M-am repezit la el dintr-odată. Parcă îmi ieșisem din minți. L-am apucat de gât. Horcăia ca un hamster înspăimântat. Ca un crap prins în cârlig. Nu se zvârcolea încă, lăsând surprinderea să amâne momentul în care ar fi început să lupte pentru viață. Mă simțeam puternic, stăpân pe gâtul lui. Mai mult, stăpân pe existența lui. Dacă aș fi strâns îndeajuns ar fi căzut, probabil, la picioarele mele. I s-ar fi despicat capul în patru pe cimentul rece. O țeastă fărâmițată necruțător. O imagine care, în plasticitatea ei, mă relaxa.
Mă trezeam cu mâinile încleștate. Trebuia să nu mișc câteva secunde, să încep să disting în beznă formele înconjurătoare, colțurile dulapului, biroul. O ușurare că, de data asta, rămăsesem în pat. Trebuia să resping ideea că scaunul luase forma unei ființe neclare, de înălțimea lui, care mă fixa. Spătarul părea a avea dimensiunea unor umeri. Nu, nu e el, îmi spuneam. Recunoșteam imediat fereastra: sursa de lumină fadă. Becul de sub balcon reflecta în peretele din fața blocului. Nu, nu e el, îmi repetam.
Până la cinci dimineața mă rodea întrebarea: Ce voia de la mine? Completată de o alta, complementară: De ce acum? Trecuseră șaptesprezece ani. Să fi avut vreo semnificație? Șaptesprezece fiind numărul meu preferat. El, bineînțeles, nu avea de unde să știe. El nu mai știa nimic despre mine, nici măcar dacă mai eram în viață. În fond, cu lipsurile pe care mi le rezervase, aș fi putut crește la fel ca o nevertebrată. Un animal moale târându-se dintr-un loc în altul până nimerește sub vreun pantof. O cârtiță chioară, la cât îmi lipsiseră vitaminele, însă fără oase, din carență de calciu.
Nu eram departe de adevăr. La o scurtă privire în oglindă după ce, în sfârșit, opream alarma telefonului și îmi începeam rutina, zăream reflexia unei ființe firave cu un cap mai mare decât corpul, lipit printr-un gât subțire de niște umeri gheboșați. O caricatură cu privire pătrunzătoare. Dacă nu l-aș fi decupat din fotografiile rămase, aș fi putut observa, poate, cât de mult semănam. Sau poate, ceea ce și speram, m-aș fi convins că nici pe departe…
Suntem, în fond, atât de obișnuiți cu propria persoană, fie ea și dezagreabilă nouă înșine, încât ne e teamă să luăm în considerare posibilitatea ca altcineva să-și fi dat contribuția nedorită la crearea noastră. Într-o seară de mai, în bucătăria unei case joase cu fereastra întredeschisă, trei persoane dorm de-a latul unui pat dublu, cu arcuri. Un bărbat se mișcă imperceptibil între două femei. Este întors cu fața spre una, căreia încearcă să-i ridice rochia de noapte. Nu reușește. În spatele bărbatului, cealaltă femeie sforăie ușor.
Bărbatul mângâie o coapsă, își apropie membrul. Corpul firav, de copilă, al partenerei răspunde excitat. Cele două sexe umede fricționează, plescăie, își năclăiesc lichidele. Fata are ochii dați peste cap, pare a fi într-o transă. Absentă și prezentă în același timp. Bărbatul își inserează cu greu sexul până la jumătate. Nu poate împinge bine, de teamă să nu se trezească cealaltă femeie. Patul scârțâie imperceptibil. El se oprește când respirația celeilalte devine mai puțin greoaie. Speră din răsputeri să n-o trezească. Inima îi bate ca un ceas nou în pieptul transpirat. Iar patul scârțâie, împinge-nainte, sexele țâțâie, pielea-i fierbinte. Și-i drept, sex ud, sus jos, fut mut, nud crud, ah, fut, hai, tot, scrot plin, da, pot, corp fin, fund copt, sublim… Îl excită atât de mult situația, încât nu se mai poate ține, deși ar fi continuat să se adâncească în acele abisuri interzise până în ziuă. Se întoarce cu fața în sus, perfect aliniat între cele două femei. E satisfăcut.
Conceperea mea mesianică. Dispariția lui graduală. Iată la ce mă gândesc în această zi ca oricare alta, în timp ce înfulec un biscuit uscat. O zi ca oricare alta, dacă doar mi s-ar dezlipi de minte scena ipotetică a întâlnirii noastre, pe care mi-am imaginat-o de atâtea ori încât nici nu o mai pot vizualiza acum. Totul mi s-a aplatizat în minte, dar e pe cale să se concretizeze în realitate pentru că iată, el, tatăl meu dispărut de șaptesprezece ani, a reapărut. Pierdut era și s-a aflat! Mort era și-a înviat.
