În mansarda friguroasă, cu paltonul pe el, Radu scria cu stiloul primit de la Tudor de ziua lui. Uneori i se părea că acest al doilea soț al mamei lui și de fapt al treilea bărbat din viața ei, îl înțelege mai bine decât propriul lui tată. Îl încurajase de multe ori și avusese multă răbdare cu el.
În seara aceea de coșmar după ce Octav plecase cu Alexandra , cuprins de furie, Radu spărsese scrumierele și geamul de la vitrină în care aruncase cu sticla de coniac. Își închipuise un cu totul alt deznodământ când se hotărâse să îi spună adevărul, că sunt împreună de două luni pe la spatele lui, că reîntâlnirea cu Alexandra după zece ani reaprinsese pasiunea puternică dintre ei, iar acum era convins că sunt făcuți unul pentru celălalt și că taică-su se va obișnui cu ideea. Deși nu era deloc mândru că urma să îl rănească, era convins că Alexandra îl va urma și că împreună vor putea învinge orice obstacol.
Își făcuse un bagaj sumar și se dusese la un hotel fiindcă îi era scârbă să se întoarcă în apartamentul lui din centru, cumpărat tot de Octav. Au trecut două luni de atunci. A refuzat banii și pretinsele fonduri din Franța pentru creații literare. Știa toate dedesubturile unor astfel de aranjamente cu care Octav jongla în orice circumstanțe. Cu toate că nu simțea nimic de fapt și nu îi părea rău, a găsit puterea să își ceară scuze de la el, mai mult formal, dintr-un spirit de cavalerism, după care nu s-au mai văzut. De fapt știa că nu are nicio scuză. Octav le spunea tuturor care întrebau de el, că este în străinătate și că de fapt de acolo își trimite și materialele pentru revista la care lucrează. Știa că putea să mintă cu atâta ușurință, încât și el începea să creadă că e adevărat. Singurul compromis pe care Radu îl mai acceptase după ce își găsise mansarda cu chirie era că din când în când Nuți îi aducea mâncare și îi făcea curățenie. Fusese de acord cu prețul cerut de proprietarul speculant, fiindcă se bucurase că avea internet și își putea permite plata chiriei din salariul lui de redactor. În prima lună de la plecarea de acasă nu făcuse decât să fixeze tavanul și să fumeze țigară de la țigară. Dincolo de relația rece și complicată tată –fiu la care nu se prea gândea știind că așa va rămâne mereu, nu vedea decât oțelul tăios din privirea Alexandrei și lacrimile ei prefăcute când se apărase vorbindu-i tot timpul lui Octav ca și când el, omul cu care făcuse dragoste cu pasiune cu o zi în urmă, nu ar fi fost în cameră. Fățărnicia ei îl rănise profund, se simțise călcat în picioare, dar recunoștea că nici el nu știuse să îi arate ce simte pentru ea, poate că bravase și o tratase ca pe un fel de trofeu, la fel ca taică-su. Toată viața lui îi fusese frică de ce ar fi putut deveni, fiindcă nu dorea să ajungă lipsit de scrupule ca Octav. Se hotărâse că oricât de greu îi va fi, va încerca să nu se mai gândească niciodată la ea. Se refugiase în scris, dar rănile rămâneau tot acolo, adânci, fără vindecare.
Și-a continuat lucrul la roman. Scria cu stiloul și după ce termina câte douăzeci de pagini, le transcria în word. Se lăsa dus de val, purtat pe noi traiectorii și mereu i se părea că rezultatul este cu totul altul decât ce își propusese. Planul pe care îl schițase inițial se tot schimba. Simultan lucra și la o piesă de teatru. Micul radiator nu făcea față și caloriferele erau aproape reci. În nopțile friguroase simțea cum îngheață cu stiloul în mână.
