Radu Aldulescu: în România, nu se știe și nici nu se vrea să se știe ce este și cum trebuie să arate literatura bună

Onestitate, asta e ceea ce vei primi cu siguranță de la Radu Aldulescu – un lucru rar întâlnit de mine în lumea literară. După ani în care l-am cunoscut și admirat doar ca cititor, m-am putut bucura să ciocnesc o bere (sau mai multe) cu el, la un recent târg de carte. Trecuseră doar câteva săptămâni de când îi citisem cel mai recent roman, Drumu-i lung, căldura mare, prin care demonstrează (încă o dată) că e un scriitor pe care și cele mai mari literaturi ale lumii s-ar bucura să-l aibă. Așa că aveam în minte o mulțime de întrebări. Răspunsurile unora dintre ele le-am aflat atunci, altele mi-au rămas în minte până acum, când am avut ocazia să-i propun acest interviu.

M.V. Te-am auzit, la o dezbatere publică, spunând că ai citit ultimul roman al lui Houellebecq și afirmai că nu o fi cea mai bună carte a lui, dar că totuși literatura română de acum nu se ridică nici la nivelul de-acolo. Poți să dezvolți subiectul? Cum vezi literatura de azi din România? De ce crezi că se află în stadiul ăsta?

R.A. Succesul lui Michel Houellebecq este pe deplin justificat de valoarea romanelor sale pe care le-am citit în totalitate, cu sufletul la gură, aș putea spune, începând cu Particule elementare și până la recentul Anihilare. Aș spune că acest scriitor aparține uneia din cele mai mari culturi și literaturi ale lumii și vine în continuarea unor monștri sacri pecum Balzac, Flaubert, Stenhdhal, Yourcenar, Camus și alții asemenea lor. Spuneam, într-adevăr,  în acea discuție, că noi nu avem, în literatura autohtonă, un scriitor de nivelul valoric al lui Houellebecq. E necesar, cred, să adaug că avem scriitori de nivel valoric apropiat, lipsiți de vizibilitatea pe care ar merita-o în țară, iar afară, nici nu mai vorbesc. Obscurizați, așadar, prin destinul lor de scriitori români și prin niște politici literare de toată jena, care au dus literatura română în stadiul actual: una din cele mai slabe literaturi din estul Europei, un statut care s-a consolidat, ireversibil, aș zice, în ultimii treizeci de ani. De ce ne aflăm în stadiul ăsta? Discuția ar fi prea lungă, dar printre acuze văd, mai ales, politicile litarare de cumetrie instrumentate în mediul literar de la noi, asociate cu dezinteresul instituțiilor culturale de la noi față de literatură.

M.V. Destin de scriitor obscurizat, zici… Sunt de acord că scriitorul român, dacă nu reușește să treacă de granițe, să ajungă la cititorii „de dincolo”, e ca și condamnat la uitare. La nivelul pieței de carte de acum din România, nu văd un scenariu mai pozitiv. Am auzit de altfel că publicul de carte din afară nu prea e interesat de literatura Europei de Est, că nu i se pare suficient de interesantă ca să-i acorde atenție. Oare de ce se întâmplă asta?

R.A. Scriitorii români care au reușit să treacă de granițe au fost, printre alții, Eugen Ionescu, Emil Cioran și Mircea Eliade. Dacă ar fi rămas aici, nu numai că ar fi fost condamnați la uitare, cum spui, dar ar fi înfundat pușcăriile comuniste, într-o vreme când, pentru o poezie, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane a lui Radu Gyr, a fost pronunțată o condamnare la moarte. Comunismul a căzut la noi de mai bine de treizeci de ani, dar situația scriitorului român nu s-a schimbat prea mult, deși el e liber să scrie orice și, la o adică, să-și publice cărțile pe banii lui, să și le vândă sau să le dăruiască prietenilor, trăind cu iluzia că nu va fi uitat. Nu cu mult mai bună este situația scriitorului care apare la edituri cât de cât prestigioase și este difuzat în librării.
Publicul cititor de literatură din afară nu e, într-adevăr, prea interesat de literatura Europei de Est, cum spui, dar, când vine vorba despre literatura română, dezinteresul atinge cele mai înalte cote. Amintesc, în acest sens, că noi nu avem, în momentul actual, un scriitor atât de valoros și de iubit în Occident precum albanezul Ismail Kadare. Nu mai spun de autori ai unor literaturi aflate în mod net deasupra literaturii române, precum literatura poloneză, cehă sau maghiară. Oare de ce se întâmplă asta? – mă întrebi. Întrebarea ta poate să conducă la mai multe răspunsuri, dintre care avansez câteva. În România, se consumă cea mai puțină literatură pe cap de locuitor din întreaga Europă (conform ultimelor statistici), ceea ce, în mod aparent paradoxal, e profitabil pentru cei care fac legea în mediul literar de la noi. În România, nu se știe și nici nu se vrea să se știe ce este și cum trebuie să arate literatura bună. Grație acestei situații, subzistă la noi, de niște zeci de ani, un scriitor de mare succes național, în care statul bagă bani cu nemiluita, în speranța că va câștiga Nobelul literar. Nu-l va câștiga, îți trebuie niște minime cunoștințe despre literatură și despre valoarea literară, ca să-ți dai seama de asta. Este vorba, evident, despre Mircea Cărtărescu, un soi de romancier aparte, postmodern, își spune el, care n-a scris în viața lui un roman.

