În dezbaterea publică iscată acum câteva zile în ziarul Libertatea, în care scriitorul Bogdan Alexandru Stănescu este acuzat de rasism de activistul Valeriu Nicolae pentru imaginile puternice prin care descrie minoritatea romă în romanul Copilăria lui Kaspar Hausner – se trasează limitele unui discurs cu o retorică impecabilă și de o parte și de alta a dialogului, care însă nu atinge problema principală decât marginal generând mult zgomot inutil și justificări absurde.
Putem, de pildă, găsi o asemenea justificare a autorului de către unii intelectuali pe considerentul că și-așa literații de la noi sunt vai de ei, subapreciați și subnutriți – ultimul lucru pe care îl mai putem cere de la dânșii ar fi tocmai corectitudinea politică (sic!).
Putem, de asemenea, asista la o retorică a senzațiilor corporale nefaste, ca tremurul mâinii scriitorului Stănescu atunci când își dorește să reprezinte minoritățile în noul său roman, respectiv senzația de greață și rău fizic pe care o resimte activistul Valeriu Nicolae la citirea romanului discutat.
Pare că argumentele raționale ale discursului public rasism/anti-rasism au fost anulate și înlocuite de cele iraționale ale senzațiilor corporale, exacerbând dreptul la a fi ascultat și a-i fi dată dreptate celui care suferă mai mult și se află mai aproape de infarct.
Cu toate acestea, o dezbatere argumentativă cu adevărat roditoare ar trebui să conțină anumite elemente fără de care discuția purtată nu poate fi luată în serios. Voi deconstrui, în cele ce urmează, premisele acestui discurs parțial, încercând să ofer baze valide pentru o dezbatere viitoare constructivă și educativă în spațiul public.
Să plecăm, așadar, de la premisa că posibilitățile literaturii sunt multiple, dacă nu infinite. Că autorul, din gama infinită de posibilități pe care o are la dispoziție, alege acel set de personaje, acel stil, acele mijloace de comunicare, în opera sa, pe care le consideră mai avantajoase pentru transmiterea unui mesaj. Responsabil, așadar, de Mesajul unei opere este autorul. Acesta nu se poate sustrage prin argumente logice responsabilității de a transmite ideologii în operele sale: ideile și concepțiile ideologice constituie Mesajul, îl codifică și îl definesc. Știința care se ocupă, printre altele, de decodificarea Mesajului este critica literară. Acest domeniu al științei subsumează instrumentele critice necesare interpretării textelor literare.
Întorcându-ne la autor, pentru a transmite Mesaje în operele sale, acesta se folosește, în ficțiunea literară, de personaje. Când personajele acționează, gândesc, se exprimă, interacționează, ele poartă în substratul lor psihic, comportamental, verbal, etc. o ideologie. Cu alte cuvinte, transmit Mesajul, ideologia autorului.
În naratologie, există un ulterior grad de diferențiere a instanțelor narative: naratorul. Pe scurt, cel/cea care povestește într-o anumită operă. Naratorul poate fi un personaj actant, participant la acțiune, sau nu. Naratorii se disting, apoi, în funcție de rolul pe care îl au în textul narativ: față de diegeză, față de informațiile deținute, livrate, față de discursul narativ, față de artificiul folosit. Posibilitățile, în acest caz, sunt multiple, însă ceea ce ne privește în mod direct aici este posibilitatea ca naratorul să coincidă cu autorul.
În acuzațiile de rasism pe care Valeriu Nicolae i le aduce autorului Bogdan-Alexandru Stănescu pentru descrierea romilor în romanul Copilăria lui Kaspar Hauser, acesta pleacă de la premisa că în roman am avea de a face cu un narator-autor-personaj. Cu alte cuvinte, că diferențele între instanțele narative autor-narator-personaj s-ar anula până la punctul în care opiniile, ideile și copilăria autorului ar coincide perfect cu cele ale personajului descris, Kaspar Hauser.
Dacă privim lucrurile din această perspectivă, înțelegem de ce autorul devine atacabil pentru anumite pasaje ale romanului, în care romii sunt descriși de protagonistul Kaspar Hauser în termeni execrabili. Ecuația simplistă rezultată prin această deducție ar pune egal între agresivitatea verbală și fizică a protagonistului Kaspar și cea a autorului Bogdan-Alexandru Stănescu. În acest caz, autorul ar reprezenta un pericol public, ar fi comis o crimă și, cel mai probabil, ar trebui arestat și procesat urgent, înainte să-și iasă din pepeni și să mai scuipe și înjure alți romi, femei și copii.