A sunat. S-a rugat, s-a umilit pe la uși întredeschise, cu persistență. Și a reușit, așa cum reușea el mereu atunci când își punea ceva în minte. A fixat o întâlnire cu mine prin mama, pentru că eu nu am vrut să-i răspund, la o cafenea din zona universității. O zi ca oricare alta, de studiu al literaturii engleze, de molfăit frugal și conversații cu prietenii, un cappucino de la tonomatul infect în pauza dintre ora a doua și ora a treia, dacă aș putea evita întâlnirea în virtutea acelei libertăți de alegere pe care mama a ținut să mi-o reitereze apăsat de când evenimentul a devenit o cruce roșie scrijelită tremurat în agenda mea.
Stomacul mă înghesuie într-o parte a scaunului. Străbat peisaje încețoșate. Trenul huruie nestingherit de acest pasager stingher plin de întrebări matinale. Ce vrea de la mine? De ce acum? Poate pentru că au murit în sfârșit bunicii. Neștiutori. Naivi.
O pereche singură de bunici. Cât de importantă e ordinea cuvintelor!
Există o diferență abisală între a avea o pereche singură de bunici și o singură pereche de bunici. Cum, și cei de pe tată? Nu am bunici de pe tată! Cuvinte alese cu grijă. Expresii inventate de mama pentru a se referi la lipsa tatălui: știam amândoi la ce ne refeream, deși nimeni în jurul nostru nu pricepea ce se ascunde în spatele unei fraze ca, E firav și sensibil, că a avut carență de calciu și de vitamine de mic copil. Replică urmată de Ah-ul trist al unei colege de muncă a mamei, urmată la rându-i de recomandarea, vociferată blând, de a petrece mai mult timp la soare, de-a mă juca jocuri de băieți cu tata, în cazul în care timiditatea nu mi-ar fi permis să socializez cu cei de vârsta mea. Da, da, sigur, tu ai dreptate, spunea mama, numai că…
Numai ca nu-i posibil. Numai că ziua cad lat pentru că noaptea corpul merge. Trebuie să-mi tratez vânătăile pe care mi le fac lovindu-mă de cantul ușilor. De colțul patului. Când să mă mai joc cu copiii vecinilor? Eu scriu cuvinte potrivite pe caiete largi. Uite ce cap mare am, de la cuvintele din el! Ce disproporție dezagreabilă! Să mă joc cu tata, da. Îl pot desena pe tata, apoi să mă joc cu foaia de desen. Suflu spre ea ca să zboare. Uite, mama, tata zboară. Așa a zburat tata spre unde a zburat el acolo, când s-a dus, de nu s-ar mai întoarce! Cuvinte alese cu grijă pentru că sunt încă prea mic pentru a înțelege. Mama spune că aduc cu el, așa că mă privesc în oglindă. Mie mi se pare că aduc cu mama, însă probabil că e totuna: sunt încă prea mic pentru a înțelege.
În fața mea se află acum același colaj caricatural, reflexia mea îmbătrânită. Îmi întinde mâna peste masă. Salut, sunt Florin! Are aceeași voce ca cea a bunicului când eram copil, bunicul care, în timp ce mă ținea pe brațe, îmi povestea despre mama, înainte să îmbătrânească și să i se schimbe glasul într-un gâjâit jalnic, de nerecunoscut. Nu apuc mâna întinsă, care se retrage nesigură, la fel cum a apărut. Bunicul îmi punea miere în cana emailată și mesteca o vreme. În fața mea se află un bărbat de cincizeci de ani, grizonat, cu obrajii supți și păr geluit, care soarbe posac spuma dintr-o ceașcă de cappuccino. Bunicul îmi dădea cana cu lapte gălbejit. Iată-l, deci, pe muistul de tata! Bunicul începea să povestească. Te-ai gândit să apari, Mama ta m-a rugat, Te-a rugat pe naiba, Vorbesc serios… Cui îi semeni tu așa cuminte, nu știu, începea bunicul. Mama nu te suportă, nu te-a suportat niciodată, Nu cred, uite, chiar mama ta mi-a propus să ne mutăm împreună, Poftim? Cu maică-ta am avut multe probleme, spunea bunicul, săraca, nu din vina ei. Acum, că a murit și tata, e mai ușor să… Să ce, i-o tai înfierbântat pentru că mi-e frică de orice afirmație pe care ar putea-o face despre, acum e un moment bun să-l strâng de gât, să-i fut una peste muianul de șoarece pe care l-am moștenit de la el, să… Doar că s-a născut cu boala asta, se întrista bunicul, Cum se cheamă, bunicule, Somnambulism se cheamă, Somnambulism, repetam, Ehe, să nu crezi că-i vina ei, Nu cred, bunicule, nu cred, …dau cu el de pământ până nu-i mai rămâne căcat de analiză, ura asta teribilă pe care o resimt de șaptesprezece ani față de acest bărbat grizonat mă paralizează, iar el spune liniștit, E mai