Structura romanului se schimba ca atunci când intri într-o sală a oglinzilor. Era conștient că el , cel de acum este și rezultatul șlefuirii sau șocului suferit prin ceilalți și că nimeni nu apăruse întâmplător în viața lui. Pornise de la ideea că oamenii sunt oglinzi unii pentru alții, chipul fiecăruia dintre noi se reflectă în oglida vieții împreună cu câte o persoană apropiată dar și noi și cealaltă persoană suntem oglinzi unul pentru altul. Așa avem impresia că ne cunoaștem perfect sinele și ne formăm păreri despre ceilalți prin concluzii personale despre diversele lor acțiuni și mai ales în funcție de consecințele pe care acestea le-au avut asupra noastră. Suntem oglinzi unii pentru alții, dar această sală a oglinzilor este iluzorie nu numai pentru că fiecare alege cum dorește să se vadă în oglinda lui, ci și fiindcă tot noi decidem cum îi etichetăm pe cei din jur. Ca utilizatori de PC-uri ne putem alege un avatar care ne reprezentă grafic și îl putem schimba ori de câte ori dorim. În viața reală un om are tot atâtea avataruri câte păreri își face fiecare despre el, ca și cum ar fi trecut prin mii și mii de reîncarnări. Dacă spargem toate aceste oglinzi și fiecare rămâne cu sine, vom ajunge oare să ne cunoaștem adevărata esență? Tot așa cum ne formăm idei preconcepute despre alții etichetându-i, ne construim și pentru noi un fel de platoșă, o fațadă în care începem să credem cu tărie. Câte oglinzi trebuie să spargem, câte învelișuri să străpungem pentru a ajunge la adevăr?
Lui i se pregătise un turn de fildeș și o oglindă cu ramă de aur în care trebuia să vadă doar ce i se băgase în cap de mic. Maică-sa plecase de acasă când el avea doar cinci ani, iar taică-su îi oferise tot ce își dorea și îl susținuse din punct de vedere material, totul în afară de căldura sufletească a mamei pe care toată copilăria și adolescența și-o amintea cu lacrimi în ochi. Acum i se spunea ba de către Tudor, ba de către ea, că tatăl lui îl manipulase, întoarcându-l împotriva ei. Din nemăsuratul lui orgoliu rănit, Octav din momentul în care fusese părăsit de Aldia nu se mai gândise la sufletul lui Radu, pentru el binele era egal cu bunăstarea. Părăsit de mamă de mic – aceasta fusese oglinda pe care el i-o pusese mereu în față.
Dar nu, nu va vorbi despre vechile traume peste care s-au așternut anii, el va crea personaje gri, care să nu fie nici bune, nici rele, ale căror caractere și fapte vor putea fi interpretate în mai multe feluri, în funcție de cine și în ce context relaționează cu ele, de oglinzile în care se vor reflecta, sau care li se vor pune în față de către alții. Poate că va scrie despre Paris, dar și despre București, despre dansul ielelor și al trădării, despre dezrădăcinare și suferință, dar în niciun caz despre dragoste, fiindcă pur și simplu nu mai era capabil nici să iubească, nici să scrie despre asta. Ar fi distrus copilărește toate manuscrisele și fișierele cu povestirile lui pe care Alexandra le apreciase atât de mult, cu ani în urmă, dar majoritatea supraviețuiau încă în vechi reviste literare. Își aminti stinghereala lui de puști, figura ei matură, stăpânirea și aerul atotștiutor, privirea de oțel a ochilor verzi atunci când la prima lor întâlnire plecase răvășit din vila ei luxoasă, supărat că Octav i-o luase înainte și îi arătase manuscrisele din mapa lui, fără să îl prevină că o va face, cu aroganța lui obișnuită, cu toate că pe urmă se scuzase spunând că voise doar să afle părerea ei sinceră, fiindcă Alexandra era apreciată încă din studenție pentru cronicile ei tranșante și obiective și promitea să devină un bun critic literar. Avea drept mentor un guru al criticilor vremii care o proteja și o lansase în mai multe reviste. Apoi totul depinsese de ea. Acum devenise o somitate în domeniu.
