În Ajun

În Mahalaua Rudarilor era o casă măruntă care abia mai stătea în picioare, cu gard fără poartă din tată în fiu, în ograda căreia se aciuau potăile hămesite. Lumea ocolea pe partea cealaltă, iar vecinii, care mai rămăseseră își ridicaseră garduri înalte și trainice și-și ferecau bine porțile. Era casa unuia rău, de care toți știau și se fereau de el ca de dracul. Se zicea că până și celui mai afurusit îi mai întinde Dumnezeu o mână ca să-l soată din vină, iar asta se vede în purtarea omului, dar în pricina acestuia, lucrurile mergeau din ce în ce mai crunt. Numai femeile bătrâne, care o cunoscuseră pe maică-sa, se mai apropiau de casă lăsându-i pe prispă de pomană pentru vreun mort. Nu-l mai văzuseră de multă vreme, și poate nici nu l-ar mai fi recunoscut, dacă l-ar fi întâlnit pe drum, dar știau când e acasă, din pricina fumului negru și înțepător care ieșea pe horn și se împrăștia năvalnic printre case. Ardea ce strângea, ca să se încălzească și să-și facă de-ale gurii. Era tâlhar și pătimise grozav prin carceri, dar fără să se îndrepte, ba, mai abitir se avânta în ispite. Prinsese slăbiciunile unora cu stare și cu funcții și de aceea, potera nu-l mai căuta, iar el își vedea de ale lui. Dar mai bogat nu era, mai liniștit nu era sau să plece din locul acela nu-i trecea prin cap.
În vremea din urmă, de un Ajun, ploua cu găleata și tot drumul era o baltă. Se adunase în casa lui cu încă doi camarazi mai vechi, ca să pună la cale niște isprăvi noi, să se înțeleagă la câștig și să petreacă. Soba duduia cu lemne dintr-un gard și cărbuni în singura încăpere a casei, iar pe plita de fontă, într-un mare tuci sfârâiau în untură bucăți de carne.
– Nu dai și tu de băut, Serafime, că doar ești stăpân la tine acasă, ce dracu’? zise în răs unul din ei, mai subțire, cu barbă sură și încercănat, care se sprijinea în coate la masă.
– Ți-am pus la picior damigeana, Casiane. Caută și pune-ți, că nu m-a făcut muma paharnic. Ce, ești ciung?
– A prins brumă și se crede boier, își face casă în Tabaci. O să uite el de frați cât de curând, zise celălalt, care stătea tolănit pe pat printre boarfe, mângâindu-și alene pântecul cel mare.
– Așa e cu boierii ăștia noi, uită de unde au plecat, zise Serafim în timp ce încerca în tuci carnea cu lingură de lemn.
– Și dacă îmi fac casă, ce, mă, n-am voie?
– Ba, să-ți faci, mă, de ce să nu-ți faci? Să-ți stea muierea cu fofoloanca pe divane toată ziua și tu să mănânci roșcove, râse zgomotos burtosul.
– În locu’ tău aș pune de mămăligă, Teodosie. Lasă dracu’ burta aia, n-o mai freca atâta și pune osu’ la treabă, că nu se face singură! se răsti la el Serafim.
– S-a făcut putoare mare, boier Teodosie! Muncesc fetele pentru el ca la fabrică! zise rânjind Casian.
Burtosul îi făcu semn din mâini că să și-o ia adânc și, ridicându-se cu greu din pat, își făcu de treabă lângă plită. Serafim se așeză la masă și împărți fiecăruia farfurii și furculițe și întrebă:
– Ai adus murături, Casiane? Sau ai uitat?
– Uite, aicea, borcanu’, Serafime, cum era să uit, ce dracu’? O dată ne strângem și noi tot anu’…
Teodosie pusese într-un alt tuci apă la fiert și afâna cu mâna groasă mălaiul în desagă așteptând bulburucii. Ochii îi fugeau la carnea rumenită și înghițea în sec. Casian, fără să se ridice, scoase de sub masă un borcan mare, pe care îl desfăcu și începu să scoată cu degetele sale lungi murăturile, una câte una, într-un blid de pământ.
– E gata carnea aia, Teodosie? Ia, vezi tu! îl îndemnă Serafim, care se tolănise pe scaun și sta cu mâinile încrucișate la piept.
– Știu io? Poate…
– Cum, poate, bă? S-a prăjit ori ba?
