Pic! Pic! Pic! Cip cirip! Pic! Pic! Cip! Cip… Cip! Plouase mărunt, ploaie de primăvară, iar cerul nu se înseninase în întregime. Părea că voia să se mai lupte cu norii care-i acoperiseră strălucirea, scuturându-i până nu mai rămânea un strop de ploaie în hainele lor sidefii. Păsările își arătau bucuria, ciripind nestingherite. Frunzele copacilor căpătaseră o nuanță vibrantă de verde și dădeau viață peisajului citadin care, în lipsa lor, ar fi fost de-a dreptul anost. Iluminada a închis ochii și a lăsat vântul răcoros să-i mângâie fața îmbujorată, fierbinte, încă plină de lacrimi. Părea că natura a plâns și s-a liniștit alături de ea. Așa se întâmpla mereu. Trăirile ei sufletești se potriveau întocmai cu schimbările naturii capricioase. A zâmbit. Soarele s-a ivit după un nor și i-a atins pleoapele cu razele lui. Ce dulce coincidență! A deschis ochii și i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru ploaie și pentru liniștea din sufletul ei. Buzele i s-au mișcat aproape imperceptibil când a șoptit ca un copil: Tată Ceresc, îți mulțumesc! Tristețea parcă intrase în pământ odată cu stropii de ploaie. În clipa aceea, se simțea iubită. Nu mai avea nevoie de nimic. Înainte să înceapă ploaia, ceruse o clipă de tihnă, iar acum i părea că timpul s-a oprit, învăluind-o într-o pace infinită…
Numele ei nu era Iluminada, însă așa dorea să i se zică. Ura să-și audă numele adevărat: Photina. Încă detestă să-l audă. Colegii de școală făcuseră dintotdeauna haz pe seama ei că are nume de babă și o porecliseră în fel și chip. Nu toți, majoritatea. Acest lucru îi provocase o mare durere. În mod uluitor, viața de elevă nu-i oferise doar respingere: avusese chiar și o prietenă, Paraschiva. Se înțeleseseră bine. Avusese cu cine să vorbească și pe seama cui să râdă. Chivuțica ei purta niște ochelari cu lentile groase care-i dădeau un ușor aspect de broască. Era plină de viață, verde și cu simțul umorului. Din păcate, prietenia lor n-a durat prea mult, deoarece Chivuța a devenit populară peste noapte și a uitat că mai există pe lume și o fată pe nume Photina. O amnezie socială temporară, după cum s-a dovedit mai târziu.
Când a plecat în Spania la cules de căpșuni, drumurile lor s-au intersectat din nou și Paraschiva i-a cerut iertare. A iertat-o imediat. Țac-pac! Pentru ce să mai țină ranchiună? Avea acum alte griji și necazuri. Nu mai încăpea nimic pe lista ei neagră. Acolo, în țara în care a mângâiat matern primul euro câștigat, și-a schimbat numele în Iluminada. Simplu. Fără tam-tam. Maică-sa, însă, tot Photina îi zicea. Așa îi spune și acum. Photina, dă cu mătura! Photina, spală vasele! Photina, cumpără-mi o basma!… Doamne! Dacă i-ar fi zis Luminița nu s-ar fi supărat așa. Dar femeia, bisericoasă din fire și cu teamă de Dumnezeu a stabilit: Photina. De ce i-o fi dat numele ăsta? Ce destin a crezut că-i trasează de i-a dat numele tovarășei Photina Dumbravă, care nu trecea pe la biserică nici de sărbători? Femeia nici măcar nu avusese o viață fericită. Cinci soți o părăsiseră și ultimul bărbat care intrase în casa ei nu suflase măcar o vorbă despre căsătorie, ceruse doar ciorbă. Săracul, a murit cu zece ani înaintea ei ,chiar dacă era mai tânăr. Of! De ce Photina, Bunule Dumnezeu? De ce? O fi zis și maică-sa să-i trăiască odorul mult, ca susnumita. Cert e că tovarășa s-a ținut tare și a predat istorie la școala din sat până i-au ieșit zvonuri că ar fi nemuritoare. Cum purta și turban, au crezut că făcuse pact cu cel rău. Treabă necurată! Tot ce a rămas de pe urma ei a fost un sipet cu bijuterii pe care l-a moștenit Photina. Cu atât s-a ales ea ca plată pentru daunele provocate de numele ei demodat. O viață de umilințe pentru un sipet cu zorzoane. Dacă nu le-ar fi vândut omul ei pe-o țuică, ar fi trăit ca o cucoană. Se bucura sincer c-a părăsit-o. Oricum nu făcea casă cu el. Nici cu el, nici cu ceilalți. Ea și nași-sa: două nenorocite, părăsite de toți… Cu toate acestea, maică-sa continua să fie mândră de isprava ei. Ce să-i mai zică? Poate avea dreptate. Însă tot preferă să i se zică Iluminada și să-și scrie propria poveste. Nume nou, viață nouă. Noroc totuși că i-au ieșit buni copiii, au inimi frumoase și zâmbete care topesc și pietrele. Ei îi dau putere. Deh! În viață nu poți avea tot ce vrei, dar mai și câștigi.
Copiii erau fericirea ei, era cu adevărat norocoasă că avea parte de asemenea favoare divină. Gândindu-se la asta, și-a amintit cum Manuelito, prâslea familiei, a întrebat-o într-o zi de ce abuelita îi zice mereu Photina, nu știe că numele ei este Iluminada? Atunci, Photina râsese zgomotos, zguduindu-se și ținându-se cu mâinile de burtă. Inocența copilului o amuzase copios. S-a oprit o clipă să-și șteargă lacrimile și să lămurească puiul cum stau lucrurile înainte ca acesta să înceapă să plângă(îi cam tremura buza inferioară mititelului de necaz că mami nu-l ia în serios când el cugetă lucruri așa de importante). I-a spus cu tandrețe: Manuelito, cariño, bunica a vrut să-i dea un nume frumos lui mami, dar mami preferă să i se spună altfel pentru că niciodată nu i-a plăcut numele de Photina. Mami e tânără, numele e vechi… Copilul a făcut ochi mari de uimire, apoi a întrebat plin de speranță: Pot să-mi aleg singur numele? Pot? Manuelito e nume de bebeluș și eu sunt băiat mare cu mușchi. Na! La asta chiar că nu se aștepta. I-a venit și ei rândul… Cum vrei să-ți zică mama? l-a întrebat ea serioasă. Leo, Leo, Leo a răspuns îndată băiețelul și a început să alerge entuziasmat prin toată casa încercând să ragă ca leii din documentare. Photina l-a urmărit cu privirea tristă, amintindu-și cât de fericită fusese când i-a ales numele. A oftat. Apoi și-a plecat capul rușinată. Până la urmă, Photina nu era un nume așa de urât…
Emilia Crosman (1992, București) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, secția Studii Iudaice-disciplină complementară Limba și Literatura Catalană(2013-2016) și Masterul de Studii Religioase-Texte și Tradiții(2016-2018).A debutat cu proza scurtă intitulată „Fripturică”(nr.181) în cadrul rubricii Flash fiction stories a publicației Literomania, unde a continuat să publice frecvent.
Lasă un răspuns