Își amintea de parcă ar fi fost ieri, cum după ce plecase de la ea cu hârtiile răvășite în mapă, stătuse în ploaie pe bancă în Herăstrău, dezamăgit și furios. Se simțea puternic atras de ea și fusese atât de stângaci. Gândindu-se că din cauza intervenției lui Octav nu va ști niciodată cât de onestă ar fi putut fi părerea ei despre scrierile lui, rămăsese mult timp acolo în ploaie, cu trenciul leorcă și cu mapa încrețită din care ieșeau marginile ude ale foilor pe care înfloreau pete tot mai mari de cerneală în care se topeau literele.
Fiindcă se simțise umilit, bravase făcându-i curte, iar ea îi aruncase fraza aia „fără implicații, fără declarații”. După noaptea aceea nebună de dragoste, a trebuit să se reîntoarcă la Paris. Era în anul doi de facultate. Scuza perfectă ca să fugă de pasiunea pentru iubita lui taică-su.
Cineva îi bătu în ușă de trei ori. În timp ce se ridicase de pe scaun să deschidă, sonoritatea lemnului vechi îl duse cu gândul la Macbeth și îi trecu fulgerător prin minte, ce bine ar fi fost ca nimic din toate acestea să nu se fi întâmplat, să fi avut o copilărie frumoasă alături de mama lui și să nu o fi cunoscut niciodată pe Alexandra. Din fericire, el nu omorâse pe nimeni ca uzurpatorul scoțian al lui Shakespere, dar simți acea ghiară ascuțită a regretului de a nu se mai putea întoarce la momentul acela din timp în care toate acestea nu se întâmplaseră încă. De multe ori sunetul unei bătăi în ușă, clinchetul sonor al unui clopot sau bătaia ritmică a toacăi de la vreo mânăstire îl tulburau profund, pentru că îi dădeau senzația că răsună în adâncurile conștiinței lui și că în acele scurte momente de sonoritate răscolitoare îi scapă mesaje pline de semnificație pe lângă care riscă să treacă toată viața, fără să le descifreze pe deplin înțelesul.
Deschise ușa care scârțâi groaznic. Era Tudor și gâfâia foarte tare.
– Etajul 7 , fără lift. Am stat odată la Paris așa prin cartierul Bellville, dar eram mult mai tânăr, cam ca tine acum.
Radu se simțea stingherit să îl vadă aici, îl privea încurcat cum caută un cuier să își pună paltonul, i-l luă din mână și îl așeză cu grijă pe tăblia patului, apoi îi făcu semn să ia loc, fie pe pat, fie pe fotoliul desfundat de lângă măsuța de scris. Tudor se așeză pe fotoliu, își scoase ochelarii luă din buzunarul hainei etuiul în care avea un mic petec din piele de căprioară și începu să îi șteargă meticulos.
– Vrei o cafea sau un ceai ?
– Nu te deranja, dacă ai un pahar cu apă.
– Sigur.
Văzându-l că ia apa de la o chiuvetă mică, Tudor de abia sorbi din pahar și îl puse pe măsuță. Deci aici stă. Se gândi cum îi va descrie Aldiei, frigul, sărăcia mobilelor, șifonierul cu o ușă cu oglindă ovală, noptiera șchioapă pe care se înălța un maldăr de cărți lângă două căni în care zațul cafelei se mucegăise, dulăpiorul scorojit de lângă chiuvetă pe care era un cuptor cu microunde și un reșou electric, cele câteva vase nespălate, tăblia de fier a patului de pe care se scorojea vopseaua, ramele vechi de lemn ale ferestrelor prin care sufla vântul, fularul lui Radu și cârpele îndesate pe pervaz să oprească curentul….Ce să îi spună, că avea laptop și cuptor cu microunde și să omită restul ? O ușă într-o rână care era deschisă dădea în mica baie – un duș cu grătar, o chiuvetă și un WC – noroc că Nuți mai trecea pe aici din când în când. Doar îl crescuse și îl îngrijise de mic. I-ar fi spus direct să nu mai facă pe revoltatul, să nu mai trăiască în sărăcia asta de operetă, dar știa că s-ar fi supărat. Trebuia să dea dovadă de tact.