M.V. Voi deschide o paranteză, ca să vorbim despre box. Amândoi l-am practicat. Nu e doar un sport barbar, așa cum ar putea fi văzut de mulți. E vorba de multă strategie, de disciplină, de riscuri, de curaj. Sunt părți mari din cărțile tale pe care le-am citit ca și cum aș asista la un meci de box. În care pugiliști sunt atât personajele cât și cuvintele. A influențat practicarea acestui sport modul în care abordezi anumite lucruri, chiar și în literatură?

R.A. Boxul, da, un subiect sensibil, apt de a suscita niște nostalgii, dat fiind că se leagă de copilăria și adolescența mea. Am început să fac box la doisprezece ani, în sala de sub velodromul din parcul sportiv Dinamo. Mă rezum doar la a spune că boxul și sportul, în general (am mai făcut caiac, haltere și atletism), m-au format și ca scriitor. Am cunoscut mulți boxeri pe care i-am văzut niște oameni cu totul speciali, unii dintre ei, adevărați eroi, despre care azi nu mai știe nimeni nimic, mai ales că, la noi, boxul, boxul clasic englezesc, este pe cale de dispariție, dacă nu cumva chiar a dispărut, lăsând în prim plan sporturi de contact mai violente și mai spectaculoase, precum kick-boxing-ul și așa-zisele lupte în cușcă. În Europa occidentală, totuși, și mai ales în Statele Unite, boxul a rămas în centrul atenției și ține de o cultură de care România se pare că s-a dezis. 

M.V. Îți imaginezi uneori cum ar fi fost dacă ai fi continuat o carieră în box? Ar mai fi existat scriitorul Aldulescu, așa cum îl știm acum?

R.A. Îmi pot imagina, la o adică, ce ar fi fost dacă aș fi făcut o carieră în box, performând până la un anumit nivel, peste onorabil, aș zice. Aș putea scrie un roman cu această temă, pentru că, nu-i așa, imaginația și viețile pe care am fi vrut să le trăim și nu le-am trăit pun în funcțiune motoarele întreprinderilor romanești. Un singur lucru aș vrea să spun în sprijinul verosimilității acestei ficțiuni, și anume că personajul central n-ar fi ajuns vreodată să fie scriitor și că parcursul vieții sale ar fi fost unul tragic.

M.V. Se remarcă în scrierile tale o înclinație spre lumea celor mai puțin norocoși, o literatură despre marginali, despre o pătură socială pe care unii preferă să nu o vadă, dar în mijlocul căreia ne aflăm. Oare își mai ridică ochii din telefon omul de azi, ca să-i remarce pe cei din jur, să empatizeze cu alte persoane? Prin scrierile tale tocmai asta facilitezi, deschizi un portal pe care cei curioși/interesați îl pot accesa. A fost ăsta un scop sau pur și simplu „așa a venit”?

R.A. În ce privește empatia cu persoanele din care s-ar ivi, eventual, personaje romanești, e puțin spus că ar fi un scop, sau că, pur și simplu, „așa a venit”. Empatia sau dragostea față de personaje sunt condiții de bază ale vocației de romancier și de scriitor, în general. Fără empatie, dragoste, compasiune, nu poți scrie și nici citi literatură. Am văzut, totuși, destui lipsiți de respectivele daruri sau haruri, care își fac de lucru în mediul literar, pervertindu-l, în cel mai urât mod, aducându-l în stadiul în care se află el acum. Am în vedere și așa-zișii critici literari care fac jocuri și politici literare, bravi urmași ai criticilor politruci, câini de pază ai realismului socialist care au livrat, girat și diriguit pe piața de carte de la noi sute de tone de maculatură. Cum-necum, chiar și în regim de libertate totală de expresie, literatura română de azi reflectă, cumva, acea perioadă.