– Io zic că mai are.
Serafim se întoarse și strigă:
– Bagă lingura în ea, tontule, să nu se ardă!
Teodosie îl ascultă și întoarse carnea cum se pricepu stropind cu untură în jur și făcând fum mult care înnoură, o vreme, becul de deasupra mesei. Stătură, apoi, fără să-și vorbească, fiecare privind în gol altundeva, până când grasul se trezi lălăind un cântec vechi de petrecere. Ceilalți doi se amuzară pe seama lui pistonându-l, iar el mai rău făcea. Deodată, câinii începură să latre tare și amuți. Serafim se ridică îngrijorat, să vadă de la geam, pe după țol, ce se petrece afară. Casian cu îngrijoare le zise:
– Umblă vorba de un mușteriu nou care o caută cu lumânarea prin mahalale. Mi-a zis mie Vrabie, care aflase de la Toma, că întreabă aiureli și se ia la harță când nu-i vine bine ceva.
– O fi vreun țicnit, își dădu cu părerea Teodosie. Unul d-ăla care a scăpat de la nebuni și care, până la urmă, și-o ia în bot de tot.
– De-ar fi numai atâta, ar fi bine. Toma zice că străinul ăsta știe bine ce întreabă și că i-a caftit pe băieții lui Constantin, că nu e unu’ să nu aivă ceva rupt în el, adăugă Casian.
– O fi de la Siguranță, zise Serafim în timp ce scruta ograda în lumina felinarului de vis-a-vis.
– Ți-ai găsit! sări Casian. Adică, omu’ îți spune că are o grijă, că se petrece ceva și tu vii cu d-astea. Ce treabă mai are Siguranța cu noi? Nu sunt toți clienții lu’ Teodosie?
Serafim tăcu, în timp ce Casian nu-și găsea locul pe scaun și își netezea barba țuguiată, trăgând de ea.
– Ai aflat de el? Știi cine dracu’ e? se înfurie Casian.
– De unde să știu io cine e? Când o să aflu, o să aflu și vă spun și vouă, tună Serafim întorcându-se spre ei și privindu-i cu furie, apoi continuă: pesemne, v-o fi fost frică de el, de nu ați ieșit la liman cu francu’ în seara asta!
– Acum, nene, nu te supăra, sări Teodosie ca să-l liniștească. Avem și noi niște griji. De temut, nu ne temem, că suntem cu dumneata.
– O să bem ca bețivii direct din damigeană, Casiane? Umple paharele alea, odată, că mi s-a uscat gâtu’! zise Serafim, stăpânindu-și enervarea.
Acesta nu stătu pe gânduri și, la fel de comod, se aplecă de pe scaun, desfundă damigeana ascunsă sub masă, o înclină și turnă cu grijă din ea în fiecare pahar.
– Gata! Boierii sunt serviți! anunță cu fast.
Își luară toți trei paharele și fără să închine, le dădură peste cap, ca la o mare sete, apoi le trântiră zgomotos pe masă.
– N-a mai avut tărie Chiolban, că era târziu, că altfel luam, să-mi sară ochii! zise mâhnit Serafim. Da’ nici voi nu v-ați gândit, bă! Halal cheflii! Ce să mai zic? Sau poate nu ați vrut, că greu v-ați lăsat aduși!
– Ei, nu e chiar așa, nene. Trăim vremuri grele…, se scuză Casian.
– Știu! Aveți copiii de hrănit, muierile de ținut, amantele de regulat, știu. Teodosie, ia zii tu, o mai babardești pe aia care dansează la cabaret? întrebă ridicând din sprânceană către el. Acesta amesteca de zor în mămăligă și roși când auzi asemenea vorbe. Hai, bă, că știm toți, cum e, că doar suntem bărbați. Am dreptate, Casiane?
– Așa e cînd ai cu ce, când n-ai, te uiți, zise Casian cu subînțeles.
– Ce vă pasă, mă, de mine? Ce nu vă ajunge? Fiecare cum poate! Ei! Ce, io, vă țin socoteala?
– Nu ne-o ții, dar să nu-ți fie cu supărare, nu te mai lăuda prin cârciumi… De a ta mai știi ce face sub burta aia? zise Casian și izbucniră în râs.
– Nu mai bine bem? îi îndemnă Serafim împăciuitor.
