– Ieie, watashi no nihon-go wa sorehodo umaku nai desuyo, i-a zis Masaaki Seidl Shishidou în japoneză, cu încetineala unui ulei care se prelinge, Claudiei Dumitru. Și asta înseamnă…
A vorbit încă o dată în japoneză, dar încet-încet, cu vocabular ușor de înțeles, ca și cum i s-ar adresa cuiva mai încet la minte.
– Noo, noo, mai japaniizu izu notto soo guddo, a vorbit apoi în engleză, dar Claudia n-a putut înțelege pe moment engleza lui cu accent mult mai agasant decât de obicei.
Desigur, exagerat în mod intenționat. Totuși, curând a înțeles că voia să spună „No, no, my Japanese is not so good”. Atunci s-a uitat la obrajii lui mult mai aprinși decât cuprul și i s-a făcut greață.
– Când vorbești în japoneză și un japonez îți spune „Yua japaniizu izu gureito”, ar trebui să-i răspunzi ca asta! Și japonezii ar trebui să-ți spună „Yuu aa raiku a japaniizu konnpuriitorii”! Toata lumea te va… iubi!
Masaaki a vorbit cu brațele deschise pe Claudia, într-o engleză cu accent mai puțin agasant.
– Acum, spune-o.
Claudia a văzut pleoapa lui stângă convulsionând un pic.
– ……I-e i-e, uatași no nihon-go ua sorehodo umacu nai desu-io.
Masaaki a afișat un zâmbet plin după ce-a auzit cuvintele ei cu accent românesc, puternic în mod intenționat, cu care se libidina el.
– Dă, dă.
De fiecare dată când făcea așa, Claudia râdea aproape în hohote. Masaaki studia limba română ca să fie plăcut de ea, și a învățat că „da” în română era „はい hai (yes)” în japoneză, adică el continua să facă eforturi admirabile și viclene.
Dar, din cauza pronunției lui lipicioase și posomorâte, ea putea auzi doar „dă” în loc de „da”. Claudia era îngrozită că acele cuvinte se lipeau de timpanul ei ca un cadavru de limax.
Totuși, ea încerca să arate un zâmbet cât mai grațios posibil, iar Masaaki și-a îngustat ochii cu drag, ceea ce însemna, așa cum înțelegea Claudia, că el se simțea bine. Acum putea fi eliberată.
Dar brusc Masaaki și-a deschis ochii larg, ceea ce i-a creat confuzie, și brusc a îngustat ochii cu drag încă o dată, copleșind-o pe Claudia.
– Te voi învăța un nou cuvânt japonez, unul foarte bun.
Claudia nu putea să nu observe cum Masaaki și-a lins buzele.
– Știi cuvântul „omanko”?
Imediat ce l-a auzit, toți mușchii corpului ei s-au întărit.
– Acest cuvânt japonez înseamnă „Haroo, eburiwann”. Tu îl poți folosi oricând si oriunde, așadar e foarte convenabil acest cuvânt „omanko”.
Claudia știa că ceea ce a zis Masaaki era o minciună totală.
Și știa că acest cuvânt japonez însemna „pizdă”.
Colegele ei o avertizaseră că existau oameni care le făceau pe hostesse să spună un cuvânt japonez vulgar, ca să fie scufundați într-o plăcere vinovată. Tanya Dimitrova, una dintre colegele ei, îi vorbise despre cuvintele la care era atentă:
chimpo – dick / pulă
nakadashi – creampie / ejaculare
omanko – cunt / pizdă
Claudia învățase câteva cuvinte vulgare în japoneză ca o autoapărare împotriva a ceva atât de malițios. Și acum Claudia și-a dat seama cu greață că era expusă tocmai la așa ceva.
Totuși, a observat în același timp că nu există opțiunea să nu vorbească despre acel cuvânt. Nu își permitea să-l deranjeze, deoarece bărbatul numit Masaaki Seidl Shishidou era un client „excepțional” pentru acel bar cu hostesse. Claudia, indiferent că-i știa sensul sau nu, trebuia să spună cuvântul, chiar dacă i se părea extrem de respingător să satisfacă dorința sordidă a bărbatului.
Claudia nu putea decât să arunce o privire în bar și să vadă cum colegele ei distrau clienți ale căror rânjete semănau cu-al lui Masaaki. De câteva ori a schimbat privirile cu ele, dar empatia din ochii lor a făcut-o să sufere mai adânc.
Atunci l-a văzut intrând pe Gotouda, managerul barului, cu atitudine nervoasă sau ca un narcoman mereu viermuind cu mică groază. Imediat ce li s-au întâlnit privirile, el s-a holbat la Claudia, și chiar dacă nu zis nimic, ea l-a auzit ca o presiune liniștitoare: „Nu fă lucruri inutile, doar rostește acel cuvânt!”
Și a observat cum o fixau clienții cu privirile erupând din fețele lor galbene, mai lipicioase decât flegma scuipată la toaletă.
Un cuvânt, doar un cuvânt.
Claudia încerca să se convingă singură, în timp ce simțea că i se strecura ceva în jurul umerilor, ca și cum o mâzgă contaminată îi topea carnea și-i anihila celulele.