M.V. Totuși, pentru că tot ai deschis subiectul, care mai este rostul criticului literar? Mai are puterea să impună anumite tendințe?

R.A. Rostul și rolul criticului și comentatorului de literatură este să confirme canonul valoric pe care îl atinge literatura unui autor. Este o îndeletnicire deloc ușoară care presupune să ai ceea ce s-ar putea numi organ pentru literatură sau spirit critic. Să-ți spun un secret: spiritul critic sau organul pentru literatură, ca și creativitatea sau talentul literar sunt niște chestiuni de caracter. Literatura noastră, așadar, laolaltă cu masa criticilor și comentatorilor, cu mici excepții, duce lipsă mai ales de caractere, de organe pentru literatură, pe care, dacă le-or fi avut vreodată, și le-au anulat pentru a exista și parveni în sistem.
Mi se pare neavenită discuția asupra puterii de a impune niște tendințe. S-ar putea vorbi, mai degrabă, de interesul de a impune. Una din sumedenia de situații concrete care rezultă de aici este desemnarea scriitorului anului 2022 de către un juriu compus din critici redutabili ai acestor vremuri, susținuți de Uniunea Scriitorilor din România. Scriitorul anului 2022, așadar, este poeta Ana Blandiana care s-a afirmat în urmă cu circa cincizeci de ani, elogiind Partidul Comunist Român în poezia ei, iar după revoluția din decembrie a jucat cartea câștigătoare a anticomunismului. La noi, așadar, tendințele, o dată impuse de critică, rămân veșnic impuse, și la distanță de o jumătate de secol.

M.V. Sunt 30 ani de când ai publicat primul roman și probabil mulți alții de când ai început să scrii. Ai strâns între timp mii de pagini de literatură – care, cu siguranță, ar fi fost remarcată mult mai bine într-o țară cu o lume literară mai dezvoltată. Să fii scriitor în România nu e chiar cea mai satisfăcătoare ocupație. Ce te determină să continui, să nu-ți pierzi interesul?

R.A. Într-adevăr, să fii scriitor în România nu este cea mai satisfăcătoare ocupație, în privința statutului social și material pe care l-ai putea dobândi. Nu poate fi vorba, adică, de glorie și de bani și, totuși, scriu de peste patruzeci de ani proză, și mai ales roman. Am debutat cu o povestire în revista Amfiteatru, în 1973. În 1988, am definitivat primul roman care a apărut abia în 1993. Consemnez aceste date, pentru a-mi aminti că, de atunci, nu m-am oprit din scris, iar de la un punct încolo, n-am mai luat în seamă și n-am mai contabilizat pierderile și câștigurile de un fel sau altul. Ce mă îndeamnă să continuu? Să nu îmi pierd interesul? Mă întrebi și mă întreb la rându-mi, legându-mă de sintagma ocupație satisfăcătoare. Pentru mine, este o mare satisfacție să pot definitiva un roman bun sau foarte bun. O satisfacție la care ajung printr-o luptă de zi cu zi, care durează câțiva ani și presupune niște sacrificii. La ce bun? Pot fi întrebat și am fost întrebat adesea. Am refuzat cu obstinație să răspund.

M.V. Am primit cadou o ediție a romanului „Adio, arme” în care sunt incluse pagini corectate de Hemingway, pasaje care au fost rescrise sau eliminate complet, toate cele 47 variante de final. Citindu-le, ai putea spune că Hemingway a optat pentru cele mai bune schimbări. Am auzit totodată un cunoscut scriitor care susține că el nu-și editează textele. Insistă să le publice exact așa cum ies la prima mână. Acum, ca să fac pe cârcotașul, o să spun că am citit un roman recent de-al acestui scriitor și mi s-a părut prea plin de stângăcii și erori care-ar fi putut fi ușor corectate cu o editare atentă. Și-acum întrebarea: în ce măsură îți editezi textele după ce ai scris o primă variantă?

R.A. Hemingway a fost un scriitor uriaș, a cărui vocație includea editările, corecturile și tăierile de care amintești în întrebarea ta. Mă întrebi în ce măsură editez-corectez textele, după ce am scris o primă variantă și îmi vine destul de greu să-ți răspund. Tot ce pot să spun e că în spatele fiecărei pagini a unui roman definitivat-publicat se află cinci, șase sau mai multe variante. 