Puseră din nou un rând și-l dădură peste cap.
– Să moară mama, dacă de Anu’ Nou nu vă primesc la mine așa cum e, fără acoperiș. O trimit pe Sica la mă-sa cu copii și noi să petrecem cu fetele lu’ Teodosie. Ne dai, mă, și nouă, câte una gratis de Anu’ Nou?
– Vă dau, mă, ce să fac? Vă dau la amândoi și io o să mă uit, ca să am ce povesti prin cârciumi și vouă să vă meargă la suflet, le zise și râse zgomotos.
– Îmi chiorăie mațele de foame, grasule! E gata mămăliga? S-a făcut carnea aia? Vezi că miroase a ars! strigă Serafim.
– Vine grasul cu potolul, le zise și prinse ceaunul cu carne într-un prosop, îl aduse cu greu la masă. Apoi se întoarse după mămăligă, pe care o răsturnă pe un fund de lemn și o potrivi lângă tuciul cu carne.
– Poftă mare, să aveți boierilor! le ură Serafim și începură să-și ia fiecare după putere carne, mămăligă și murături.
– E ca pe vremuri, fraților, le zise Casian cu gura plină.
– Și nu vroiai să vii, oacheșe! îl dojeni Serafim.
– Muierea, mă, a intrat dracu’ în ea, nu mai înțelege de vorbă bună. Da’ ascultați-mă ce vă zic! De Anu’ Nou sunteți ai mei, ce dracu’!
– Să dea Domnu’! zise patriarhal Teodosie închinându-se. Să ne meargă și nouă bine! Că tragem ca nebunii să strângem și noi acolo avere, ca să avem și noi și copiii noștri.
– Așa e, zise Casian. Are dreptate grasu’! Nu vedeți că banu’ se face tot mai greu. Cât să mai caftești? De unde să mai storci? Nu mai are lumea bani că ia statu’ tot.
– Unde mai pui că s-au și smintit clienții. Vor romanț, să stea la taclale, să se întrețină. Fetele sunt istovite. D-aia am pus la intrare rânduială cum se folosește gaura, râse Teodosie și își îndesă în gură o bucată de carne.
Serafim lăsă la o parte mâncarea, se intinse în scaun și le zise:
– Lăsați, că trec și astea. Fratele vostru a dus-o mai greu ca voi, nu s-a plâns și nu se va plânge vreodată. Am fost sau nu am fost de partea voastră până acum?
– Ai fost, nene! Nu ești mata vătafu’ nostru? Nu de la tine am învățat noi școală? zise Casian, recunoscător și mușcă dintr-un castravete murat.
– Dacă nu era, fratele nostru, se tângui plin de grăsime pe degete Teodosie, trăgeau câinii de noi, muream prin șanțuri, ce mai!
Serafim îi privea de sus mulțumit, mestecându-și în gol fâlcile pătrate.
– E tare, că e os de haiduc, zise Casian. Nu-i așa, nene?
– Ghiulu’, nu e de la moșul ăla al tău, care a fost mare haiduc? întrebă Teodosie.
– Haiduc, nehaiduc, io am făcut ce am vrut, când am vrut, unde am vrut. Așa fac vitejii, bă! Nu au grijă de poteri, de juzi sau de străini, le zise rotindu-și pe inelarul drept ghiulul de aur. Te strângi acolo în tine și rabzi pentru că trece și numai tu contezi. Vine, iară, altă zi cu altele de făcut, le zise și le arătă tatuajul de pe mâna stângă, care îi amintea de carceră.
– Și poartă un mantou de armie și rupe oasele-n stânga și-n dreapta cu o bâtă ciobănească, izbucni smiorcăindu-se Teodosie, amintindu-și de străin.
– Cine rupe? se miră Serafim.
– Străinu’ ăla, nene! Și ca să dau cărțile pe față, a întrebat și de dumneata, așa mi-a zis Vrabie, lămuri Casian.
– Dacă a întrebat de mine înseamnă că și cu mine are treabă și la vremea aleasă ne-om lumina, le zise liniștit Serafim privind în gol spre ușă cu mintea în altă parte.
– Erau câinii toți în ogradă nene? se smiorcăi Teodosie.
– Să mai dăm un rând, mai bine! Să fie în cinstea noastră! sări Serafim dezmeticit din gândurile sale.