Radu intui că fusese trimis de Aldia să vadă cum o duce, dar nu zise nimic. Așteptă să vadă ce are de spus. Încă mai gâfâia ușor după urcatul scărilor. Clipea des mijindu-și ochii miopi continuând să își șteargă cu meticulozitate ochelarii.
– Ți-am adus niște budincă și o plăcintă cu mere, spuse cu timidiate fără să se uite la el, de teamă că va fi refuzat.
– Mulțumesc, nu era nevoie.
După ce își puse din nou ochelarii, Tudor scoase tacticos din micul rucsac două casolete încercând să le facă loc pe dulap, dar renunță și ca să nu miște nimic din loc, le așeză cu grijă pe cuptorul cu microunde.
– Suntem îngrijorați, Radu. Știi că poți oricând să vii să stai cu noi.
– Da, nu, mulțumesc
– Radu, ea suferă să te știe așa.
– Este un ceas al suferinței pentru fiecare. Dar chiar nu înțeleg de ce ar suferi. Trăiesc cum îmi place și e alegerea mea.
– Tu, căruia nu ți-a lipsit nimic, nu poți să reziști prea mult în condițiile astea.
– Ea te-a trimis?
– Nu, minți Tudor cu dezinvoltură. Doream să văd ce mai faci.
– Bine. Tu?
– Oof Radu, niciodată nu întrebi și de ea. Uite acum parcă aș vrea un ceai, se poate?
– Sigur că da.
Tudor știa că totul va continua ca și până acum. Va veni de trei ori pe an, o dată la ziua lui, odată de Crăciun și o dată de Paște, dar niciodată de ziua Aldiei. Cu timpul simțise cum Radu se apropie de el, la un moment dat îl considerase un mentor, îi dădea să citească tot ce scria, iar el îi spunea părerea sinceră, chiar dacă de multe ori asta îl deranja, fiindcă moștenise și orgoliul lui Octav, dar cu Aldia nu vorbea decât strictul necesar, o trata mereu cu detașare, cu o răceală fără patimă, deși ea încercase să îi explice, să îl facă să asculte și varianta ei. Zadarnic. Știa cât de absurdă fusese propunerea Aldiei să îl invite să vină să stea la ei. Era acum convins că adevărata poveste a Aldiei trebuia spusă fragmentar, picătură cu picătură, până când avea să își facă efectul în sufletul lui Radu. Un demers aproape machiavelic, de care nu numai că nu se simțea în stare, dar se și îndoia că va avea vreun efect. Și totuși nu avea de ales. El era singurul factor neutru și oarecum obiectiv în această poveste. Cu siguranță că ani de zile, Radu ascultase doar ceea ce îi spunea tatăl lui și nici măcar acum nu dorea să audă și ce avea Aldia de zis. Ori de câte ori ea încerca să i se destăinuie, Radu se închidea în carapacea lui și căuta mereu căi de evadare, fie schimba subiectul, fie spunea, bine, bine, am înțeles, nu mai are rost. Ea îi spusese cum se petrecuse totul din punctul ei de vedere, și-ar fi dorit tare mult ca el s-o înțeleagă, dar de-a lungul timpului nu găsise nicio urmă de empatie în inima împietrită a lui Radu. Tudor asista neputincios la tristețea Aldiei care tânjea de ani buni după această apropiere imposibilă și se întrista văzând-o cum se topește pe picioare.
– Uite Radu, spuse abia șoptit după ce sorbi din ceaiul fierbinte, nu ea m-a trimis aici, sau poate că ar trebui să îți spun cât e de îngrijorată , dar știu că nu îți pasă, însă eu sunt dator să îți vorbesc despre ea, și te rog din suflet să mă asculți.
– De ce ești dator?
– Pentru că nu am iubit pe nimeni în viața mea așa cum o iubesc pe ea. Poate că te deranjează ceea ce spun, dar ăsta e adevărul și vreau să știi și tu asta.
– Se vede de la o poștă. Nu am zis niciodată că nu sunteți o pereche grozavă.
