Inepuizabila copilărie a lui Scuturălancea

Pe când era copil, Voifiieu[1] nu a scris nimic. Nici nu se gândea că există scrisul. Sau ceva dincolo de a mânca și a dormi. Și maică-sa l-a târât la târg într-o zi. Voia să-i cumpere un porc, căci Voifiieu se tot juca singur, vorbea singur, iar când stătea pe spate, înainte să adoarmă, își număra neîncetat degetele mâinilor, spunându-i câte o frază de noapte-bună fiecărui deget, așa singur. În felul ăsta ajunsese maică-sa la concluzia că are nevoie de un porc. Era octombrie târziu când au plecat înspre târg, acum vreo 500 de ani. Au închis ușa cocioabei de lemn și piatră, au urcat dealul și-au luat calea drumului ce se rătăcea în ceață. Scaieții de pe deal s-au brumărit și la capeți aveau cercuri albe de parcă ar fi fost inelați. Voifiieu a încercat să ia un inel de scaiete pe deget, dar s-a înțepat și a strigat. S-a auzit apoi un lătrat de după deal care i-a îmboldit pe cei doi să iuțească gheata în mocirlă. Voifiieu era îmbrăcat în țoale din lână. Mergea răsfirat să nu cumva să-și atingă coapsele una de cealaltă. Pe drum, o brazdă lungă se lungea în noroi, interminabilă. Voifiieu avea bocanci din scrot de berbec. Chipul îi era căptușit de frig. Din roșeața obrajilor ieșea abur. Se umflau ca niște foale. Maică-sa nu l-a pleznit niciodată peste față, deoarece credea că are pomeți de sticlă. Transparenți, de-i puteai vedea sângele venosând stânga, venosând dreapta, în amonte, spre scalp. Nu știa cine-i taică-su. Știa că e născut doar din mamă, fără nicio altă contribuție. Pentru el era de ajuns. În drum spre târg au trecut prin Pădurea de Jos. Maică-sa mergea la stânga, Voifiieu la dreapta. În față încă era ceață. Iar când au pătruns prin vălătucul umed nu s-au mai văzut. Acum pot într-adevăr să-ncep. Am rămas singur. Momentan nu se mai văd. Trebuie să profit. Nu voiam să fie de față Voifiieu, căci nu e în regulă să te apuci de povestit copilării când plodul în cauză este lângă tine și îți numără cuvintele. Cei ce nu sunt îndestulați de cuvinte, încep să trăncăne cu ei înșiși. Și

  Trag zăvorul și mirosul de funingine caldă, înțepătoare, e tăiat de boarea dimineții. Câteva ierburi culese ieri de pe dealul cu scaieți fierb în oală. Sub plită, lemnele pocnesc. Mai pun unul. Închid ușa. A intrat destul aer. Întuneric. Salvează doamne pe Regină. Aud paie foșnind. Voifiieu s-a trezit. Laptele, laptele lui de dimineață servit cald într-o fostă halbă de bere. Îi place că halba e din lemn de stejar. Acel stejar ce-a fost tăiat acum mulți ani, fiind singurul atât de bătrân încât începea să crească pe orizontală, contorsionându-se prin trunchiurile celorlalți, mai tineri, mai verticali. Și când bei din halba asta simți că te pișcă de limbă nervii stejarului. După se îndulcește. Și poți bea. Bea. El trebuie să bea. Capra de afară e drenată de lapte. Am drenat-o ieri pentru terciul de după-masă. Îmi desfac corsetul, el se lăbărțează. Îmi pot prinde sânul drept cu toată palmă. Urc spre sfârc apăsând. Și laptele șiroind în halbă ca o linie albă ce desparte bezna atotînconjurătoare. Cald, dulce, apăs mai tare. Începe să mă furnice sânul, să-mi urce dinspre inimă un fior. E de ajuns. Gust. Dulce. Prea dulce. Cald, numai bun de băut. Voifiieu începe să vorbească singur. Îl aud cum mormăie. E în fața ferestrei, mai mult ca sigur. Mormăie. Și buzele lui sunt mereu crăpate dimineața. Paiele foșnind. Salvează doamne pe silabe. Dar nu asta mormăie. Nu-nțeleg ce îi iese pe gură. Laptele se răcește. Îl strig. Se oprește. Se uită în jur. Știu asta. Se uită în jur. Nu mă găsește. Se ridică și coboară scările și se împleticește și cade pe cot și își dă cu nervul cotului de piatra de jos. Se ridică plin de paie și se repede la halbă. Buzele îi lucesc acum. Dinții mari și galbeni și limba ce-i șterge de lapte. Ierburile sunt gata fierte. Mai e până să-l îmbrac de școală. Luna viitoare mai trebuie să-i plătesc învățătura. – Mama, tu de ce ai coapsele reci și învinețită și uite buba, mai e și asta, apar noi, pe buba asta n-am văzut-o data trecută. Da. Școala trebuie plătită. – I-ai promis la mama că de luna viitoare înveți să scrii. Și el dă din cap. Berbec. Țap. Și ochește în altă parte, spre ușă. Dacă o deschid intră frigul. – Vrei să intre frigul – Da, vreau. O deschid și ceața se îndepărtează de ușă. Salvează doamne lancea. Mă așez și tai un maț umplut cu orez și carne și-l pun la fiert în apa clocotindă a ierburilor.