M.V. Publicul cititor din România, atât de puțin cât e, mereu asaltat cu bestseller-uri de-afară, care de care mai interesante, mai are timp și dispoziție să guste și dintr-o literatură autohtonă? Se remarcă o reticență față de propria literatură care provine, poate, din unele preconcepții apărute din timpul studiilor școlare, poate din dorința de-a evada, chiar și fictiv, din mediul ăsta înconjurător nociv. Să fie asta o explicație a tirajelor mici în care sunt publicații scriitori români, care în marea majoritate nu reușesc oricum să se vândă?

R.A. Pomenești, în întrebarea ta, de un public cititor din România și țin să te atenționez că este vorba despre una dintre cele mai infime minorități dintre toate minoritățile etnice sau sexuale de pe aceste meleaguri. Acest public-minoritate, spui, s-ar împărți, cu greu, între bestseller-urile din afară și literatura autohtonă. De unde ar proveni reticența față de propria literatură?, întrebi. Uneori, ea provine din nivelul valoric slab al acestei literaturi, iar alteori, din inapetența și indisponibilitatea pentru literatură, în general. Nu-i tocmai greu de presupus care ar fi cauzele pentru care literatura română nu se citește. Mai greu, însă, imposibil, chiar, ar fi înlăturarea acestor cauze-piedici, pentru a face să înflorească piața de literatură română. În pofida oricăror explicații, sau poate tocmai datorită lor, situația e veche, iar pe măsură ce se învechește, se pietrifică: cititorii de literatură sunt tot mai puțini. Odată cu împuținarea lor, se împuținează și scriitorii adevărați și se diminuează și literatura adevărată.

M.V. Ai câștigat premii literare, dar ai fost și de partea cealaltă a baricadei. Ai făcut parte din juriile unor premii literare. Probabil nu ții minte, dar în 2015 am câștigat un concurs literar, Radu Rosetti, când te aflai în juriu. Asta a fost pentru mine o bucurie mai mare decât premiul în sine. E important ca scriitorii consacrați să încurajeze noile generații. Din păcate, se întâmplă foarte rar. Dar nu asta voiam să te întreb. Ai fost, mai recent, în juriul unui premiu important de debut. Cum arată literatura care dorește să vadă lumina tiparului?

R.A. De-a lungul ultimilor treizeci de ani, am făcut parte din mai multe jurii ale unor concursuri literare. Tot ce țin minte din concursul de proză scurtă Radu Rosetti din 2015, al cărui câștigător ai fost, este că era organizat la Onești de un mare poet, Gheorghe Izbășescu. Este, într-adevăr, important ca scriitorii consacrați să-i încurajeze pe cei tineri, atunci când aceștia vădesc talent în primele lor lucrări. Totodată, însă, e bine ca, la început de drum, scriitorul să nu se bazeze foarte mult pe acest fel de încurajări, să conștientizeze faptul că e singur în fața colii albe. Tot așa cum, în ring, un boxer este singur în fața adversarului și contează infinit mai mult cum se mișcă, decât încurajările publicului spectator sau ale antrenorului. Am recurs la această metaforă, pentru că știu că ai habar de domeniu.
Am fost, într-adevăr, recent, în juriul unui important concurs de debut pentru roman. A fost, în ce mă privește, o experiență sărită din țâțâni, ca să spun așa, pe care n-am mai trăit-o cît am jurizat la concursuri literare și nu credeam că o voi trăi vreodată. Pe scurt: n-am reușit să fiu în consens cu ceilalți membri ai juriului. Eu am văzut alte romane bune decât cele pe care le-au văzut ei și pe care le-au dat câștigătoare. Toată povestea asta mi-a lăsat un gust extrem de amar care rimează cu situația de toată jena în care subzistă literatura contemporană autohtonă, așa încât, m-am recuzat ca membru al juriului, pentru alte concursuri de debut, în aceeași companie de jurizanți.

M.V. Îmi vine în minte ceva ce a zis Faulkner. „Numai după ce am luat premiul Nobel, ei s-au înmuiat cu adevărat. Nu-mi puteau înțelege cărțile, dar puteau să înțeleagă 30.000 de dolari.” Deschid (încă) o paranteză ca să spun că te-am asociat mereu, chiar dacă poate fi și într-un mod mai mult abstract, cu Faulkner, unul dintre cei mai mari și inventivi scriitori universali. La fel ca el, nu scrii o literatură facilă. Nu pare să te preocupe să-i faci viața mai ușoară cititorului. Asta înseamnă o asumare a faptului te adresezi (mai ales) unor anumiți cititori, preocupați de literatură în adevăratul ei sens. Iar aceștia, după cum bine știm, sunt (tot mai) puțini. A existat vreodată tentația să oferi o literatură mai accesibilă?