– Lasă ironiile, Radu. Te rog ascultă-mă.
– Nu am vrut să fie o ironie – dar chiar sunteți foarte potriviți, având în vedere că tu ești al treilea bărbat al mamei, se pare că a treia oară e cu noroc.
– Fie, zise Tudor prefăcându-se că nu sesizează zâmbetul lui amar. Am iubit-o într-un moment când era extrem de vulnerabilă, când pierduse totul și era însărcinată cu Andrada. Ți-am mai spus toate astea.
– Nimic nou. Doamna își părăsise familia și plecase cu marele regizor care a fost harnic, a lăsat-o repede gravidă și a părăsit-o la rândul lui.
– Nu. Nu a fost așa. Ea a fost cea care a plecat și nici măcar nu i-a spus că e însărcinată.
– Aha. Păi vezi, tipic pentru ea. Aici o recunosc. Pleacă, minte, nu spune nimic. Da, ea e.
– Radu, tu nu te gândești decât la efecte fără să îți pese de cauze. Ai grijă dacă vrei să fii un bun scriitor. Va trebui să pătrunzi dincolo de aparențe, să cauți rădăcina răului.
– Și care e aia ?
– Eu înțeleg cât de greu ți-a fost.
– Nu înțelegi nimic. Acum chiar nu mai contează. Dar tu nu ai rămas fără mamă, ca și când ar fi murit, ba de fapt mai rău, să știu tot timpul că există, că trăiește undeva, dar nu pentru mine. Nu îmi spune mie că înțelegi.
– Poate ai dreptate, dar lasă-mă să continui. Ea și-a pierdut părinții de mică.
– Știu, dar ăia au murit într-un accident, nu au plecat haihui.
– A stat un timp la bunica ei la Argintoasa, pe urmă a ajuns în casa, mătușii Eli, mama lui Octav , o rudă îndepărtată a părinților Aldiei.
– Da, dar asta nu e nimic nou. Și ce-i cu asta? A dus-o bine. Nu i-a lipsit nimic, cum spuneți voi. Îmi amintesc zâmbetul blând al bunicii Eli, lacrimile ei când a venit să aibă grijă de mine la Paris. Era foarte autoritară cu Nuți, dar atât de duioasă cu mine.
– Ba da, Aldiei i-a lipsit exact ce ți-a lipsit și ție – dragostea părinților.
– Aha, și a vrut să am și eu copilul ei, parte de așa ceva. Oricum pe mine tata m-a iubit, chiar dacă e cum e și chiar dacă eu m-am purtat ca un porc față de el.
– Totuși eu vreau să termin ce am de zis. După cum știi, a avut grijă de fratele tău vitreg Ștefan, Dumnezeu să îl odihnească. Copilul suferea după divorțul părinților. Dar nu ți-ai pus întrebarea cum de a rămas Ștefan tot la Octav, de ce nu a rămas cu Oana, mama lui după divorț ? Nu te-ai gândit nicio clipă cât de mult își dorește tatăl tău să dețină controlul și să nu piardă niciodată nimic, cât e de orgolios și răzbunător ? Pe Aldia o foloseau ca pe un fel de bonă. Pe urmă Octav a sedus-o, sau poate i-a plăcut și ei de el, bărbatul puternic, frumos și protector. Oricum eu nu am venit aici să îl ponegresc, vreau doar să știi adevărul.
– Povestea este veche de când lumea. Dacă ne străduim o putem regăsi pe tăblițe de argilă și pe papirusuri. Știu și pe urmă prințul a urcat-o pe un cal alb și au ajuns la ambasada României din Paris în timpul comunismului, unde doamna s-a îndrăgostit de regizorul buclucaș și a lăsat totul, inclusiv copilul.
– Nu a fost chiar așa. Înainte de asta a avut operația de menisc și nu a mai putut dansa. Pe urmă a descoperit accidental un jurnal de-al lui Octav, care a rănit-o cumplit. Acolo era descrisă o noapte de dragoste cu o femeie de stradă.