Demersul activistului Valeriu Nicolae ar avea sens dacă articolul său denunțător ar formula (și) răspunsuri întrebărilor retorice și afirmațiilor insinuante care îi alcătuiesc opinia în textul publicat în Libertatea. Făcând abstracție de emoțiile puternice retrăite la citirea romanului (nu este oare acesta scopul oricărei arte și semnul calității unui produs artistic?), discursul său se bazează pe anumite artificii retorice de impact, care însă nu transmite un mesaj concret, o analiză clară a problemei.
De exemplu, una dintre întrebările pe care și/ni le pune Nicolae este cum ar putea explica fiului său afirmațiile lui Kaspar. Aceeași retorică este folosită de populiști pentru a-și justifica ideologia homofobă: cum îi explic copilului meu când vede doi bărbați care se sărută pe stradă? Simplu! Există relații hetero- și homosexuale. Există rasiști. Kaspar e rasist. Se poate discuta pe marginea faptului că și scriitorul creator al personajului ar putea fi. Dacă fiul domnului Nicolae ar rămâne șocat de existența rasismului împotriva romilor, nu ar înțelege, presupun, nici activismul demn de toată lauda al tatălui său.
Dacă într-adevăr obiectivul declarat al domnului Nicolae este dezbaterea publică și nu moralizarea artei sau excesul de corectitudine politică, și dacă dumnealui lansează primul argumentul în spațiul public, atunci mă aștept ca întrebările lui să aibă baze argumentative solide, să fie contextualizate istoric, social, ideologic. O asemenea analiză critică de mare finețe este, de pildă, cea a romancierei Chimamanda Ngozi Adichie.
Într-un eseu devenit piatră de hotar în studiile post-coloniale, aceasta analizează descrierea africanilor în romanul lui Joseph Conrad, Heart of Darkness. Și acolo, protagonistul unic al romanului descrie triburile africane din Congo dezumanizându-le, comparând de pildă africanii cu animalele lipsite de orice simțire/rațiune și caracteristică „umană”, sexualizând femeile, etc. În ce măsură a contribuit romanului lui Conrad și a influențat opinia vest-europeană asupra africanilor este tema eseului și argumentul deconstructiv la baza unei discuții cu adevărat interesante despre perspective și pericolul reprezentării unice a unei determinate categorii sociale stigmatizate și discriminate. În locul blamării romanului lui Conrad, sau a autorului său, în locul sădirii dubiilor asupra premierii nemeritate, Adichie se concentrează în schimb asupra rolului educativ pe care o interpretare cu accent pe re-construcția istorică a unor multiple percepții/descrieri ale africanilor ar putea-o avea dacă romanul ar fi discutat fiind pus în perspectivă în acest mod în programele școlare.
Conrad este un fiu al timpului său. Cu toate acestea, nu putem fi siguri, oricât de mult ne-am împinge cu intuiția în zona afirmației categorice, nu putem demonstra că autorul romanului Heart of Darkness era rasist, sau că perspectiva protagonistului său coincidea sută la sută cu ideologia sa. Nu o putem face nici măcar cu acei autori a căror deviză artistică public declarată e identificarea completă cu reprezentarea lor fictivă, precum, de pildă, Modiano, Ernaux sau Knausgård. Altfel, acesta din urmă nu ar fi fost dat în judecată de unele rude ale sale pentru lipsa de veridicitate a unor întâmplări narate în faimoasa hexalogie Min kamp.
Or, dacă am vrea să îl acuzăm pe Bogdan Alexandru-Stănescu de rasism, ar trebui să aducem la același nivel al ecuației aceste trei instanțe narative în proza sa – asta în ciuda declarațiilor scriitorului despre propria artă, în care el refuză identificarea biografică totală cu propriile sale personaje. Ar trebui să analizăm toate aparițiile acestuia în spațiul public, să urmărim, detectivistic, inclusiv viața privată a autorului, pentru a ne asigura că există episoade, mărturii, înscrisuri care să ne confirme teoria că, în sfârșit, ideologia acestui autor este una rasistă și discriminatoare împotriva comunității romilor. Ar trebui, în sfârșit, să tragem concluzia că ideologia rasistă a autorului Stănescu constituie Mesajul operei discutate, și că ea ar coincide cu discursul rasist al personajului Kaspar, luat în sensul literal al exprimării sale agresive per sé și atât.