R.A. Mă bucură complimentul tău, cum că nu scriu literatură facilă, că nu mă preocupă să fac viața ușoară cititorului. În cel  mai bun caz, aș spune, mă adresez unui cititor avizat, cunoscător, cu organ pentru literatura adevărată, ceea ce s-ar părea că e tot mai greu de găsit în România. Aș vrea să cred, totuși, că literatura pe care o scriu e accesibilă. Ce înseamnă, însă, ca o literatură să fie accesibilă și, totodată, valoroasă? Încerc să fac o schemă a acestei situații, cu referință strictă la roman. Un roman este bun, foarte bun sau capodoperă, atunci când izbutește să acopere cât mai mult, și pe verticală, și pe orizontală. Cu alte cuvinte, când reușește să placă și unui specialist în literatură, și unui șofer de taxi. Este cazul unor capodopere precum Moromeții, Groapa, Un veac de singurătate, sau Sorgul roșu.

M.V. O scurtă privire în atelierul de creație al scriitorului Radu Aldulescu. Cum lucrezi? Începi de la o idee și construiești apoi pe parcurs, în timp ce înaintezi cu povestea, sau există cazuri în care ai un plan, posibil un final spre care dorești să te îndrepți?

R.A. Încep, desigur, de la o idee care, pe măsură ce înaintez cu lucrul, devine arborescentă, ca să zic așa, și se încheagă într-o poveste. E o muncă sisifică, în timpul căreia, uneori știi, alteori, nu știi încotro te îndrepți. Mă refer la final care, inevitabil, are două componente. Cea pe care o știi când te îndrepți spre el și cea pe care o lucrezi când ajungi acolo. Aceasta din urmă are, la rându-i, mai multe componente-variante.

M.V. Dacă ar veni la tine un miliardar și ți-ar oferi o sumă colosală ca să nu mai scrii, ce i-ai răspunde?

R.A. N-a venit niciodată la mine un milardar să îmi propună indiferent ce. Sunt eminamente paralel cu tagma miliardarilor. Înțeleg, totuși, curiozitate ta: dacă aș fi dispus să renunț la scris pentru o sumă colosală. Îmi este foarte ușor să spun că nu, n-aș renunța la scris pentru o sumă colosală, după cum mi-ar fi foarte ușor să spun că aș renunța la scris pentru o sumă… De ce? Pentru simplu motiv că nu-mi va oferi nimeni, niciodată, o sumă colosală, pentru indiferent ce. Altminteri, nu renunț la scris pentru nimic în lume, dintr-o sumedenie de motive, printre care și acela că există și posibilitatea ca el, scrisul, să renunțe la mine.

M.V. Ce sfat i-ar da scriitorul Radu Aldulescu de azi scriitorului aflat la început de drum Radu Aldulescu?

R.A. Ce sfat i-aș da scriitorului care eram cândva, la început de drum? Interesantă întrebare, cu precizarea că orice sfat de genul ăsta ar fi neavenit. Scriitorul la început de drum care am fost cândva aș vrea să cred că se află într-o gaură neagră a universului, la care voi avea acces cândva, într-o altă viață, să-i dau sfaturi. Mă rog, înțeleg că vrei să știi cum mi-aș modifica trecutul, începuturile mele scriitoricești, dacă aș avea posibilitatea, ceea ce ar însemna să conștientizez niște regrete, niște greșeli, niște acțiuni pe care ar fi trebuit să le articulez altfel. Este vorba despre un parcurs al destinului și de niște etape, să zicem, ale devenirii și formării, care, pe măsură ce mă îndepărtez de ele, realizez cu tot mai multă acuitate, că nu eu le-am ales să fie așa cum au fost, că a ales altcineva, soarta, destinul, Dumnezeu, așa încât revin, spunând: nu regret nimic din tot ce mi-a dat sau mi-a luat viața. N-am ce sfaturi să-i dau celui care am fost, trecut prin greutăți de toată mâna, fără de care aș fi fost cu totul altul decât cel care sunt. Singura mea șansă, așadar, este să fiu mulțumit cu cel care sunt.

Mihail Victus

www.mihailvictus.eu

mihailvictus.eu/