EPI și șoricelul cel viteaz

Zâna Epamicalifrabracadabra (tatăl-zân era nițel cam amețit când a plecat să îi înregistreze nașterea și a nimerit la funcționarul bâlbâit de la primăria Orașului cu Zâne Aproape Perfecte – OZAP) mânca tacticos o felie de cozonac. O primise (în fine, cam impropriu spus, doar zânele nu stau la taclale cu muritorii; mai exact- îi fusese lăsată pe o farfurioară de culoarea cobaltului) de la fetița pentru care făcuse ultima vrajă reușită. Mă rog, aproape reușită; fetița își dorise să scape de un coș mon-stru-os apărut pe vârful nasului. Iar zâna o ajutase, doar că, în febra incantației, greșise două silabe, iar acum fetița avea 9 pistrui. 5 pe un obraz, 4 pe celălalt. Hmmm, zâna o privi atent, stând picior peste picior pe marginea ferestrei și scuturându-și firmiturile de cozonac: pistruii chiar ar trebui să revină în modă: sunt haioși și îi dau posesorului un aer așa…special și copilăresc deopotrivă…
Una peste alta, cozonacul era chiar bun; din acela cu multă umplutură de nucă amestecată cu cacao și esență de rom. De-a lungul vieții de zână mai primise prăjituri, iar cozonacul de la Tanti Gela fusese era de multă vreme preferatul ei. Din fericire, bătrânica aia simpatică, care graseia delicios și uita unde și-a lăsat ochelarii, avea un număr rezonabil de dorințe.
Chicoti ușor. Tanti Gela nu fusese „tanti” tot timpul. Acum vreo 60 de ani, când Epi își începuse ucenicia, era chiar o tânără foarte drăguță. Dorințele îi erau extrem de simpatice, după părerea zânei: o notă mai mare la examenul de lingvistică, ori o pereche de cizme roz. Mda, a fost o vreme când bătrânica asta drăguță iubea foarte mult culorile. Lui Epi (am hotărât să scurtăm numele zânei și cred că toată lumea e de acord) îi plăcea să o mai viziteze și fără motiv și rămânea tot timpul intrigată de combinațiile vestimentare: fustă galbenă, cizme roz, cămașă bleu și eternul basc alb cu flori multicolore brodate cu grijă. Apoi, fata a crescut și a cam uitat de dorințele ei. Desigur, a mai avut… Epi își răsfoi febril agenda: pentru fiu-său, 342, pentru Anna, colega ei de cancelarie, 6 și jumătate, chestia aia cu prinsul avionului spre Nisa nu prea e dorință pe standarde…, pentru nepot, 17, până acum. În 60 de ani erau un fleac, Epi ar fi ajuns parțial șomeră dacă Tanti Gela nu l-ar fi întâlnit pe Toulouse. Ghemul ăla mic de blană neagră, cu ochi lipiți și o pată albă pe urechea dreaptă. Îl găsise lângă poartă într-o zi de marți, când se căznea să care tomberonul; Epi știa că îl lăsase un gunoier: îl văzuse când l-a scos din buzunarul pufoaicei verde-brotac și l-a lăsat lângă poartă. Tanti Gela era prietenă cu gunoierii, le oferea în fiecare marți câte o prăjiturică cu gem sau o felie de cozonac. Dar ăsta își luase nasul la purtare; să lase un pisoi la poarta femeii ai cărei genunchi tremurau la fiecare pas, asta nu se face! Epi fusese așa de furioasă, că vorbise cu colega din zona domnului gunoier și o rugase să îl lase să mai aștepte până i se mărea salariul. Doar că aia era o zână arțăgoasă și îi spusese lui Epi să nu își bage bagheta unde nu îi fierbe oala. În fine, Epi renunțase la răzbunări, mai ales că tanti Gela începuse șirul de dorințe pentru Toulouse.