ușor să avem grijă de tine dacă ne mutăm împreună. Bunicul își bagă degetul mic în cană, Nu cumva e prea fierbinte, mă întreabă, E numai bun, bunicule. Numai bun de luat la palme acest cretin care crede că mă poate prosti pe față, îl vizualizez cu țeasta împrăștiată pe ciment, zâmbesc, e o imagine liniștitoare, în plasticitatea ei, N-am nevoie să ai tu grijă de mine, bă, strig. Eh, săraca maică-ta, trebea s-o legăm de pat cu lanțul lui Bobiță, că altfel se ducea, tot se ducea, degeaba încuiai ușa, ieșea pe geam, dădea raite prin cartier desculță, până dimineața. Știu că n-ai nevoie, spune bărbatul înghițind în sec, știu, dar de ce să nu ne dai o a doua șansă, toți o merită până la urmă, eu mi-am schimbat numele de familie când m-am căsătorit, între timp am divorțat, nimeni nu și-ar da seama, vă iau la mine, în Olanda, am casă acolo! Cât a mai stat nen’tu Florin pe-acasă și bunică-ta era bolnavă, săraca, eu nu mai aveam grija maică-tii, că nen’tu Florin, sufletist, cum a și rămas de altfel, de ne trimite bani și-acum… Mai lipsește să-mi spună că m-au făcut din dragoste, cuplul fericit, dragostea neîmpărtășită, Tu te-auzi ce spui, strig și mai tare, acum îl voi pocni peste bârnău, mai am foarte puțin până când limita aceea a firescului va fi depășită, nu te juca cu mine, tată sufletist, că-ți crăp capul ca la crap, …sufletist nen’tu Florin, continuă bunicul, îi era milă de soră-sa, N-o mai lega de pat, tătucule, n-o mai lega, zicea, că eu am somnul ușor și dacă se ridică imediat o aud, și dormea între maică-ta și nevastă-sa, nen’tu Florin, cu care încă nu se luase, că strângeau bani să plece din țară, să-și facă și ei un viitor. Crede-mă când îți spun că n-am vrut să fie așa, se milogește bărbatul din fața mea cu mâinile împreunate, Ba ai vrut, bă, ai vrut, că nu te-a pus nimeni cu forța să profiți de mama! Și cât era el de vigilent, că făcuse armata, vorba aia, tot a scăpat maică-ta într-o noapte, cine știe unde s-o fi dus și cu cine, că pân’ la ziuă era iar în pat lângă nen’tu și nevastă-sa, de nimeni nu-și dăduse seama, atâta că rămăsese fereastra deschisă, pe unde am tras concluzia că se și strecurase afară, altminteri, cum făcea ea de obicei. În Olanda te duci tu cu mă-ta moartă, îi spun, nu am timp să-mi aleg cuvintele cu grijă și arunc o înjurătură sexistă care nu îi face cinste singurei mele bunici, care mă va ierta, sper, pentru că, din jigodia crispată se scurg incolor acum niște lacrimi de vinovăție, ea probabil va înțelege că folosirea nepotrivită a cuvintelor e o compensație a faptului că nu am curaj să-i fac rău fizic, oricât de mult mi-aș dori, iar acolo unde trupul nu ajută, cuvintele măcar… capul meu disproporționat plin de cuvinte potrivite. Da’ lasă că tot e bine, nepoțele, că așa ai apărut tu, spunea bunicul cu mine pe brațe, și de atunci maică-ta s-a liniștit, și uite ce frumos ești, atâta doar, că ți-a fost sortit să nu-ți cunoști tatăl, da’ pentru asta m-a lăsat Dumnezeu pe mine pe pământ, să nu care cumva să crezi că ești singur!
Iartă-mă, iartă-mă, Ștefane, plânge cu sughițuri umbra de bărbat din fața mea.
Nu, nu mă voi repezi la el. Nu îl voi apuca de gât. Nu va horcăi ca un hamster înspăimântat, ca un crap prins în cârlig care încă nu se zvârcolește, lăsând surprinderea să amâne momentul în care ar începe să lupte pentru viață. Acum, când îl privesc cum bocește întinzându-se cu coatele pe masa cafenelei, mă simt din nou stăpân pe cuvinte, am timp berechet să le aleg pe cele mai bune.
Nu eu trebuie să te iert, îi spun, ci soră-ta. Ei i-ai distrus viața!
Mă ridic de la masă și îi pun mâna pe umăr. Nu știu ce înseamnă acest gest, prima atingere a tatălui meu rătăcit și aflat. Tata nu mă mai înspăimântă, nu îmi mai provoacă nici repulsie. Îmi este indiferent, chiar și la atingere. Dacă ar muri acum de infarct, probabil că aș continua să mă îndrept spre ieșire, lăsându-i pe ceilalți clienți ai cafenelei să sune la salvare.
(Fragment din romanul în lucru OCCIDENT EXPRESS)
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Mi-a plăcut acest text dens și modul în care transpui cititorul în gândurile personajului. Sunt curioasă cum va fi romanul. Spor și inspirație!
Mulțumesc mult, Daniela!