Tata-i cel ce nu e și când în pădure sunt adeseori gându la el îmi merge nălucind printre crengi, gri, unduitor către el ce nu e  De ce-mi ascund fața când mama începe să cânte în pădure O thou dearest of breaths    Și el niciunde  Dacă apare  Să apară  Nu-i din mine nici el născut nici eu din el  Cu sau fără ritmul pașilor el ar fi același  Tot n-ar fii  TrapTrapTrapCranc  Și ceața se subțiază pocnind ca ramura deasupră-mi rouându-mi fața hârtâind hârtâind-o   Porcul se mănâncă    Mamă   Dacă mă joc cu el și apoi îl mănânc sau el mă mănâncă pe mine   Vreau din ăla cu colți curbați să mă scarpine dacă tot    Cu ce-l cumperi  

Ca el să învețe să scrie trebuie să aibă și cu ce, zice învățătorul știrb. Ca să latinești trebpeniță, dacă nu o ai? Ce faci atunci? Latrinești. Cuvintele pică și nu ai cu ce le prinde. Aicea n-ai de unde peniță. Cerneala, dacă-i scumpă, o faci din te miri ce. Păi și engleză de ce nu faceți? Că aia oricum o învață de pe stradă. Trebuie mai multă. Pe stradă vorbești cinci cuvinte și le tot repeți în fiecare zi. Da, dar acolo e limba ce colcăie. Tu nu asculți ca vaca ordinele de cum să ugeri primul lapte, ci tu trebsă auzi dincolo de cele cinci cuvinte, zice știrbul. Și dacă am să-l învăț eu puțin mai multă engleză? N-ai decât. N-ai diplome. Nu știu ce-o să se aleagă de prunc. Du-l la biserică. Ei cântă în mai multe cuvinte.
Dont go wasting your emotions
Layall yourlove onme
Și dacă nu ar trebui să fie așa de greu să-l înveți ceva în plus. Dar el știe mai multe cuvinte că-și numără degetele. Voi cinci, el zece. Când voi vă numărați degetele la dreapta, să zicem, o faceți cu stânga, atingându-vă numărându-vă pe rând arătătorul, mărețul, mijlociul. Voifiieu își ține ambele mâini în față și numără pe rând, uneori schimbând ordinea. Și astfel poate că o să treacă dincolo de zece, în timp ce voi rămâneți la cinci. Îmi trântește ușa în față. Fusta mi se ridică de la vânt. Natura e perversă. Gambele reci și albe. Da, luna viitoare mai trebuie să plătesc școala. M-am scăpat. Dar tot aș vrea să-l învețe mai mult. Nu știu de ce, dar asta vreau. Voifiieu vine alergând spre mine, îmbrățișându-mă de șolduri, pufnindu-mi boare caldă în buric. Layall yourlove onme. Poimâine e duminică și mergem la biserică. Și

