Miracolul de Crăciun

Ningea ca în iernile acelea grele de altădată, a căror amintire se transmitea din gură în gură, din neam în neam, de la străbuni și până la nepoții care credeau mereu că acelea nu sunt altceva decât povești, pentru că lor nu le fusese dat să vadă asemenea zăpezi. Eheee, și cum mai povesteau ei… Parcă și vedeai priveliștea potopului lui Noe, dar un potop alb, care acoperea totul, dar absolut totul. Dar iată că, în mod cu totul surprinzător, ninsorile din povești dădeau semne că s-au întors. Dar, din păcate, ninsoarea aceasta nu s-a nimerit să cadă decât fix în ajunul Crăciunului, când totul ar fi trebuit să fie în armonie, să plutească în aer arome de cozonaci, să se audă glasuri de colindători și mai mari, și mai mici, și clinchete de clopoței. Dar cine să mai colinde pe o asemenea vreme, când până și primul vers al colindei, „Am plecat să colindăm” sau „Linu-i lin”, ar fi fost acoperite de zăpadă?! Și de unde să se ridice în văzduh aromele de sarmale, cârnați și cozonaci? Cine să mai gătească toate cele de cuviință, când zăpada acoperise toate magaziile, iar lemnele aduse de cu vremea în case trebuiau chivernisite cu multă atenție. Toți locuitorii cătunului peste care se lăsa această mare de zăpadă erau la limita deznădejdii. Bărbații făceau eforturi aproape supraomenești să mai aducă din când în când câteva vreascuri în case, rupte direct din pomii uscați ce încă nu fuseseră acoperiți de nea. Femeile plângeau în pumni de ciudă că nu vor putea împlini toate cele ce se cuveneau pregătite spre amintirea și slava Pruncului Ceresc născut în acea noapte. Doamne, ce noapte grea ne așteaptă?! Acesta era gândul de jale al tuturor.
Doar George, la cei patru anișori ai săi, neînțelegând ce se petrece, stătea și privea pe fereastră. Privea căderea fulgilor mari de nea, dar nu i se păreau un pericol. El vedea mișcarea lor ca pe un joc. Deodată, în fața ochilor lui curați, fulgii de nea luară forme de îngeri. Și îngerii se învârteau în jocuri amețitoare. Ba uneori se jucau ei înșiși cu zăpadă, suflându-și unul altuia în chipurile străjuite de aripi cristaline, astfel încât nu puteai distinge albul lor de cel al zăpezii.
Tatăl lui George ieșise de ceva vreme prin nămeți, și reușind să mai taie câteva crenguțe mai uscate din pomul din spatele casei, căci ușa magaziei de lemne era deja atât de înghețată încât nu se putea cu nici un chip deschide, se întoarse în casă, plin de zăpadă pe haine și pe barbă.
Cum îl văzu, George sări în brațele lui amorțite de ger, și strigă: uite mami, îngeri! Tati mi-a adus îngeri de afară să mă joc cu ei. Mama se întoarse uimită, ștergându-și lacrimile, ca să nu o vadă copilul că plânsese. Dar el, părăsind brațele tatălui, se aruncă într-ale mamei zicându-i: uite, mami, și tu ai îngeri pe obraji. Uau! Ce de îngeri! Sunt îngeri peste tot! Și zicând așa se învârtea râzând și chicotind, făcând gesturi neînțelese, din care îți puteai da totuși seama că se joacă împreună cu îngerașii lui, jocuri doar de ei știute și înțelese.
Privindu-l, părinții uitară cu desăvârșire de problemele cauzate de căderea masivă de zăpadă. Ba mai mult, mama, dând naștere altor „îngerași” pe obraji, de data aceasta de emoție și nu de deznădejde, căzu în genunchi dinaintea icoanei Nașterii Domnului, și zise șoptind, cât să o audă Pruncul: „Doamne Iisuse Hristoase, naște-te iar și în casa noastră, chiar dacă nu ne-am făcut sufletele iesle încălzită. Vino pentru copilul acesta minunat. Fă o minune, Doamne, și vino!”. Văzând-o, tatăl se lăsă și el în genunchi, neștiind ce să ceară în rugăciune, dar simțind că altă cale nu este. Și în timp ce ei se rugau cu ochii în lacrimi, li se păru că văd cum steaua din icoană a luminat și aud cum Pruncul a gângurit fericit. Dar au zis că poate doar li s-a părut și că lumina a venit din sobă și că George a scos acel sunet cristalin.  În clipa aceea însă, focul care deja dădea să se stingă sub răcoarea lemnelor aduse de afară, se reaprinse cu mare flacără, umplând casa de o lumină puternică, neobișnuită, și de o bună mireasmă, din care părinții înțeleseră că într-adevăr s-a produs o minune. Mulțumiră lui Dumnezeu și se apucară să gătească toate cele de cuviință. Și minunea se prelungi, căci focul din sobă nu se stinse deloc, chiar dacă nu mai băgară niciun lemn în sobă. Ardea cu flacără potrivită pentru fiert sărmăluțe și pentru copt cozonaci. Ardea cu flacără dumnezeiască. Iar George zburda neobosit și se juca cu îngerașii, nemaiputându-și potoli fericirea.
De altfel, fericirea puse stăpânire peste întreaga casă. Și, cum o minune se petrece cum se cuvine, afară încetă ninsoarea, și totodată zăpada se retrăgea, nu se știe unde, rămânând doar atât cât era de folos spre plinirea Sărbătorilor. Așa că a doua zi în zori băieții mai mari o porniră fericiți cu colinda, vestind Nașterea Domnului. George însă, care adormise târziu și ostenit de joc, acum dormea surâzând. Pesemne că și în vis se juca împreună cu îngerașii. Sau poate chiar cu Pruncul Sfânt. Sau poate asculta colindătorii. Sau poate chiar el ieșise la colindat. Eh, ar zice unii, cine poate ști ce e în mintea unui copil? Dar noi știm: cu siguranță minuni și iar minuni.

Romeo Aurelian Ilie

Romeo Aurelian Ilie s-a născut pe 27 februarie 1988, la Slobozia, Ialomița. Este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Ovidius din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București. Din anul 2008 publică poezii, cronici de carte și eseuri literare în diverse reviste culturale. În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul (Editura Tracus Arte), în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017. Al doilea volum de poeme, Lacrima tatălui, i-a apărut la editura C.D.P.L., în 2022.