Însă chiar și dacă am face asta, iar aici va trebui să luăm în calcul, în sfârșit, instrumentele cu adevărat valide pentru a interpreta textul literar oferite de critică, chiar dacă am dori, spuneam, să decodificăm Mesajul romanului în chestiune prin intermediul vieții, opiniei și copilăriei autorului, ar însemna să aplicăm o metodă de interpretare care nu se mai folosește de zeci de ani, mai exact din 1967, atunci când a apărut pentru prima dată eseul criticului literar francez Roland Barthes, La mort de l’auteur.
În acest monumental (dpdv al importanței) text Barthes critică metodologia folosită până atunci în critica literară, de a pleca de la biografia autorului pentru a da un sens operei sale. Barthes împinge granițele noii interpretări propuse până la punctul în care autorul dispare complet (de aici titlul eseului) și tot ce ne rămâne de analizat este opera lui. Textul. În fond, dacă o operă artistică e suficient de solidă pentru a provoca o reacție, ce nevoie am avea să știm că artistul a scris-o în timp ce se droga înjurându-și câinele și altoindu-și fiii? Dacă artistul are nevoie să șocheze prin detalii excentrice din viața sa personală pentru ca opera să-i fie apreciată de publicul larg, dubiul logic poate fi că arta sa nu comunică prea multe.
Este, așadar, la fel de ilogică aluzia că numeroasele premii obținute de Stănescu pentru romanul Copilăria lui Kaspar Hauser ar fi fost date printr-un acord tacit între jurați, menit să ascundă sub preș un rasism instituționalizat și în branșa literară. Deși premiile în România, o știm noi, scriitorii, dar și toți cei din branșă, sunt acordate de cele mai multe ori în circumstanțe tulburi și pe considerente ambigue, putem fi de acord cel puțin că niciunul dintre onorurile obținute pentru roman nu premia reprezentarea romilor în viziunea personajului Kaspar. Că, pe cât posibil într-o țară ca România, a cărei literaturi se află nu doar geografic, cât și în ordine de importanță și prestigiu la periferia Europei, s-a urmărit criteriul estetic, cel mult cel realist, prin care s-a premiat măcar reprezentarea veridică a unui context socio-cultural cât se poate de bine documentat, caracteristic epocii respective, spațiului descris, straturilor sociale prezentate, etc.
Dacă dorim să deschidem un discurs despre limbajul literar inclusiv trebuie să luăm în considerare următorul fapt. Există, astăzi, un control lingvistic al operelor literare prin care editorii vor să se asigure că autorii nu lezează minoritățile. Când am fost sunat de editor cu cererea de a înlocui cuvântul „țigancă” în povestirea Buchete urbane, am acceptat imediat, deși protagonista acelei povestiri este o femeie octogenară care ar fi folosit acel termen fără niciun fel de reținere.
Este, bineînțeles, datoria autorilor, aceea de a nu aduce prejudicii discriminatoare grupurilor minoritare sau discriminate. Este bine ca limba, materia principală modelată de intelectul scriitorilor, să se schimbe, să devină inclusivă, paritară, pentru că limba, la fel ca literatura, formează gândiri și are un rol educativ. Orice autor are deci responsabilitatea morală de a facilita dialogul egalitar și de a transmite un Mesaj care să includă sau măcar să facă aluzie la această dimensiune. Iar asta nu doar în ce privește forma cât și, mai ales, substanța – o caracteristică a textului deseori alunecoasă, supusă interpretării. Să reducă pe cât posibil, de pildă, reprezentarea stereotipată a minorităților, pentru că rolul educativ al literaturii poartă cu sine o responsabilitate care nu poate fi ascunsă în spatele personajelor: aceea de a genera și întreține cultura.
Nu toți autorii sunt însă interesați de acest aspect în propriile scrieri. Ceea ce putem să-i cerem scriitorului Bogdan Alexandru Stănescu ar fi să includă în mesajul romanelor sale viitoare o concepție diferită și mai puțin parțială în redarea realității. O conștientizare majoră a rolului educator al literaturii. Ce am putea critica în Copilăria lui Kaspar Hauser ar fi nedepășirea unei viziuni stereotipate a romilor din partea protagonistului. Rămâne la latitudinea autorului, însă, și inerent intenției sale inițiale, dacă un personaj se salvează de-a lungul poveștii realizând saltul spre emancipare sau, cum este cazul în romanul discutat, se afundă tot mai mult în mrejele propriei sale decadențe.