Veverițele sar de cur în sus dacă le atingi sub coadă cu o creangă. Dispar în cer, ele, virginele pădurii. O bufniță în convulsii. Peste ochii rotunzi o pojghiță. Are ciocul precum am eu nasul. E deschis. Clămpănind. Ghearele strânse. Picioare-crengi. Totu se rupe sub ceru ăsta. O ocolim și mergem mai departe. – Și dacă o îngropăm? – Nu, că nu-i moartă. Trebuie să se gate și după, dar n-avem timp, grabă mare, hai, porcii se dau cât îs calzi. Și mergem mai departe. Bufnița convulsând în spatele nostru. S-a zis cu lumea asta hârtâindă. Și

     Ușa închisă la biserică. Se aud cântece de dinăuntru. Rugăciuni. Nu. Se citește. Bat. Nu vă supărați, băiatul meu vrea să învețe mai multe cuvinte, îl lăsați înăuntru? E roșcat ca dracu, zice căciularu care se holbează la noi prin deschizătura ușii. Tămâie dinspre dinăuntru. Nu primim roșcați ca dracu. Dumnezo regina s-o salveze. Și trântește ușa. Fusta mi se ridică de la vânt. Gambe albe și reci. Și el privindu-mă de jos prin sticla aburită a ochilor.

     Când are să ți se întunece părul? Roșu ca dracu. N-am căciulă. Nu-s căciular. Roșu ca dracu, spune cerbul din tufiș. Roșu ca dracu, zice vrabia. Roșu ca dracu, îngănă văzduhul. Văzducind. Roșu ca dracu, îmi zic buzele. Rot wie der Teufel, zice saxonul ce taie lemne. Rouge comme le diable, zice franțuzul de pe chei. Tace, mistrețul de pe câmp. Și iau o piatră dintr-o băltoacă, rece și alunecoasă și o dau de-un gard și iaca cerbii, ca și cum aș fi spart un cuvânt și din el ar fi sărit cerbii, să-l fi spart așa de să se împrăștie-n toate părțile ciutele cu ochii bulbucați și sărați de frică, lopătarii să tropăie mocirla, să șarjeze-nspre pădure, boncăind, din aer hârtâind. Și toți ulmii să zburde pușcați din rădăcină, să se adune toți ghem în râpe, ciuliți, cu moțurile lor golașe. Când la stânga, când la dreapta să-i sufle vântul și să le aducă-n scoarță larma cerbăriei gonind înspre ei, strivind ferigi și scaieți și ghinde și luând în coarne urși. Toate astea-ntr-un cuvânt. Până și munții îndepărtați, da-ți-vă seama, s-ar piti în cojoacele lor de piatră și din ochii lor înghețați și bruni vor sorbi cerbii, din jnepeni vor smulge și mesteca, barbarici și sublimi, ei, cerbii, ei, cu toții. Și spre amurg, când deja e târziu și lumea înconjur e roasă toată, ciutele să-și cheme lopătarii înapoi în bunget. Și pe-atunci ne vom coase cuvântul de gură, să nu ne mai prăpădească, să nu ne mai fiarbă oasele în carne de foamea lor. Și mistreții să-ți grohăie noapte bună, așa, hârtâind. Și