Dorință după dorință, Toulouse ajunsese ditamai motanul, ferit de orice boală banală, iar Epi era să facă diabet de la cozonacul și prăjiturile care o așteptau săptămânal pe pervazul ferestrei din dreapta verandei. Noroc că zânele nu se îmbolnăvesc niciodată; mai strănută ele primăvara, dacă polenul magnoliilor e prea parfumat, în rest- nu tu durere de aripioare, nu tu degete anchilozate; asta ar fi cam neplăcut, ia imaginați-vă cum poți amesteca în oala cu poțiuni de 3 ori la dreapta și de 7 ori la stânga când te dor articulațiile.
Da’ Tanti Gela făcuse. Da, da, chiar diabet. Acum făcea rar cozonac, cam de două-trei ori pe an. Iar prăjiturele cu gem nu mai mâncase Epi de când dispăruse golanul de Toulouse o săptămână. Cică era deprimat, îi spusese ei Zâna aia verde, care se ocupă de animalele cartierului. Și aia, ce figurantă! În loc să se ocupe ea de motan, o lăsase tot pe Epi, că cică dorințele lu’ Tanti Gela erau concrete, iar ale lui Toulouse- cam incoerente.
Mă rog, acum avea de rezolvat chestia asta cu șoarecele. Cum adică „ce chestie?” Pe scurt, tanti Gela își dorea ca Toulouse să prindă un șoarece. Cică așa îi va crește stima de sine. Mda, oamenii sunt bizari adesea; Epi înțelesese cum e cu notele băiatului Gelei, cu dorința ei de a fi frumos și deștept…dar puștiul ăla era om, iar Toulouse- un motan cam prostănac și adormit.
N-avea ce face, ținea la bătrânica asta, chiar dacă, în loc de cozonac, găsea acum câte un bol mic cu supă de pui cu tăiței de casă sau câte un șnițel. Săptămâna trecută, pe farfurie o așteptase o sardină. O sardină!!! Era sigură că Toulouse avusese pește la dejun, dar ea era totuși o Zână! Ce să facă o zână cu o sardină? O împăturise în batistă și o vârâse în buzunar, apoi plecase să inspecteze curtea, în căutarea unui șoarece. Repetase de sute de ori vraja care îl va ajuta pe cotoi să prindă șobo… șoricelul. Toulouse nu ar fi făcut față unui șobolan, asta e sigur, iar Epi nu voia să dea în altă dandana.
Șoareci, ioc! De cinci zile verifica fiecare tufiș, inclusiv magazia cu scule de grădinărit. Iar Tanti Gela stătea în fiecare seară cu motanul în brațe și îi povestea Epopeea lui Ghilghameș, repetându-i ce pisoi de nădejde e el!
Iaca așa capătă zânele migrene! De la motanii deprimați!
Una peste alta, trebuia să facă rost de un șoarece. Adică – să transforme ceva într-un șoarece nu prea mare, pe care să îl apuce Toulouse de coadă și să i-l ducă lui Tanti Gela. Bătrânica l-ar fi eliberat, motanul ar fi primit o medalie, iar toată lumea ar fi fost mulțumită.
În anul I de master învățase că vrăjile de transformare presupun ființe sau lucruri asemănătoare ca dimensiuni. Adică nu putea transforma un elefant într-un biscuit cu nucă, dacă nu vrei să folosești apoi toată producția de lapte e unei ferme pentru un banal mic-dejun. Gandalf le exemplificase vraja folosind un brotac pe care îl transformase într-o cizmuliță de copil. (Acum chiar nu înțeleg zâmbetele sarcastice, orice om normal știe că Harry Potter e film documentar, iar nu vreun fantasy penibil.) Epi rememora sfaturile marelui vrăjitor, în vreme ce căuta febril acel „ceva” ce avea să devină șoricel. Papucii de grădină ai lui Tanti Gela erau cam mari, risca să se trezească cu un rozător care să îl apuce pe Toulouse de coadă; nici grebla micuță pentru straturile cu flori nu părea o soluție, dacă șoarecele venea la pachet cu niște colți imenși? Zări printre pietre o cochilie de melc și ciocăni grațios cu unghia degetului arătător. Nici o mișcare. Întoarse ușor cochilia și suspină: melcul era plecat în vacanță probabil. Se uită cu coada ochiului la Bill, fluturele ei de casă. (Cum, nu ați știut că zânele au și ele animale de casă? Doamne, câtă ignoranță! Așa cum tanti Gela îl avea pe Toulouse, Epi îl avea pe Bill, fluturele turqoise, cu aripi transparente…dar nu e cazul să divagăm). Bill ar fi o soluție, dar dacă va greși vraja? Sau pisoiul îl apucă de cap pe șoricel și nu de coadă? Hotărât lucru, e prea riscant, iar ea nu ar putea suporta să își vadă fluturele agonizând între mustățile pachetului ăluia de blană neagră! Ufff, doar gândul la suferința lui Bill o face să plângă… avea o batistă pe undeva… iat-o!
