Drumul și Sonata, de Radu Aldulescu – 2 borne literare ale unui scriitor român subapreciat

Dificultatea de a ne procura romanele lui Radu Aldulescu astăzi este invers proporțională cu indubitabila sa valoare în lumea literară a ultimilor 30 de ani. Împrumutând câte ceva din bine-cunoscuta și frecvent exprimata părere publică a autorului față de „evoluția” actuală a literaturii române, putem spune că „doar în România” se putea întâmpla ca un autor cu o asemenea forță narativă, imaginație, cu un parcurs neîntrerupt, de 11 romane, și în etate avansată, să fie cunoscut doar în cercurile de experți și cunoscători, tradus aproape deloc, pe când „larga” audiență este împroșcată cu fel și fel de -escu – tradiție de gonflare nemeritată a meritelor continuată de la M. Eminovici încoace. Este definiția, cu prea puține excepții de la regulă pentru a ne face să sperăm că poate…, a tristului parcurs al valorilor artistic-literare la noi.

Printre mâinile întinse totuși, târziu, într-adevăr, dar mai bine decât niciodată, inițiativa editurii Litera, care a inclus în colecția Biblioteca de Proză Contemporană tocmai cel mai vechi (primul) și cel mai nou (ultimul) roman ale acestui scriitor fabulos.

Sonata pentru acordeon (1993) și Drumu-i lung, căldura mare (2021) sunt opere definitorii ale paradigmei aldulesciene, fie luate separat, fie împreună. Ba chiar, criticul literar de cursă rapidă ce ar parcurge comparativ cele două romane – în așteptarea completării stocului din mijlocul parantezei temporale dintre ele (1993-2021) cum altfel decât la picior prin anticariate sau la clickuri online de ocazie – nu ar putea să treacă peste fidelitatea scriitorului față de propriul stil, teme și concepții. Și totuși, nu ar putea să nu observe, în același timp, o evoluție a scriiturii: rafinarea tehnicii, poleirea experimentului stilistic, sondarea tot mai profundă în psihologia personajelor.

În Sonata pentru acordeon aceste criterii sunt explorate spontan de către un scriitor care pare a nu se teme de nimic. Sugestionat sau nu, vrea prefața cărții, de experimentele literare optzeciste (tind să cred, totuși, că nu, din moment ce mizele autorului sunt cu totul altele), Aldulescu scrie un roman cu narator mobil, negociabil, bifând două dintre cele trei posibile persoane ale diegezei (a II-a și a III-a): „Două chei, ciocanul și un levier scurt, le pune la-ndemână pe chiulasă. Până la cincispreze ani câștigaseși deja mai multe curse de urmărire pe echipe, erai campion municipal în proba de patru mii de metri cu start de pe loc, slăbește șuruburi acum, mâinile lui merg singure, cel mai bun vitezist junior” (p. 126). Astfel, textul alternează perspective și impresii care îi dau de furcă cititorului și, îndeosebi, criticului naratolog, căruia îi va fi practic imposibil să traseze o linie clară între discurs direct, indirect sau indirect liber.

Însă ceea ce, pe lângă aceste jocuri tehnice și soluții stilistice originale asupra cărora s-ar putea scrie (s-au scris) eseuri nesfârșite, constituie esența romanelor lui Radu Aldulescu, e, cred eu, specificul profund românesc al universului descris. În Sonata pentru acordeon, autorul urmărește destinul familiei Deilor, compusă din părinți, bunici, nepoți și, de la un anumit punct, strănepoți. O familie săracă, de la periferia Bucureștiului, care se luptă să supraviețuiască în cea mai aspră perioadă a comunismului: anii 80.

Proza lui Aldulescu nu se bazează, pentru a străluci, pe acel tragism liric răsuflat al „romanelor” despre perioada citată, banale în reiterarea constantă și mereu egală cu sine a acelorași elemente (foame, sărăcie, frig, cozi la alimente, securiști care mișună tiptil) – îmi vin în minte, de dragul exemplului, cărțile cele mai noi ale unei Nechita sau Rațiu – ci se constituie în jurul rutinei, aspirațiilor, limbajului specific, psihologiei relațiilor amoroase și familiale. Familia, prima celulă economică și socială, constituie și unitatea de măsură a Sonatei pentru acordeon. Protagoniștii sunt definiți prin apartenența lor la familie, apropierea sau distanța dintre membri. Mișcările fiecărui personaj, fie că e vorba despre Gelu Dei sau despre frații săi, Marian și Nina, urmărite separat, câteodată tangent, sunt, în fapt, concentrice. Și, mai mult decât orice, definitorii pentru România de atunci.

Fundalul este același, acela al foamei și al frigului anilor 80, însă miza este mult mai amplă: descrierea păturii cele mai comune a societății, a vieții de zi cu zi întâmplător trăite într-un sistem pe care niciun personaj nu ar avea de ce să-l chestioneze, prins în preocupările vieții mărunte, practice, de zi cu zi.

