bune? S-a gândit cineva? Ce oameni. N-am văzut așa ceva.

Emilia Grecu

În 2005, am absolvit Facultatea de Litere, specializarea Comunicare și Relații Publice, din cadrul Universității din București.

Am început să scriu proză scurtă acum trei ani, după ce am urmat câteva ateliere de scriere creativă, organizate de Revista de Povestiri.

Pasiunea pentru scris mi-am descoperit-o în liceu, când frecventam cenaclul literar “Zburătorul”, de la Onești, coordonat atunci de scriitorul Gheorghe Izbășescu.