– … „omanco”
Masaaki, după ce-a auzit cuvântul, a zâmbit inocent ca un copil care a descoperit o comoară în pădure, lângă casa bunicilor, dar Claudia voia să-i provoace o reacție complet diferită.
– „Dăăăăăă dăăăăăăăă”
Pe timpanul ei viermuia „ă”-ul subțire și lunguieț, în mod atât de sinistru încât creierul aproape îi putrezea.
Apoi expresia de pe fața lui s-a schimbat brusc și a început să atingă un smartphone.
– Vorbind de „dă dă”…
El i-a arătat Claudiei smartphone-ul.
Acolo era poza unei păpuși bizare. În timp ce corpul patologic de slab semăna cu al unei zebre malnutrite, capul era acoperit c-o armură neagră ca smoala murdară. Dar cel mai remarcabilă era fața ai cărei ochii și buze erau exagerat de mari și vopsite în roz. Claudia a fost îngrozită de acel monstru.
– E „uchuu-jin”? a zis instinctiv, un cuvânt japonez care înseamnă „extraterestru”.
– Ou, știi cuvântul ăsta? „Dă dă”, e un extraterestru numit „ダダ dada”
Când a spus „ダダ”, Masaaki a putut pronunța „da da”, nu „dă dă”.
– În Japonia există un serial TV ca un erou din Marvel, numit Ultraman. Acest Ultraman învinge monștrii și extratereștrii care amenință pacea Pământului. Iar „ダダ” e unul dintre acești răufăcători și originea numelui vine de la „dadaism”-ul lui Tristan Tzara, care provine de la „da” din română, nu-i așa? Așadar originea lui „ダダ” e limba română!
Masaaki a vorbit așa cum un copil ar dezvălui secretul unui prieten, probabil ca să formeze o intimitate cu Claudia.
Atunci, a vibrat smartphone-ul. Imediat după ce a citit mesajul, Masaaki a început să tasteze caractere în mod rapid, iar Claudia a înțeles că el nu tasta în japoneză, deoarece nu folosea flick input. Pe fața lui a apărut expresie distorsionată, ca și cum ar fi mușcat dintr-un vierme plin de lichid amar.
– …Shaise… a scăpat el printre dinți, și ea a înțeles într-o clipă că era „Sheiße” cu accent japonez.
Ich verstehe, was du sagat.
Înțeleg ce a spus, s-a gândit Claudia.
– Scuzați-mă, a intervenit ceva. Trebuie să ies afară, a zis Masaaki mai politicos și s-a îndreptat încet-încet spre Claudia.
– Să nu uiți cuvântul, bine?
Întorcându-se acasă, Claudia s-a întins epuizată pe pat.
Dar n-a putut dormi. Corpul ei nu se putea scufunda în pat.
După ce-a închis ochii, cuvântul vulgar „omanko” îi zguduia timpanul, urmat de fața fantomatică a acelui extraterestru „ダダ”.
Suferind de-o insomnie bruscă, Claudia a început să joace cu smartphone-ul și a tastat pe Youtube, din inerție, caracterele „ダダ”.
A apărut o secvență din lupta dintre Ultraman, uriașul în roșu și argint, și „ダダ”. În pofida figurii vii, puterea sa era atât de plăpândă încât „ダダ” era zdrobit cu neajutorare. Deși a devenit invizibil, era depistat imediat de razele din ochii lui Ultraman, care de altfel era mai degrabă patetic, extrem de derizoriu.
„ダダ”, devenind invizibil încă o dată, a zburat într-un final spre cer ca să fugă de Ultraman, dar, după ce acesta l-a descoperit încă o dată, și-a încrucișat brațele ca o cruce divină. De acolo a izbucnit o rază masivă strălucitoare și „ダダ” a explodat cu intensitate.
Și astfel era păstrată pacea în Japoniei și pe Pământ.
O imagine înfricoșătoare pentru Claudia, rămasă fără cuvinte pentru o vreme.
Dar apoi, impulsionată de ceva, s-a ridicat de la pat și s-a așezat la masă ca să studieze. Pe caiet erau gravate, ca și cum un grafit ar fi fost aruncat la întâmplare pe hârtie, nenumărate Katakana, unul dintre cele 3 tipuri de caractere caligrafice japoneze.
Claudia, încercând să studieze, a observat un anumit caracter.
Era „ダ”.
Un caracter care reprezenta un sunet pentru „da” din limba română.
Dar nu exista sunetul „ă” în japoneză, așadar nu exista un caracter care putea reprezenta „ă”.
În consecință, amândouă „da” și „dă” erau reprezentate în japoneză cu „ダ”.
Tettyo Saito s-a născut în 1992, în prefectura Tiba, Japonia. A studiat literatura japoneză la Universitatea Meiji din Tokyo. După terminarea universități, a început să studieze limba română, datorită filmului românesc „Polițist, Adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. După 5 ani, visul său s-a împlinit, a reușit să devină scriitor în România. În Japonia, este critic de film și literatură.
Lasă un răspuns