În orice epocă, prezentă și viitoare, ar fi deschis, romanul de debut al lui Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon (1993), va dezvălui, ca o fotografie, ca un document istoric și cultural, societatea românească a anilor 80. O mărturie plină de culoare specifică, de umanitate, de realism și ironie: „El o atenționă într-o amenințare tăioasă: – Dai în mine: dai în fabrici și-n uzine! – Nu zău! Ietă la el. Zi să faci plici. – Să faci. Să faci ca Dero-n lighean… – Să te sparg la bot… – Zi să-nnebunești… – Să legumesc, să…” (p. 413).

Drumu-i lung, căldura mare (2021), cel mai recent efort literar al lui Radu Aldulescu,  este mai puțin dispersiv: personajele se reduc, o dilatare a descrierii și o selecție mai atentă a mijloacelor stilistice sunt compensate, în schimb, ca o naturală consecință, de o amplificare a nuanțelor, de excavarea în profunzime a psihologiilor.

Suntem în plin postcomunism, între București (centru-periferie), Mioveni și Moro(i)eni, acolo unde își duc viața cei doi protagoniști: Florența și Daniel. Ea e mai tânără decât el cu 25 de ani. Ambii, în moduri opuse, au probleme cu greutatea corporală: ea supraponderală, el un schelet. Fiecare a suferit în urma unor relații-eșec din care s-a ales cu traume greu de vindecat.

Poveștile celor doi sunt alternate, în capitole separate, pentru ca la sfârșit să se reunească sub condeiul mereu elastic al autorului, care exersează paralelismul perspectivelor gradual, întâi în paragrafe diferite, apoi în același paragraf. Și aici naratorul e multiplu, implicat (persoana I) și omniscient (a III-a). Deși mai atent structurată decât în Sonata, proza aldulesciană ne rezervă în orice caz turnuri surprinzătoare, cum este, de exemplu, jocul intertextual chiar cu romanul de debut, neînțeleasă decât de cititorii ambelor opere: „Să mergem, domnule, zise Vicontele. Care Viconte? Emoția îmi face gândirea incoerentă. Aiurez cu replici din filme și romane” (p. 154). Citarea Vicontelui, personaj exemplar din Sonata pentru acordeon, întregește un univers autoreferențial interconectat.

Jocul postmodernist este însă subtil și nu are nicio legătură cu miza romanului, precum în alte opere românești mai cunoscute, ba chiar introducerea lui întâmplătoare pare o distracție și pentru scriitor (un fel de amuzament per se care reînvie interesul creatorului pentru scriere) – pentru că, să nu uităm, miza lui Aldulescu va fi întotdeauna descrierea societății (românești) într-un anumit context spațio-temporal. În timp ce viețile celor doi protagoniști ni se dezvăluie, autorul nu pierde ocazia de a descrie și România postcomunistă, cu disparitățile ei sociale generate de bunăstarea foștilor membri ai nomenclaturii partinice (dintre care unii căiți, alții recondiționați) – totul sub aparența unei democrații în fapt funcționale vechilor principii și relații. Contextul social postcomunist nu este pus în discuție, la fel ca cel comunist din Sonata, de către personaje, însă fără acest context ele nu ar putea evolua în același mod, nu s-ar lupta cu vicisitudinile muncii plătite prost, facultăților fără valoare, nepotismului din instituții și, peste toate, cu supraviețuirea.

În special situația pieței de carte este magnific ilustrată prin aventura ca redactor a lui Daniel pentru o editură a unui poet întors din State, întâmpinat în tinerețe ca unul dintre cei mai promițători poeți ai vremii, pentru ca, mai apoi, după o primă plachetă de poezii, să-și piardă inspirația lansându-se în afaceri tot mai dubioase. Ce mai poate fi spus despre Aurel Golea, un alt personaj secundar, scriitorul ale căror romane nu sunt cumpărate de nimeni, dar care continuă să scrie cu același entuziasm neacceptând să plătească pentru a-i fi publicate: „Aurel Golea, cum să nu, un dement notoriu, știut de toată suflarea literară, care se cam ferește din calea lui. S-a întâmplat să aibă de-a face cu el până să plece în State, a vrut să publice un roman la editura lui. A sărit să-l bată, l-a zgâriat pe față ca un motan turbat, i-a rupt cămașa și sacoul de pe el, refuzând pur și simplu să înțeleagă cine pe cine trebuie să plătească. Autorul pe editor […] sau invers, cum susținea sus și tare paranoicul ăla, ținându-se cu coada pe sus […] (p. 417). Ecce România zilelor noastre!

Aflat la al 11-lea roman, Radu Aldulescu pare încă departe de a-și fi pierdut suflul sau vitalitatea. Proza sa înglobează psihologii, satiră, limbaj specific și formule tehnice originale cu flerul și înverșunarea caracteristice unui artist căruia nu i-a mai rămas decât arta sa. Un vis frumos, înălțător chiar, însă, în spațiul românesc actual, apăsător și inutil.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/