– Mare brânză. Dar mă surprinde că tata ținea un jurnal. Mamă, cum spui tu Tudor „femeie de stradă”! Ți-e frică să zici „curvă” ? În ce naiba de secol trăim?
– Am oroare de vulgaritate, după cum bine știi. Poate că citind jurnalul, pe Aldia nu a șocat-o faptul în sine atât de tare, cât felul în care el consemna toate acestea. Amănuntele, felinarul din stradă, rochia ei aruncată pe spătarul unui scaun, delicatețea trăsăturilor, mila …..vezi tu, eu cred că ce a durut-o pe ea a fost tocmai această vulnerabilitate pe care Octav o contempla și o înconjura cu o oarecare tandrețe, dar de care nu se ferea să profite. Și atunci gândindu-se la cum a ajutat-o, cum a înscris-o la școala de balet, cum a avut grijă de ea după operație, în mintea ei s-a cuibărit o otravă – dacă a făcut toate acestea mai mult din milă? Atunci s-a produs o mare ruptură și în sufletul ei dragostea pentru el a murit. Asta a fost cu puțin înainte de plecarea la Paris. Pe urmă acolo, fiindcă nu mai putea fi vorba să danseze vreodată, Octav a încurajat-o să devină actriță, a înscris-o la cursuri de teatru și chiar el i l-a prezentat pe Petre. Restul îl știi, în mai puțin de un an au plecat în turneu la Stratford. Aldia l-a părăsit pe Octav, iar arma lui împotriva ei ai fost tu. Toți cunoscuții au prevenit-o că nu își va putea lua niciodată fiul, inclusiv Oana. Poate că și asta i-a măcinat atât de repede relația cu Petre. Acum, din câte știu eu, marea dragoste a lui Petre era doar meseria lui și ei aveau caractere atât de diferite. Obișnuită să fie cocoloșită de Octav, Aldia a trebuit să se adapteze acestui temperament vulcanic care de multe ori o speria cumplit. Când lucrurile nu mergeau bine, Petre obișnuia să bea, iar în relațiile de muncă era direct, brutal, tăia în carne vie și din păcate ei lucrau împreună. Aldia era și protagonista spectacolului pe care îl pregătea după întoarcerea de la Stratford. Numai că repetițiile mergeau din ce în ce mai prost, unul dintre actori se îmbolnăvise, Petre era nervos, o jignea și o brusca de față cu ceilalți. De fapt el când lucra îi trata pe toți la fel. Pe urmă au amânat nunta lor, care de fapt nu a mai avut loc niciodată. Iar din umbră, Octav acționa să te păstreze pe tine și să îi lovească. A făcut mult rău. Atunci în timpul comunismului cu influența lui era ușor să compromiți pe cineva. Lui Petre nu i s-a mai permis să iasă niciodată din țară, în ciuda faimei lui internaționale, toate invitațiile din străinătate și propunerile de colaborare pe care le primea au fost blocate. A contribuit el însuși la distrugerea lui încercând să pună în scenă o piesă proprie prin care critica dur regimul comunist. Doi ani nu i s-a mai permis să calce în niciun teatru și s-a cufundat în băutură.
– Dovezi ai ? Poate că a fost pus la index din cauza acelei piese.
– Persecuția lui din umbră a început mai înainte.
– Bine, dar există dovezi că tata i-a făcut rău acestui om?
– Eu pot doar să îți spun că noi toți știam. Era atât de evident. Poți vorbi și cu Oana, dacă vrei. Mai știu de la Aldia și că după ’89 Petre a făcut o cerere la SRI, să își vadă dosarul. I l-au pus la dispoziție, dar conform regulamentului intern, i s-a permis să îl studieze doar în prezența și sub supravegherea unui angajat SRI. A observat că lipsește tocmai partea cu perioada persecutării lui sistematice și a întrebat unde sunt acele pagini. Nimeni nu știa nimic. Nu e nicio noutate că arhivele securității continuă să fie administrate de succesorii poliției comuniste. Au dispărut dosare și părți din dosare. Plângerile oamenilor au fost catalogate drept simple zvonuri și tot timpul se spune că arhivele securității sunt verificate de Colgeiul Național de studiere al acestora. Este un război de uzură, peste care trecerea timpului va așterne din păcate uitarea, dar nimeni nu va putea vreodată să ne șteargă memoria noastră și ceea ce am trăit.