Cine nu a văzut o zână țopăind de bucurie a pierdut un spectacol senzațional: cu batista într-o mână și sardina în cealaltă, Epi sărea de pe o ramură a magnoliei pe cealaltă. Uraaaa! Va transforma sardina asta lucioasă în cel mai adecvat șoricel. Pe pielea peștelui au rămas prinse câteva capere, dar Epi chicotește: nu are rost să le arunce, așa vraja devine mai palpitantă.
Epi își desface încet degetele mâinii cu care și-a acoperit ochii. Așa cum bine se știe, vrăjile de transformare se rostesc în șoaptă, pronunțând clar fiecare silabă. Apoi, se îndreaptă bagheta spre obiect și, cu ochii bine strânși, se spun cuvintele de final: „piripuf- smuf”. Își amintește ce prostie a făcut la primul colocviu de la master, când a încurcat ordinea între „smuf” și „puf”. Vaaaai, cât au râs Zânele Excepționale, cele ce locuiesc în OZE, adică, evident- Orașul Zânelor Excepționale!
Dar acum a spus corect. De aceea, pe petecul de iarbă dintre tufa de leuștean și cea de margarete (tanti Gela e un peisagist de excepție) stă un șoricel. Slavă lui Gandalf, e mic; Epi îl privește cu atenție și cu ochii din ce în ce mai bulbucați. O fi el mic, dar are armură, spadă și o decorație care seamănă cu doi canafi. Pffff, caperele au devenit Ordinul jartierei șoricesc!
– Cavaler de Saint Marcellin, la ordinele dumneavoastră, prea-bună doamnă- se înclină Mickey Mouse de secol XVI. Care vă e porunca?
– Pe scurt, cavalere de Mozzarela, trebuie să îl scoatem pe Toulouse din depresie. Toulouse e un motan; te prinde, te arată lui Tanti Gela, ea îl felicită, iar el toarce fericit până la adânci bătrâneți.
Epi vorbește precipitat, e ora când motanul și bătrâna își fac plimbarea de seară prin grădinița plină de flori.
– Un Saint Marcellin nu se predă fără luptă!- declamă șoricelul și ia poziție de luptă în fața zânei.
– Ascultă-mă bine, signor Marcelică! Epi ridică glasul, ceea ce la o Zână Aproape Perfectă se întâmplă extrem de rar. Acum 2 minute erai o banală sardină. Ai devenit cavaler șoricel datorită puterilor mele de mare zână și ai mi-mi-misiunea pe care ți-am spus-o acum un minut!
Surescitarea o face pe Epi să se bâlbâie. Pe toți faunii și toate zânele pământului, doar ea putea găsi o sardină cu personalitate! Plimbarea lui Toulouse se apropie și signor Cașcaval ăsta face figuri! Măcar de ar veni și Zâna Verde! I-a promis și aia că se ocupă de motan, să nu cumva să omoare șoarecele, dar unde o fi zburând când e nevoie de ea?
– Cavalere, e o misiune nobilă, crede-mă! Îl lași pe motan să te prindă de coadă și gata! De restul se ocupă stăpâna pisoiului; ea te salvează, apoi îl mângâie pe Toulouse și îi dă un plic cu somon și…gata! Noi ne vedem de ale noastre, iar tanti Gela e fericită! Hai, Marcelică, îi aud venind spre grădină, ascunde-te în tufa aia de leuștean!
– Prea bună doamnă, urăsc leușteanul! Am mâncat brânzeturi rafinate, cu mucegaiuri nobile, cu capere, cu oregano, cu nuci ori castane, dar leușteanul e o plantă care miroase absolut impardonabil!
