Pantofi de damă

Mult așteptata vacanță a sosit, de cât timp tânjeau, cât au mai vorbit despre asta, ațâțându-și dorința, entuziasmându-se doar cu gândul la ce va fi, doar reluând pentru a cine știe câta oară lista de bagaje – dar e firesc, o făceau pentru copii, ei cereau mereu: hai să vorbim despre când o să mergem la mare! Mama râdea, tata zâmbea, bunica izbucnea, de-a dreptul, în hohote. Și toți trei ziceau hai! și se întreceau care mai de care – deși tata, mai salcâm, dar măcar încerca – în idei și planuri și itinerarii mai mult sau mai puțin inventate, spre bucuria copiilor, dar și-a lor, poate, de ce nu, măcar pentru mămica dacă nu pentru noi, că de copii nici nu mai încape vorbă, dar și pentru noi, ce, ne ducem toți să ne bucurăm, nu așa-i normal? Și pentru mămica, pentru câte face pentru noi, că ne ajută cu copiii, dar și nouă ne e dor, cel puțin mie mi-e un dor, lui nu știu, sper că și el e dornic așa ca noi, dar copiii, mai ales ei, pentru ei ne ducem, dar cum și mămica e încântată și noi n-avem cum altfel decât să ne bucurăm, iată, toată lumea-i fericită și o să avem o vacanță de vis și… eh, și-o să ne deprimăm la întoarcere, dar mai e până atunci, să nu ne gândim de pe-acum, măcar de-ar trece timpul mai greu acolo.

– Tati, dar tu nu prea te bucuri?
– Ba mă bucur, tati, cum să nu mă bucur!
– Și de ce nu vorbești mai mult despre mare?
– Păi eu v-ascult pe voi și sunt de-acord…
Și-l uită pe tati la fel de brusc precum l-au trezit din reverie, el nu prea știe cum să-mpace lucrurile, el ar fi preferat să se ducă doar ele – mama și mămica, soția adică, mama copiilor și mama lui, mămica –, dar ce să facă, nu poate să le lase singure cu doi copii într-o stațiune aglomerată, de fapt nu că n-ar putea, c-ar putea, că oricum doar ele au grijă de copii, el mai rău le-ncurcă, dar n-are cum. N-are cum, pentru că el conduce mașina, cu ce să se ducă, cu trenul? Nu i-a picat prea bine când le-a venit ideea, dar n-a avut motive să refuze, nu unele acceptabile. S-a sucit pe toate părțile în seara aia, că cum să facă, cum să anunțe, cum s-o dea cât mai frumos, era ceva nou pentru el, să se-mpartă așa, în fine, nu prea-i place să se gândească prea mult la lucrurile astea că se simte vinovat, preferă să le lase să curgă. Noroc că uite-acum se face ziua când trebuie să plece și numaidecât o să se și termine și-o să se întoarcă și-o să fie totul ca mai-nainte. Dar se amărăște c-o să-i fie un dor…

În ziua cea mare coboară cu mic cu mare la mașină, fiecare echipat cu bagajul propriu – spre deliciul copiilor care adoră să care bagaje și să tragă de trollere, fie ele niște trollere pentru copii, tot trollere sunt – mișună prin jurul mașinii mai mult decât ar dura în mod normal ca trei adulți și doi copii să pună în portbagaj ce e de pus în portbagaj și să decidă ce au de luat în mașină, în principiu apă, sucuri și de ronțăit. Dar așa se-ntâmplă când ești mulți, se încurcă, se calcă unii pe alții, dar în loc să se crizeze – cască ochii! – râd, sunt veseli și voioși nevoie mare, pleacă-n vacanță, se duc la Eforie. Până și lui i-a mai venit culoarea în obraji, prea-l contaminează ăștia mici mai ales, dar și mămica, draga de ea, cum așteaptă cuminte și mai vine cu câte-o vorbă de duh – și face chiar glume bune, e o femeie deschisă la minte, încă frumoasă, cochetă, nu ca babele cu batic. Până și mama copiilor parcă arată mai a… nu, că nu vrea să jignească nici măcar în gând, sau să facă vreo remarcă deplasată, dar… mai a femeie, așa-i vine-a zice, însă alungă gândul, trece repede peste momentul de admirație umbrit de umilința comparațiilor pe care le facem inevitabil între oameni, între copii, între profesori, între părinți, între frați, între amantă și soție că aici era buba de fapt.

N-a stat mult culoarea lui tata în obraji, ci numai până ce s-a urcat la volan – restul încă se frichineau, se mai duceau repede-n portbagaj să ia sau să lase câte ceva, mai veneau, mai glumeau, cică să strige prezența, la care unul din cei mici prezențaaaaaaa și râdeau, când el, tata, înghețat, alb, șocat, desfigurat, cu inima să-i treacă prin piept, nu știa cum să facă cu pantofii. În mașină, pe la picioarele lui, sub scaunul șoferului, dar privind cu vârfurile afară, cât să fie văzuți cu ușurință de oricine ar avea vreo curiozitate să se uite înspre pedale, niște pantofi de damă. Nu știe când și de ce și cum au ajuns acolo, își poate imagina, dar nu are timp să lege un fir logic, tot ce trebuie să facă acum e să scape de ei înainte de-a fi reperați. Să-i împingă cu călcâiele mai sub scaun nu e o soluție, sunt deja băgați la maxim, cât încap adică, posibil să fie cu toc și de-asta n-are cum să-i facă să dispară sub scaun. De-ar fi fost niște balerini mai ziceai. Îi e mai frică să-i vadă mama – nu mămica, ci mama copiilor – decât să-i alunece cine știe cum și să-i intre sub pedala de frână.

Populația s-a mai liniștit, sunt încă voioși, dar parcă mai tăcuți, mama, în față, cu centura pusă, zâmbește împlinită și mai c-ar ațipi puțin pe drum să aibă energie la mare, mămica-n spate cu copilașii negociază dacă să doarmă și ei sau să ronțăie ceva, tata cu broboane de transpirație pe frunte se roagă să-i vină vreo idee salvatoare de subtilizare a pantofilor, dar să și fie atent la condus în același timp. În trei ore, cât e drumul spre mare, sigur îi vine lui ceva.

Doar că nu-i vine. N-are cum, n-are când, uite-i la hotel. Rămâne pe scaunul șoferului în ideea că dacă stă acolo acoperă mai bine evidențele, cele două, pantoful unu și pantoful doi, poate dacă trec acum neobservați îi ia după ce urcă toți la recepție și-i îndeasă prin vreo pubelă. Dar mămica ce tot face că se agită prin portbagaj, mama nu știe cum s-o ajute, își pune mâinile-n cap, ce-or avea nu știe, le-ar asculta, dar nu poate, îi vâjâie tâmplele, haideți odată gândește, numai că mămica nu se lasă cu una cu două, revine în mașină, trebuie să-i găsesc, pe-aici pe undeva i-am pus, imposibil să nu-i fi luat cu mine, n-am mai purtat pantofii ăia de ultima dată când am fost la mare împreună cu răposatu’.

Emilia Toma

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).

A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.

Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.