Puseră vin până sus și ciocniră de această dată în cinstea frăției lor. Băură cu măsură și mai păstrară în pahare pentru mâncare. Teodosie înfuleca nestingherit, iar Casian îl privea temător să nu rămână fără bucățele. Serafim își pregătea dinainte în farfurie dumicații la aceeași mărime, îmbuca și mesteca cu poftă.
– Ce vreți să vă aducă Moșu’? întrebă Teodosie maimuțărindu-se ca un copil. Fârtații îl priviră mirați, dar acceptară jocul lui.
– Unde nu dă Domnu’ să se mai deschidă anu’ ăsta încă vreo trei-patru prăvălii în rând cu cele vechi, ca să-i umflu și pe ăștia, că așa am auzit eu o vorbă de la percepție. Popa Surtuc are la mine datorie mare la jocuri și are să și-o stingă cu zestrea fică-sii. Și am mai ochit eu pe unii care vor tăvăleală și le va da lor, tata, că are de unde, știți, ca să-mi pun și eu acoperișu’ la etaj. Dar tu, mă? îl provocă pe Teodosie.
– Fetișoare! Să-mi dea Domnu’ Dumnezeu’ nostru, niște fetișoare noi, una și-una și aici și la Capitală, să-i iau fața Coanei Leonora, zgârcita dracu’, să nu mai intre la casa ei nici boierii, nici pulimea! Domane ajută și toți sfinții! zise făcându-și cruce și scuipând în sân.
– Dar, tu, nene Serafime, ce voiești? îl întrebă Casian.
– Ce vreau io? Vreau ce am vrut dintotdeauna. Să fiu cel mai tare! Coc una trăznet pentru anu’ ăsta, care dacă-mi iese, atât vă spun, fug în lumea largă, se lăudă răsfirându-și brațele pe măsură.
– Cum să fugi? Și nu ne dai și nouă un pont acolo, se tângui Casian.
– Nu meritați, secăturilor! le zise și râse cu poftă.
– Haide, nene, nu ne lăsa proști! insistă Teodosie.
Serafim se puse pe înfulecat și amână răspunsul. Cei doi se ținau de capul lui să le împărtășească isprava. Într-un târziu, când se plictisi de lungușelile lor le zise:
– Fie! La anu’ pe vremea asta o să fiu dincolo, peste Ocean, zise indicându-le direcția cu mâna cu ghiulul din aur fără piatră.
– Care va să zică, pleci de-adevăratelea? îl luă în râs Casian.
– Și de noi ce se va alege fără tine? întrebă Teodosie suspinând.
– O să vă iau și pe voi… în suflet, zise și râse copios, făcându-le în necaz. Acum, dacă vreți să scăpați de muieri și de toți hapsânii, o să fim nevoiți să facem afaceri cu americanii și să le luăm banii, îi lămuri Serafim.
– Păi avem noi putința să o pornim de la capăt printre străini? Că doar n-om fi singurii? se plânse Teodosie.
– Leprelor, chiar credeți că nu știu cât ați strâns până acum? Știu fiecare lețcaie de unde a venit și unde se află tăinuită. Pe mine mă duceți de nas cu jelitul banilor și sărăcia? Cine v-a pus, bă, stăpâni peste mahalalele vostre și v-a învățat bișnița și încăierarea? Cine v-a ținut, bă, partea când vă luase potera la ochi? Cine a stat, bă, la zdup pentru prostiile voastre? Aud?
– Așa e, nene!
– Iartă-ne, te rugăm! se tânguiră.
– Dar nu ca să vă scot ochii, v-am chemat io aici, le zise. Acum, mai mult ca niciodată, trebuie să fim uniți și să facem treabă bună. E în interesul nostru, le spuse responsabil.
– Cu tine suntem, nene! zise Casian mângâindu-și barba sură și ascuțită.
Și pentru că era din nou armonie, râseră de amintiri vechi și mai puseră un rând și închinară. Iar când să soarbă din pahare, numai ce se auziră trei bocnituri puternice în ușă, de au amuțit.
Serafim se ridică ușor și merse spre fereastra acoperită de lângă ușă, trase ușor țolul și privi afară. În lumina felinarului de vis-a vis se contura o umbră înaltă. Fârtații îi făceau semne disperate să nu deschidă, că nu veniseră înarmați, dar nu îi luă în seamă, se propti în ușă, trase ivărul și o crăpă cât să bage țeava revolverului, pe care îl scosese repede de la brău și să întrebe cine îi deranjează.