Cum ar fi evoluat Kasper Hauser dacă ar fi fost prezent, în roman, un antagonist cu un discurs egalitar care să îl educe, sau măcar să reprezinte o viziune opusă celei pe care protagonistul o avea în copilărie și la maturitate asupra minorității rome este fără doar și poate o posibilitate teoretică pe marginea căreia se pot face multe ipoteze roditoare.
Probabil, dacă am folosi criteriul inclusivității și al diversității în analiza și clasificarea operelor literare românești din ultimul deceniu acest roman nu ar trebui luat în considerare, și ne-ar mira peste măsură dacă ar câștiga un premiu tocmai pentru aceste calități. Nefiind acesta cazul, atât discursul anti-rasist exprimat în termenii domnului Nicolae cât și cel care răspunde, în apărarea autorului, punct cu punct acelor superficialități retorice lipsite de substanță își pierd valența argumentativă generând cel puțin perplexitate, dacă nu chiar un surâs involuntar.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Să judeci, în sens defavorabil, un scriitor de ficțiune după ceea ce a scris, e ca și cum ai blama un medic că tratează un pacient incurabil sau un avocat că apără în instanță un acuzat cu mai multe codamnări la activ etc.
Meseria e meserie, iar cei ce o îmbrățișează, la propriu și la figurat, au datoria să o exercite in totum, cu bunele și mai puțin bunele ei.
Iar dacă, din anumite unghiuri, se văd doar anumite părți ale acestor obligații, sub un eventual aspect moral, ar fi bine să fim ceva mai îngăduitori și să le acceptăm așa cum sunt, fără prea mult tam-tam, chiar dacă nu rezonăm întru totul cu ele.
Excelent editorialul!
Depinde din ce punct de vedere analizăm opera. Literatura nu e morală. În sensul că o operă literară nu trebuie să fie moralizatoare. Nici educativă. În ce fel educăm? S-ar deschide o dezbatere infinită. Și nici măcar nu trebuie să fie estetic calitativă, întrucât și acesta e, până la urmă, un aspect subiectiv. Realistă? Hm! Poate că asta e singura calitate obiectivă a unei opere, dar nu literare, ci pur și simplu credibile.
Și atunci, ce este literatura? Ne întoarcem la marile dileme nerezolvate ale umanității… Mulțumesc!
Excelent editorial. Să nu uităm că atunci când a construit personajul Shylock, Shakespeare a avut drept model imaginea stereotipă a vremii sale despre evreul zgârcit și cămătar, disprețuit de societate. Și ce personaj uimitor și complex a ieșit (sigur că e penelul lui Shakespeare, dar el nu ezita să se inspire din operele altora, numai că subiectele și personajele se transfigurau aproape complet sub pana sa căpătând „marca” proprie). De aici și conflictul cu Robert Greene care fără să-i dea numele l-a încondeiat drept “the only shake scene in the country,” “an upstart crow, beautified in our feathers.” Ironia este că Greene acuzându-l pe Shakespeare de plagiat împrumută el însuși în această afirmație un vers din Horațiu.
Revenind la subiect, trebuie să receptăm opera unui scriitor legată și de contextul instoric, social, cultural al vremurilor în care a trăit. Este absurd acum să interzicem „Pe aripile vântului” sau „Neguțătorul din Venția”, sau chiar „Ion” de Liviu Rebreanu doar pentru a rămâne politically correct.
E okay să refacem și să revizuim doar interpretarea operelor, nu operele în sine. Altfel nu reușim să înțelegem progresul, dacă s-a făcut, față de trecut. Și nici nu reușim să avem o viziune completă asupra unui proces istoric educativ, dacă e pus în perspectivă. Avem, deci, putere asupra interpretării unui text – și atât.
Pe aripile vântului era, într-adevăr, rasist! La fel, Inima întunericului de Conrad. Atunci, vom introduce și studia în școli, dezbate și interpreta textul, împreună cu acel context istoric și cultural de care aparține.
Asta înseamnă să oferi instrumente critice reale actualelor și viitoarelor generații. Nu poți reface textul, nu-l poți scoate din librării. Nu te poți preface că nu există. În același mod în care Mein Kampf încă se mai editează și citește astăzi. Este necesar acest exercițiu pentru persistența memoriei istorice. Altfel, riscăm să o luăm de la început, să reproducem același discurs discriminant.
Este exact motivul pentru care au succes populismele de dreapta astăzi!
Chiar așa, dacă trăim într-o epocă a tolerantismului exagerat, de ce nu i-am accepta printre noi și pe rasiști, nu sunt și ei ființe umane? Filozofic articol, cu dezbateri exacerbate…