– Adică tata a aranjat să se facă pierdute acele pagini ?
– Poate da, poate nu. În fine, Petre a renunțat să mai afle ceea ce știa deja. Pe urmă, a avut șansa să se pună pe picioare și a regizat un ultim spectacol cu care a avut un succes fulminant, dar la scurt timp după premieră s-a prăpădit. Și acum spectacolul se joacă cu casa închisă, numai că pentru el era prea târziu. Anii aceia negri când i se închideau toate ușile l-au distrus. Bea enorm și cu disperare, chiar și în timpul în care își reluase lucrul, zbiera la actori, la mașiniști. I se înghițeau multe bădărănii fiindcă pentru ei era un idol, aproape un erou.
– Dar de ce mama nu i-a spus când a rămas însărcinată cu Andrada ?
– Totul era foarte dificil între ei, amânaseră nunta. Ea suferea după tine. Petre nu avea pic de înțelegere. Aldia sperase că îi va fi alături, dar pe el nu îl interesa când îi vorbea despre tine și despre durerea ei. Au stat mai puțin de doi ani împreună. Ea s-a gândit că acel nou copil pe care îl purta în pântece nu va fi dorit. Atunci a plecat, a lăsat baltă și spectacolul la care lucrau, l-a părăsit pe Petre și s-a retras să-și aștepte sorocul la o mânăstire. Era sătulă de scandal și de oprobiul fățarnic al pretinșilor prieteni care știuseră să fie lingușitori numai atunci când le mergea bine și nu vroia să fie găsită de Petre. Eu eram acolo într-o vacanță dar și pentru niște studii de documentare fiindcă se extindea muzeul mânăstirii și fuseseră aduse niște pergamente și niște tetravanghele de care eram interesat. Pe atunci eram pasionat de paleografie și descifram tot felul de cronici și de zapisuri în scriere cirilică. Dealtfel am și contribuit din partea Facultății de Istorie la un Album cu scrierea chirilică românească. Acolo ne-am cunoscut, ne-am împrietenit și ea mi-a povestit totul.
– Din câte știu, Petre a aflat târziu de tot că are o fiică. Mi se pare atât de nedrept. Tu chiar nu vezi egoismul ei nemăsurat? Numai ei trebuie să îi fie bine? De ce nu i-a păsat niciodată de ceilalți?
– Știu, de multe ori m-am gândit că în aparență tot ce a făcut ea pare greșit și faptele la prima vedere sunt împotriva ei, așa este. Dar ea nu s- a gândit atunci la ea, ci la binele copilului pe care avea să-l nască, la cum ar fi fost să crească în certurile lor, țipetele și accesele de beție ale lui Petre, care încă de pe atunci avea înclinație spre băutură, în atmosfera aceea de frustrare și deziluzie.
– Mda. Este femeia vieții tale, așa că e clar că nu ai cum să nu fii părtinitor. Dar nu știu cum dracu deși pare să aibă puterea să gândească pe termen lung, mereu nu a făcut decât să dea cu bâta în baltă. Dar dacă lui Petre îi plăcea atât de mult să bea încă de pe când era împreună cu mama, este foarte posibil să se fi distrus singur.
– Octav a știut să găsească punctele slabe. Petre nu s-ar fi cufundat atât de mult în băutură dacă nu ar fi fost toată persecuția aia din umbră. Era urmărit și pe stradă. Uite Radu, eu nu am venit să îți spun o poveste pe care o știai deja, vreau doar să faci un efort să o înțelegi, cât de puțin pe Aldia. Sunt atâtea unghiuri din care ar trebui să privești aceste fapte. Știu că adunate cap la cap și expuse la rece, toate par să o învinovățească pe ea. Dar nu e deloc așa. Era atât de tânără când s-a căsătorit cu tatăl tău și oricum nu avea unde să se ducă. Erau cu totul alte vremuri. I-am fost mai întâi prieten, pe urmă confident și abia în cele din urmă soț. Cred că pentru ea am fost țărmul la care spera să ajungă și chiar dacă nu am avut copii împreună, vă iubesc pe tine și pe Andrada ca și cum ați fi ai mei și mă doare încordarea asta dintre tine și mama ta.