– Primiți un biet sărman cu colindul? se auzi o voce bărbătească înfundată. Apoi după o clipă de liniște: Nu mă lași să intru înuntru, Serafime?
Acesta, neașteptând să-și audă numele, se codi la început, însă își luă inima în dinți, deschise larg ușa și primi înăuntru musafirul. Un bărbat în vârstă, dar zdravăn și înalt, păși voinicește în încăpere. Purta haine ponosite pe sub o manta militărească, avea o barbă stufoasă, iar în spate ducea o desagă de campanie peticită. Se sprijinea într-o bâtă ciobănească și îi privea părintește părând pașnic și bine dispus.
– Bună seara, boieri mari! îi salută mieros. Primiți cu colindul? Văd că v-ați adunat în seara de Ajun și petreceți.
Fârtații priveau nedumeriți. Serafim ferecă ușa în urma lui, îi trase un scaun la masă și îi făcu semn să se așeze cu ei.
– Mi-e cunoscut glasul dumitale, străinule, îi zise Casian, dar nu mai știu de unde să te iau.
– Nici nu ar fi fost cu putință altfel, boierule, îi răspunse bărbatul.
Teodosie privea atent ținându-ți mâna la gură ca o cucoană temătoare. Serafim se așeză și el la masă, lăsând lângă farfurie revolverul.
– Nu ne spui și nouă, nene, cine e musafirul dumitale? Că, de, am îmbătrânit și ne lasă glagoria, insistă Casian. Acesta vru să-l lămurească de îndată, însă bărbatul interveni:
– V-aduceți aminte, boierilor, pe când aveați cincisprezece ani fiecare, de bietul Iorgu, porcarul, căruia în Ajun i-ați călcat bătătura, ca să-i luați din afumătoare carnea și pentru că nu ați găsit-o la locul ei, ați dat foc gospodăriei și au pierit în flăcări cu toții?
Fârtații îl priveau pătrunși de amintirea focului care se ridicau până la cer îngrozindu-i.
– Și pentru că nu v-a dus capul când ați aprins, v-au năpădit și pe voi în grajd flăcările și dacă nu vă scoteam eu de acolo, se prăbușea peste voi și mureați?
Teodosie dârdâind nervos și transpirat izbucni:
– Ce are a face acum povestea asta? A fost atunci, demult. Am auzit de mata că umbli din om în om și întrebi, da’ cine ești cu adevărat și ce-ți veni să te întorci la noi?
– Sunt doar un prieten. Nu am venit aici ca să dezgrop morții. Ce a fost, a fost, cum bine spui, boierule. Am venit să vă revăd și să vă aduc vești bune de la stăpânire.
– Ce vești? Despre ce vorbești, străinule? interveni Casian.
– Uite, s-a orânduit să se curme sărăcirea, chinul și prigoana omului, ci întru iertare și frăție să viețuiască. Așa spune legea cea nouă. Ați aflat de ea?
– Asta puteam să o aflăm noi și de la radio ori din jurnale mâine dimineață, ce dracu’! i-o reteză Casian.
– Într-adevăr, se va afla, și de la radio ori din jurnale într-o zi ori două… Dar nu-mi pui și mie dinainte o farfurie, Serafime, să gust și eu ceva din ce aveți pe masă?
Serafim, încruntat, se ridică, merse să caute și aduse o farfurie și o furculiță și i le trânti înainte. Bărbatul privi mulțumit și începu să caute cu furculița după o bucată de carne din cele rămase pe fundul tuciului. Își trânti în farfurie un boț de mămăligă și prinse vânătorește în furculiță o pătlagică murată. Mânca cu poftă și parea că se simțea bine. Fârtații îl priveau încă neîncrezători.
– Haideți, boierilor, să petrecem, doar nu vă temeți de un moș sărman! îi ademeni dându-le coate. Haideți, că e cu bucurie pentru inimi și spre umplerea buzunarelor dumneavoastră! Doar n-o să țineți supărare toată seara?
Casian își mai pierdu din avânt și chiar se ridică să-i caute un pahar pe o poliță, ca să-l cinstească. Puseră un rând nou și băură împreună. Bărbatul le povesti despre oameni pe care îi întâlnise în zilele acelea și despre afaceri de prin alte locuri, dar și despre cum îi privea pe supuși legea cea nouă.
