Aflată pentru prima oară în sala elegant-minimalistă și atipică a Teatrului FF, sau FF Theatre – în denumirea originală –, am avut senzația că sunt prezentă la petrecerea unor persoane necunoscute, dar extrem de prietenoase, care invită pe toată lumea să ia parte la succesele și bucuriile lor. A fost genul ăla de interacțiune din priviri, când parcă tuturor le vine să se salute reciproc, chiar dacă nu s-au văzut niciodată până atunci, construind ad-hoc o complicitate dată de interese comune și, de ce să nu menționez, un spațiu restrâns – mai restrâns decât ar merita, dar suficient cât să ofere experiențe de o foarte bună calitate. Poate asta înseamnă un teatru mic și independent: libertate și încredere – lucruri pe care spațiul nonconformist despre care scriu mi le-a oferit din plin. Spuneam atipică, pentru că am avut de ales între trei perspective geografice (despre geografia sălii de teatru este vorba) din care să văd spectacolul (sau patru, dacă e să pun la socoteală și rândul suprapus al uneia dintre laturile de spectatori), iar partea interesantă e că n-aș putea spune despre niciuna că ar fi răpit cu ceva din experiența vizionării. Toate ofereau în mod egal ideea de pe mijloc – locurile favorite (și cele mai scumpe) când vine vorba de o sală mare de spectacol. Să fie și acesta unul dintre avantajele teatrelor mici? Poate. Vezi bine (și de aproape) din orice punct te-ai afla în public. Pare că insist pe ideea de teatru mic? E intenționat: mi se pare că merită mai multă susținere din partea iubitorilor de artă dramatică și că reprezentații cu adevărat valoroase pot fi ușor trecute cu vederea dacă nu ne aplecăm mai mult atenția asupra oamenilor care încearcă să facă artă fără îngrădiri, iar Florin Frățilă și Denisa Netu, cei care se ocupă de FF Theatre, se numără printre aceștia.
Motivul pentru care am ajuns să aflu despre existența FF Theatre este premiera piesei scrise de romancierul Radu Aldulescu, Fericirea în 5 pași. Comedie antimotivațională, spectacol montat în regia Alinei Hiristea, cu o coregrafie de Mălina Andrei și avându-i în distribuție pe Adriana Irimescu (în rolul Grațiellei) și pe Filip Ristovski (în rolul profesorului de viață Dennis Maximus – Life Coach, ați ghicit). Nu-i prima dată când văd un spectacol în regia Alinei Hiristea, iar asta nu este o întâmplare – încă de la primul spectacol mi-am dat seama că are o viziune în afara a tot ceea ce poate fi numit tipic (încercând să spun pe românește out of the box), depășind (sau încălcând, dar în sensul bun) granițele clasice ale unui spectacol corect (și atât). Știu, e mai greu să declari că rezonezi cu un regizor – sunt multe elemente nevăzute în arta dramatică, el se ocupă din umbră de tot ce strălucește pe scenă, munca lui fiind invizibilă spectatorilor. Dar dacă începi să frecventezi mai multe spectacole puse în scenă de același artist sunt șanse să îți dai seama de amprenta pe care acesta o lasă fiecărei piese, așa cum, după lectura mai multor cărți ale aceluiași scriitor, identifici la acesta un anume stil. Și pentru că am ajuns la scriitori și stil, recunosc că văzând numele lui Radu Aldulescu pe afiș, da, mă așteptam la stilul inconfundabil din romanele sale, iar influențată fiind inclusiv de descrierea spectacolului la care am luat parte, nici că aș fi putut crede altceva:
Grațiella, o prețioasă ridicolă din zilele noastre, labilă psihic și emoțional, frustrată, asaltată de ambiții, dornică de afirmare de sine, recurge la ajutorul unui life coach, Dennis Maximus, ca să o scoată din depresie și să o facă fericită. Ajunge să trăiască o poveste de dragoste de una singură. Face o fixație pentru acest life coach, de fapt, un escroc și un șantajist emoțional, fost stripper, care, sub pretextul a diverse proceduri, etape de dezvoltare personală etc. o stoarce de bani. Dar ea renaște din propria cenușă și duce comedia mai departe.