Radu se gândi o fracțiune de secundă că și el crezuse că iubind-o pe Alexandra atinsese țărmul acela, limanul de unde fără grabă , fără furie, dar mai ales fără teamă doi oameni care se iubesc pot merge înainte toată viața, indiferent de ce îi mai poate aștepta în viitor, dar expresia ei fățarnică lacrimile acelea mincinoase când îi vorbise lui Octav îi reveniră în minte.
– Lasă asta. Pentru mine dragostea nu e decât o fantasmă. Privim un chip și ne imaginăm atât de multe lucruri, credem că iubim până când îl înfrumusețăm, idealizându-l și transformându-l după placul nostru într-atât de mult, că ajunge să nu mai semene aproape deloc cu originalul. Tudor, vreau să te rog ceva. Ții minte anul trecut de ziua ta, mi-ai vorbit despre prietenul tău de la Paris, Nicolae, fotograful.
– Da, sigur că da.
– Mi-ai zis că ai niște pagini scrise de el, că vorbește acolo despre un moment dintre mama și Petre pe malul Senei suprins de el involuntar, fiindcă stătea parcă pe o bancă cu câinele lui la picioare, parcă așa mi-ai povestit. I-a fotografiat atunci ?
– Nu, nu i-a fotografiat, doar și-ar fi dorit. E greu de explicat. Am însemnările lui, dar de ce întrebi?
– Scriu acum ceva, e pură ficțiune, cred că mi-ar putea fi de ajutor.
– Firește. Orice ficțiune are și un sâmbure de adevăr. Adică vrei să faci publice notițele lui? Nu m-ar deranja să rămână o mărturie scrisă despre sufletul formidabil al acestui om, dar aș prefera să nu îi dai numele și să folosești notițele astea mai mult ca documentare. Scrii un roman autobiografic?
– Și da și nu. Poate că totuși o să îi folosesc prenumele, dacă nu te superi ca să nu pierd din autenticitate. Dacă i-aș da alt nume, mi-ar suna fals și nu aș mai putea să scriu despre el. Pot să trec mâine dimineață pe la voi să le iau ?
– Sigur că da, te așteptăm la o cafea.
Tudor zâmbi, se ridică destul de greu din fotoliul acela ciudat cam într-o rână, se duse la chiuvetă, spălă ceașca de ceai și îi găsi pedant un loc pe o tavă de pe dulap, unde mai erau câteva tacâmuri, un ibric plin de zaț și un bol cu un rest de salată veche care răspândea un miros înțepător de oțet. Apoi își luă paltonul de pe tăblia patului, îl îmbrățișă pe Radu și plecă binedispus, coborând cu vioiciune cele șapte etaje. Indiferent care era motivul pentru care el va veni mâine la ei, se simțea fericit aticipând bucuria pe care i-o va face Aldiei.
După plecarea lui, Radu nu mai continuă să scrie. Se hotărî să transpună ultimele pagini în word. Făcea asta mai mult mecanic fiindcă știa foarte bine ce scrisese de mână. Citise și recitise foile. Așa că în timp ce degetele îi alunecau rapid pe tastatură, în gând îi stăruia ce spusese Tudor – dar nu ți-ai pus întrebarea cum de Ștefan a rămas tot la Octav, de ce nu a rămas cu Oana, mama lui, după divorț?
După ce închise laptopul se gândi intens la convorbirea dintre Octav și Oana, pe care copil fiind, o ascultase din capul scărilor la Paris, cu ani în urmă.
(capitol din romanul în lucru „Fiul senatorului”)
Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ
Lasă un răspuns