– Numai să-și recunoască omul cusurul și să se repare unde mai poate, adăugă într-un târziu.
– Păi, nu reparăm, noi? Reparăm! Că nu poți să faci gheșefturi cu saltelele rupte, zise serios Teodosie și bufniră în râs.
– Strașnice rosturi v-ați mai făcut prin părțile astea, zise bărbatul. Vă merge ca uns, dar, ia zii, boierule, și se îndreptă spre Teodosie, ți-am adus-o în casă pe Ilina, când avea zece anișori, și ți-am lăsat-o că nu-ți făcea muierea copii, nu-i așa?
– Așa este, încuviință Teodosie mirat de întrebare.
– Și dumneata ai dat-o pe mâna oamenilor ca să o terfelească pentru o para, nu să-ți fie fiică. Așa-i?
Fârtatul își mușcă buzele privind în pahar, cu chipul înflăcărat.
– Te căiești, boierule?
Teodosie înghiți sec, tăcu și făcu cu mâna semn că nu, în timp ce Casian își râdea în barbă.
– Ce-a fost a fost! zise bărbatul. Nu mai dezgropăm morții. Să petrecem că vine Anul Nou și ne va fi mai bine. Haide, nu te supăra boierule, de vorbele unui moș sărman!
Și se puse iar pe glume cu fârtații, la mâncare și băutură, în timp ce Serafim nu-l scăpa din ochi.
– Pe unde am umblat sunt la mare preț automobilele, începu să le povestească. Am văzut unele vopsite ca pe niște bibelouri, iar acolo, în Apus, oamenii nu se mai leapădă de ele. Boier Casian, ia zi-mi, pe al dumitale cât ai dat?
– Mai știu io? Mult! Foarte mult! Ce-ți pasă ție? se îmbățoșă fârtatul.
– Era, așa, o nedumerire a mea. Ai făcut treabă bună cu el, treabă bună ai făcut. Nici nu se vede că e ciordit. O mai fi trăind, oare, stăpânul lui de drept?
– Ce-mi place, e al meu și gata! Nu-mi stă nimeni în cale! Asta să fie clar, ce dracu’! se răsti Casian și râse nervos.
– Cum nu se poate mai bine, zise bucuros bărbatul. Ce-a fost a fost! Nu mai dezgropăm morții. Să petrecem, că vine Anul Nou și ne va fi mai bine. Haide, nu te supăra boierule, de vorbele unui moș sărman!
Mai băură și când ajunseră la fundul damigenei Casian și Teodosie se luară la sfadă între iei pentru cine băuse mai mult și că nici murături nu mai erau ca să le astâmpere greața, iar atunci bărbatul le zise ca să-i potolească:
– Nu vă mai încăierați boierilor pentru atâta lucru. Știu eu un loc unde se curmă setea și aplecarea și mergeam acolo în seara asta, numaidecât, pe cheltuiala mea. Dar mai înainte, uite, ce va adus Moșul! Că am trecut eu pe lângă un măr de dimineață și, uite, ce poame am găsit în ramuri! Iată-le, sunt numai bune pentru revenire! și scoase din desagă trei merișoare rumenite și lustruite, pe care le puse dinaintea fiecăruia. Haideți, luați! Luați cu încredere, boierilor!
Teodosie, pofticios, întinse primul mâna, apucând delicat mărul, îl mușcă și îi plăcu:
– Are gust bun, nene, și e tare fraged! și-l dădu gata cu cotor cu tot, plescăind zgomotos. Casian și-l mâncă și el cu oarecare rezervă, iar la urmă gustă și Serafim.
– Vedeți? Nu-i așa că au fost bune? Nu-s ele cine știe ce poame, dar unde mai găsești trufandale în toiul iernii! exclamă bărbatul și râse.
Serafim zâmbea temător și-l privea insistent, în timp ce bărbatul îi făcu cu ochiul.
– Dacă ar fi fost casa mea, spuse cu aroganță Casian bărbatului, ai fi rămas dinaintea porților și poate, din milă, ți-aș fi aruncat peste gard, niște oase, ca la câini.
– Chiar așa, se trezi Teodosie, câinii din bătătură, de ce nu te-au lătrat, nene?
– De unde să știu eu? Poate că veneticii nu se tem de venetici, boierule, îi răspunse bărbatul și râseră încă o dată. Însă Teodosie începu să nu se simtă bine.