False cursuri de dezvoltare personală sunt pe toate gardurile, în ofensivă continuă, deoarece există o cerere continuă. Lumea se află într-o permanentă criză spirituală și simte nevoia să-și umple acest gol, căzând victimă multor neaveniți, șarlatani, falși terapeuți.
Ca scriitor, am nevoie să mă exprim despre lucruri de actualitate, oprind în loc nebunia lumii și punându-i oglinda în față. Fața ei cea mai comică.
Radu ALDULESCU
Prima reacție avută la lectura acestui sinopsis-scop auctorial a fost râsul, mi s-a părut o idee savuroasă și în ton cu ce m-a obișnuit Aldulescu în celelalte romane ale sale la care am ajuns până acum. Dar exact în timp ce mă distram pe seama soartei Grațiellei, gândeam: cât de trist! Pentru că despre asta este vorba și în romane, dar și în comedia antimotivațională în discuție. O soartă tragică trasată în câteva linii directoare de impact (asta pentru că în teatru nu e spațiu pentru granularitatea oferită de roman, iar personajele, în loc să-ți fie descrise, le vezi și îți imaginezi odată cu derularea rapidă a poveștii, direct în fața ta, în mișcare și cu mult dialog, ce mai poate fi intuit) cadențată desăvârșit de refrene cu râset. Sigur, cine a văzut piesa va spune că mai mult a râs sau că doar a râs, că este o comedie în toată regula, și da, voi fi de acord cu asta: dacă e să se verse lacrimi la acest spectacol, garantez că ar fi de amuzament. Însă mesajul de fond nu are nimic distractiv per se. Și tocmai asta cred că face din scenariu în sine, dar și din spectacol, ca întreg, un act artistic magistral: faptul că ne derulează prin fața ochilor, timp de o oră și jumătate, numai disperare, frustrare, alienare, exces, minciună, farsă, umilire, abuz, dar toate împachetate în replici menite să stârnească râsul, într-un joc actoricesc splendid, în surprize regizorale de proporții. Cred că dacă piesa asta de teatru ar fi un roman, acela ar fi o dramă, așa cum sunt convinsă că dacă, de exemplu, Drumu-i lung, căldura mare ar fi adaptat pentru teatru ar deveni, cel mai probabil, o comedie (la fel de antimotivațională precum cea de față).
Înainte de încheiere, cu regretul că nu am cum să descriu concret de ce jocul actorilor mi s-a părut absolut savuros (atenție și cât de în față vă așezați, că e posibil să vă alegeți cu un masaj din partea șarmantului life coach, care, lăsând la o parte faptul că face ochi dulci doamnelor prezente în sală cu fiecare intrare în scenă, își alege deja viitoarele victime prin împărțirea pliantelor sale de prezentare în public), mai spun doar că mergând la această piesă ați avea parte de niște dansuri de zile mari, cu tenta erotică fin dozată și vulgarul intenționat mereu aplanat de expresivitatea drăgălașă a Adrianei Irimescu, cea căreia, cred eu, i-a revenit misiunea cea mai grea în această ecuație – rolurile negative, se spune, ar fi cele mai dificile, dar rolurile celor în locul cărora nu ne-am dori niciodată să fim oare cum sunt?
Deloc surprinzător, ba foarte previzibil – dar în acest caz nu mi-e rușine cu asta – voi încheia cu un îndemn absolut subiectiv (și cât se poate de insistent): mergeți la această piesă de teatru (se mai joacă pe 14 mai la FF Theatre, de la ora 16.00) sau cu unul mai obiectiv, și anume mergeți pe la FF Theatre pentru a vedea ce piese din program vă atrag mai mult și frecventați-l cât puteți de des.
Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).
A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.
Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.
Lasă un răspuns