– Bravoooooo, Bill! – vocea de la 2171 km în linie dreaptă îl emoționă mai tare decât fusese pe toată durata ceremoniei. Îți spusei eu că ești latura genială a familiei? Hai, ia-l pe Mîț și la băut cu voi!
Iubește la nebunie să vorbească cu Maria la telefon. De când s-a mutat cu Mîțul în Anglia, vorbesc o dată pe săptămână. Și râd cu lacrimi de infantilismele lui taică-său, de colegii de la Universitate, de regimul alimentar impus de Mîț, de prostiile debitate de prietenii comuni, pe care Maria le povestește plină de șarm și extrem de vizual.
L-a încurajat întotdeauna. Își amintește scandalul monstruos făcut de taică-său când a obținut bursa în Anglia. E adevărat, era în clasa a zecea, iar bursa era oferită de Fundația Soros, la momentul la care bătrânul era fan activ al ziarului România Mare și îl dorea pe Vadim președinte. O vede clar pe Maria, în ușa bucătăriei, cu mâinile în șolduri și un zâmbet sarcastic pe figură, explicându-i ritos lui taică-său perspectiva unui profesor de țară. Pe măsură ce o asculta, spectrul păstoririi în engleză a fiilor de țărani cooperatori din Zorleni devenea din ce în ce mai apăsător.
Au plecat împreună la Otopeni. Era un ger de crăpau pietrele și compartimentul de clasa I avea geamurile acoperite cu promoroacă.
– Să îți rupi mâinile și picioarele, Bill! i-a urat sec înainte de check-in.
Apoi s-a întors pe călcâie și a plecat fluturând poalele paltonului ăluia mov, oribil și lung. Fără lacrimi, fără îmbrățișări, fără nimic.
– Bravoooo, Bill!
A fâșâit a victorie plasa coșului. Trei puncte și victorie muncită. Îi plac colegii de clasă ai Mariei. L-au adoptat fără rezerve și de vreo câteva luni joacă baschet cot la cot cu ei. Și pentru ei, slavă Domnului, e tot Bill, just Bill, așa cum l-a prezentat Maria, când l-a adus prima oară. Avea palmele transpirate, dar i-au trecut emoțiile după primele pase. A jucat în delir până când s-au aprins luminile de la felinarul din colț și a țopăit fericit spre casă, repetându-i Mariei la nesfârșit cum a interceptat el pasa de la Bogdan. După aia și-a dat seama că ea fusese pe trepte tot timpul jocului și au râs din nou, ca doi demenți, cu câte o înghețată în mână, în drumul spre casă.
– În seara asta rămânem la bunica, Bill.
Probabil că taică-său avea iar ședință la partid și avea să vină acasă beat. Dar la bunica era bine, că era liniște . Urcau amândoi pe magazia de lemne, își puneau mâinile sub cap și stăteau uitându-se la cer. Maria fuma câte o țigară. I-a dat și lui una iarna trecută. Kim mentolat. Dar a speriat-o groaznic, că i s-a făcut rău de la fum. Și nu mai vrea să o supere pe Maria, așa că stă liniștit cât ea fumează și vorbesc despre Nichita Stănescu și despre băieții din echipă.
– Bine, Bill!
Atât a apucat să audă, horcăitul Mariei, care era chircită lângă calorifer, în colțul camerei. El reușise să o scoată pe maică-sa din încăpere, să îi deschidă ușa de la intrare și să îi șuiere: du-te la bunica!
S-a întors la timp ca să vadă cum bocancul lui taică-său se înfigea în stomacul Mariei. O dată, de două ori, de trei ori. Și-a înfipt unghiile în palme și a rămas în ușă.
– Tu ești mic, lasă că mă descurc eu. Dacă se mai întâmplă vreodată, trebuie să o iei pe mama și să fugiți la bunica, înțelegi?
Îi spusese asta acum câteva luni, când a stat cu ochiul vânăt vreo două zile. Apoi ea a zâmbit și au jucat, până târziu în noapte, jocul lor preferat: unul spunea titlul unei melodii, iar celălalt trebuia să o fredoneze, iar dacă greșea primea o pedeapsă. A adormit și a luat-o pe Maria în brațe prin somn; lipit de spatele ei se simțea la adăpost: de palma lui taică-său, până și de golănașii din cartier, care îl puneau să fure țigări pentru ei…
– Bravoooo, Bill!
O privește mândru de faptul că a reușit să desfacă inelele prin care e trecut lacătul ce încuie ușa cămării. Nu e tocmai convins că bunica nu va număra borcanele de dulceață de cireșe amare și nu îi va altoi o palmă la fund, când va constata că se împuținaseră. Ce mai contează? Depune recipientul pântecos în mâinile Mariei, care îi ciufulește părul.
– Ai zis că sunt mai tare ca d’Artagnan, nu? își înfoaie pieptul micuț, strâns în tricoul albastru cu bărcuțe albe și roșii.
– Păi, cum altfel? întreabă Maria și ciulește urechea spre ușă: Ia mai ia și unu’ cu caise .
– Bravoooo, Maria!
Acum două zile s-au luat în brațe, că era 14 februarie; nu sărbătoreau Sfântu Valentin, ci ziua lui de naștere, singurul eveniment care făcea data aia din calendar digestă, spunea ea. Bill venise în Iași. Au stat o seară întreagă și jumătate din ziua următoare, la povești. S-au dus până și la teatrul de păpuși și s-au așezat, cu genunchii la gură, priviți curios de picii abia coborâți din cărucioare, să privească atent povestea cu împăratul japonez și pasărea lui fermecată. Apoi s-au plimbat prin Copou. Pe 15 seara, Maria l-a îmbrățișat strâns de tot, și-a pus rucsacul negru pe umăr și a plecat spre spital; un banal neo de sân – așa îi spusese, retezându-i orice întrebare suplimentară.
– Ne vedem mâine pe la amiază, sis! i-a spus. Las că spăl eu vasele și scot și câinele la plimbare, da?
Iar acum stă țeapăn ca un cuier în mijlocul rezervei cu pereții vopsiți până la mijloc în verde brotac. Lângă patul Mariei tronează o chestie metalică care are atârnată o perfuzie ce picură calm. Așază atent freziile grena în vasul cumpărat din Piața Unirii și îi zâmbește bătrânicii din patul alăturat.
– Mata ești Bilă? Că mi-o zis să o trezim când vii, că vrea să te roage să îmi povestești și mata cum ați furat dulceața din cămară…
În mezozoicul târziu, adică prin 1995, am absolvit Facultatea de drept a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași.De atunci, am purces a scrie, cu nițel talent și ceva succes, ”poveștile” oamenilor ale căror întâmplări ajungeau pe pupitrele judecătorilor. Cum nu tot ceea ce aflam putea fi convertit într-o interpretare dată unui text de lege, am început a aduna senzații, replici, declarații, drame ori bucurii, spre a nu rămâne uitate. Și am început a le împărtăși.
Lasă un răspuns