– Mi se zbate rău inima și mă înăbuși, strigă acesta, simt că mă ia un vârtej mare!
– Dacă ai băut ca un porc, ce dracu’ să-ți mai facem? se amuză pe seama lui Casian.
Deodată, Teodosie răcni sfâșietor, se ridică în picioare ca să fugă undeva și nu apucă prăvălindu-se în spasme. Casian cu ochii căscați, sări să-l ajute și numai ce se ridică și începu să verse tot din el chircindu-se cu spume la gură, lângă fârtatul său și încremeni.
Serafim îi privea de la locul său stăpânindu-și cu greu tulburarea, ținând mâna dreaptă pe revolverul de pe masă. Bărbatul își apucă bâta sprijinită de perete și îi împunse ca să vadă dacă mai mișcă. Erau țepeni și se învinețiseră numaidecât ca două prune.
– Serafime, nu te teme! Mărul tău a fost unul bun, îi spuse bărbatul.
Serafim sta mut pe scaun, cu mâna pe revolver și-l privea fix.
– În seara aceea, acum treizeci de ani, după ce v-am scos din flăcări, îngrozit de cele petrecute te-ai jurat cu lacrimi în ochi pe ce vei avea mai scump că te vei îndrepta. Nu așa a fost legământul nostru, omule? Dar n-ai mișcat o fărâmă și cu ei te-ai prins, din nou, la ispite și mai mari și pentru ei, dar și pentru ale tale, ai pătimit și uite unde ați ajuns.
– Am vrut să fiu pe picioarele mele! Propriul meu stăpân! a șuierat cu năduf printre dinți Serafim.
– Oare n-ai primit tu în fiecare Ajun o crenguță de brad la pervazul ferestrei ca semn al legământului nostru? Oare nu ți-am lăsat scris la cine să mergi și ce să ceri la ananghie? Răspunde-mi, rogu-te, Serafime!
– Adevărat, am primit, murmură acesta.
– Nu să-i tâlhărești, te-am trimis la ei, nu să le batjocorești obrazul te-am trimis!
– Erau doi oameni oarecare, zise batjocoritor. Dacă nu-i călcam io, veneau alții ca să-i prade. Și unde zici că aș fi ajuns dacă îi urmam pe aceștia?
– În nici un caz aici, zise bărbatul și îi arătă cu bâta prin aer locul sărăcăcios și cele două hoituri care zăceau unul lângă celălalt.
– Credeai că dacă îi îmbogățești pe ei, te faci stăpân peste averile lor? Când te-ai interesat ultima oară cât le intra în buzunare? Dar partea cuvenită când ți-au mai adus-o? Nu ai nimic de pe urma lor, își spun eu. Au fost șireți și ți-au ascuns câștigurile, nu vremurile au fost grele.
Serafim îl privea sfidător și își mesteca în gol măselele.
– Iată, cea de pe urmă scăpare, care pentru cinstirea bietei mumă-tii este, zise bărbatul, și scoase dintr-un buzunar o crenguță de brad învelită într-o hârtie și i-o întinse. Serafim o apucă cu stânga și o scutură ca să o desfacă și să vadă mai bine scrisul, citi și ridică din sprâncene:
– Cine este acest… Nicolae?
Bărbatul surâse și îi zise:
– Îți mai amintești tu de Lenuța, care îngrijea mormintele la Bolovani? Cea cu care te-ai iubit după ce murise mumă-ta? Ei, bine, ea era muma feciorului tău! Bietul de el e ucenic la un tăbăcar zgârcit și în mizerie se zbate. Tare bine i-ar prinde o mână de ajutor, nu crezi? I-o datorezi, doar pe mumă-sa ai părăsit-o când ai aflat că poartă prunc.
Auzind acestea, lui Serafim i se umeziră ochii, și-i șterse cu mâneca stângă, apoi își trase nasul cu zgomot.
– Ce puteam face io? Eram falit!
– Dacă ai fi mers cu ascultare la omul despre care îți scrisesem în prima hârtie de acel Ajun, n-ai mai fi fost, nemernicule, și nu l-ai mai fi dat uitării pe bietul feciorul tău! se răsti la el bărbatul, privindu-l cu furie.
– Nu l-am uitat! Dar e mai bine ca el să nu știe de mine!