Poc! Palma lui Epi se izbește de mustățile cavalerului, iar bietul șoarece se trezește împins în tufa mirositoare. Pe alee se aude vocea lui Tanti Gela:
– Vezi tu, Toulouse, dragul meu, Ghilgameș era foarrte foarte viteaz. Nu știu dacă îți amintești povestirea de aseară..
Patru-cinci-șase. Dintre frunzele de leuștean apare un cap rotund și negru, cu mustăți lungi și ochi verzi care îl măsoară indiferent pe Saint Marcellin. Ce-o fi făcut Zâna Verde cu vraja de îmblânzire? Sigur a rostit versurile pentru lei sau jaguari. Offf, iar a uitat că vrăjile sunt diferite în funcție de greutate și te pomenești că bietul Toulouse e anesteziat complet!
– Repede, Marcelică! Pune-ți coada bine în botul lui și lasă-te pe o parte. Epi se precipită spre șoricel, privind cu coada ochiului papucii de grădină roz care se apropie periculos de mult de tufă.
– Ce e Toulouse? Ai găsit ceva?
Tanti Gela se apleacă greu, potrivindu-și ochelarii ce alunecă de pe nas. Capul motanului, cu ochi contrariați, apare dintre frunze. Din bot îi atârnă, artistic, un șoricel care se zbate spasmodic
– Marcelică, destul cu teatrul, că face Tanti Gela atac de cord! șuieră Epi
– Vaaai, Toulouse, ai prins un șoarece! Bătrânica bate din palme, apoi se apleacă , tinerește de data asta, spre ghemul de blană neagră. Toulouse, ești cu adevărat un erou! Să vezi ce ochi vor face Dragoș și Irena și Călin când le voi povesti! Iar Matilda, cred că se va înverzi de ciudă, Mișu al ei nu știe decât să toarcă pe balansoar. Toulouse, ești un adevărat Ghilgameș! Doar că acum (bătrâna desprinde cu delicatețe coada șoricelului din gura pisoiului) trebuie să îl lăsăm liber pe amărâtul ăsta. Ia te uită! De unde o fi furat două capere? Sigur le duce la puii lui…
În grădina scăldată de parfumul magnoliei, dar și de un discret miros de leuștean, scârțâie un balansoar. O bătrânică ține în brațe un motan și îl mângâie ușor pe cap, în vreme ce povestește interlocutorului telefonic despre actele de vitejie ale pisoiului ei preferat. A intrat doar câteva minute în casă; și-a luat telefonul și a așezat ceva pe farfurioara din colțul din dreapta al verandei.
– Să nu râzi, Dragoș, dar Toulouse a dat dovadă de un veritabil eroism! Îți imaginezi ce se putea întâmpla dacă șoarecele ăla oribil distrugea tufele de flori.
Ceva mai departe, Saint Marcellin pufnește nemulțumit:
– Ascultă, nobilă zână, sper, ca reparație morală, că nu mă vei transforma la loc în sardină! Am îndurat destule jigniri ca să mă bucur de titlul nobiliar, iar la cină am văzut că vom avea șvaițer și unt.
Epi zâmbește roz. A găsit pe farfurioară un lănțișor delicat de aur; pentru gâtul ei fragil e prea mare, dar ar fi o lesă pe cinste pentru fluturele Bill. Pffff, ce-o vor invidia Zânele Excepționale!
– Stai liniștit, Marcelică, am verificat agenda, nu vreau să te supăr, dar de mâine trebuie să ne ocupăm de Mișu, motanul vecinei. Cică și el e în depresie.

Oana Neda

În mezozoicul târziu, adică prin 1995, am absolvit Facultatea de drept a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași.De atunci, am purces a scrie, cu nițel talent și ceva succes,  ”poveștile” oamenilor ale căror întâmplări ajungeau pe pupitrele judecătorilor. Cum nu tot ceea ce aflam putea fi convertit într-o interpretare dată unui text de lege, am început a aduna senzații, replici, declarații, drame ori bucurii, spre a nu rămâne uitate. Și am început a le împărtăși.