– Dă-mi inelul, Serafime! Știu că pe dos stă scris cifrul și știu unde ai dosit casa cu furăciuni! strigă și îi întinse mâna.
– Fără el, nu mai am nimic! Nici în ruptul capului, nu ți-l dau! Lumea mă știe cu el! Nu!
– E jertfă pentru fiul tău! Dă-mi-l, Serafime!
– Și io cu ce-o să mai trăiesc? Ce-mi mai rămâne după?
– Viața îți rămâne, ticălosule! Viața!
– O viață de fugar? N-am să-ți dau nimic! răcni Serafim cu mâna tremurândă pe revolverul îndreptat spre musafir. Acesta se trase de pe scaun surprins, strângându-și în dreapta bâta ciobănească.
– Haide, trage! strigă. Nesătul șarpe ai crescut în tine, Serafime!
– Vreau să pleci de aici cu poveștile tale! Nimic nu s-a legat cu ele! Ai dat greș cu mine! Nu datorez nimic nimănui!
– N-am să plec de aici fără plata legământului nostru!
– Dacă e cum spui, că, uite, nu s-a lipit de mine averea și am înfundat pușcăria și am trăit cu ură și cu necaz, de ce nu mă lași în plata Domnului să ies din mizeria asta, după capu’ meu? se răsti Serafim.
– Pentru că după capul tău mândru ai stricat totul, la fel ca taică-tău, care la fel ca taică-său a făcut, care, la fel, de când ați uitat de omenie, și numai pentru iubirea banului și a puterii, ați trăit!
– Nu mă lua cu vina morților, moșule! Că io nu am fost ca ei! Io nu m-am născut în mătăsuri! Muma a vrut să mă lepede și am avut noroc chior să mai trăiesc!
– Ce știi tu? Numai de te-ar fi lepădat înainte de vreme și scutea lumea de un chin! Dă-mi, odată, inelul, Serafime! urlă cumplit la el, privindu-l cu negură și lovind zdravân cu bâta în podele încât tremurară pereții.
Pierzându-și cumpătul, Serafim scapă degetul pe trăgaci și revolverul pocni spre musafir. Dar cum mâna îi tremura, glonțul îi trecu acestuia prin haină zgâriindu-i brațul stâng. Moșul, cu o furie teribilă, se avântă și-l plesni pe Serafim cu bâta peste față, sângele buindu-i în jur din buzele sparte și din nasul rupt. Veniră cu putere și a doua și a treia lovitură, care îl culcară la pământ. Bărbatul se aplecă și-i trase cu greu inelul de pe deget, în timp ce acesta horcăia cu ochii întredeschiși.
– La ivirea zorilor, fiu-tău, care e om smerit, va primi inelul ăsta și știință de locul unde e ascunsă casa de bani. De el mă voi ține, ca să-l scot la lumină! Cât despre tine nu va știi niciodată, afurisitule! Iată îndreptarea mea! răcni moșul spre Serafim, care încă nu se dusese.
Vărsă, apoi, sacul cu mangal peste toți trei, le îndesă buzunarele cu cărbuni și cu un șomoiog împrăștie foc din vatră peste tot prin odaie. Moșul își luă desaga în spate și ieși în timp ce vâlvătaia creștea în urma lui prinzând acoperișul. Afară nu mai ploua, vecinii se strigau de spaima focului, iar câinii fugeau scheunând care-ncotro. Cu pași mari moșul se pierdu în bezna ulițelor către fiul care se arăta a fi mai vrednic.

Călin Dengel

Călin Dengel (n. 1981) este medic, locuiește și profesează în Ploiești. A debutat cu versuri în Revista Atitudini a Casei de Cultură a Municipiului Ploiești, fiind membru al cenaclului literar Atitudini(2010-2014). A fost membru fondator și secretar al cenaclului „Grupul de la Ploiești. Generația 2000 plus”  (2014-2015), dar și co-organizator al evenimentului literar „Zodia Poeziei”. Este pasionat de arta fotografică și muzică. A publicat volumele de poezie „Tellus”, Colecția „Poezia 9”, la Editura Grinta, 2012  și  „Urbis”, Coecția Qpoem, la Editura Paralela 45, 2016, „Dea. Epicus brevis”, Editura Libris/Creator, 2020. A participat la cursurile de creative writing organizate de Florin Iaru și Marius Chivu.