Berea neagră, gata arsă, în halbe înspumate. Vin caii și intră Stratford, dar fără călăreți. Vreo doișpe la număr. Ce s-o fi întâmplat? Asta e-ntrebare. Păi și răspunsul? Nu știm ce s-a întâmplat. Dar noi știm ceva vreodată? Nu cred. Dar presupunem. Știi, poate că-i adevărat ce presupunem. Nu s-a vorbit despre vreun război zilele astea. Nu știu ce s-a întâmplat. Franțuza stă cuminte în ghena ei și molfăie istorie. Cuminte, da, da, ce să-ți spun. De data asta cumințenia, nu sfințenia, a făcut-o să stea acasă. Doamne feri de vreo Franțuză iară, că deja ne-o semăna limba cu a lor, abia mai pot vorbi fără latinești în propoziție. Latrinești, bă! Știi că nimeni nu te înțelege, așa că de ce te mai obosești să-ți arăți talentele? Că poți vorbi numa în anglo-saxonisme. Te chinui, se vede de la un staul, las-o, te rog, că nu-ți iese. Taci, mai bine. Dar am tăcut destul. Da, știu e ginul de vină, el îți scoală limba. Marș! Don paznic, scoateți-l afar pe saxonistu ăsta, fute aeru rău de tot. Da, acu. Hai. Și a zburat. Mamă ce-a crăpat. Ce-i? Se deschide iară ușa. Păi numa ce l-o scos. Și Franțuza la ea să stea, nu la noi, scălâmbă ca leurda fiartă. L-a scos afar, ce mai vrea. Să ne lase să vorbim cum vrem. E limbă pentru toată lumea. Da, da. Uite, că intră. Da, nu văd că e el. Uită-te mai bine. Mă uit. Da-l vezi? Văd o glugă. O avut nenorocitu timp să-și ia glugă? Glugă e? Da, glugă. Purpurie? Da ce, e senator roman, numa ăia cu glugă purpurie, uităm niște standarde. Da, așa e, uităm. Mare căcat, un glughist. Mai avem încă cinșpe așa. Lasă-l. Ba nu, ia uite că se apropie. Ce? Se duce, uite-l. Nu. Acu a cotit, vine-n coa. Ncoa? Da, uite-l. Nu-l văd. Ce glugă, să-mi trag. De ce nu-l dă nimeni afar? Nu vezi ce chibrit e? Nici căcatu nu-l aprinzi cu el. Uite, păr, lung, spre cafeniu bate. Vrăjitoru. O mai merlinește mult? Don paznic, sfrijitu stă afar. Șo pe el. Mă auziți, șo pe el. Don paznic, nu-l auzi ce zice. E-o muiere. Las-o. Ce să caute aicea? O fi soața vreunuia. Da-și amintește careva, oare? Când intră bărbatu-n bar uită de soață, ce-o frecați atâta, de parcă n-ați ști. Nu, noi presupunem doar. O fi adevărat că nu mai știe de ea? Și atunci cum își amintește? Cum?  – Caut un băiat roșcovan, l-am pierdut și l-am văzut parcă deschizând ușa cârciumei. Băiatu tău? Da, vă rog, mă ajutați să-l găsesc? Numai ce-am ajuns la târg și l-am și pierdut, vă rog. Unde vi-s ochii, cucoană? N-am văzut niciunu, iar dacă-l vedeam cumva, nu scăpa el ușor, că-l așezam la mine în poală și diii căluț, numa așa, numa așa! Fută-te pe tine Asmodeus cu toată ceata de puțe diavolești fierte-n smoală, lăsați-l doamnă, că-l termin eu. Afară de aici că-ți bag furca în ochi, futangiu mediocru ce ești, cum să vorbești așa? Spune! Păi nu stau eu la discuții cu tine. De guler. Nu, stai. Uite-afar te-arunc să ți-o tragă caii, hai, diii. Șut în coaie. Să-ți pițigăie nebunia din minte și din gât. Tai-o. Taie-i scula jos. Muiereo, ăsta mi-e prieten de-o viață, da să vedeți numa cum îl omor acu. Cum să zică așa ceva? E prima oară în dozeși de ani când ne intră o muiere în cârciumă și așa se vorbește? Don paznic, haideți, la trei, în noroaie afar, ba nu, în staul, da acolo, să-l găsească calu și să facă tampon din el. Taie-i scula. De ce? Păi să nu fută calu cumva. Da, bien. Ce, ești franțuz? Nu! Atunci? Beeat cropat îs, da tot justiție pe capu ăstuia vreau, acu, haideți, doi, patru, zeș, afar. Stai mă, că la trei. Uite-l cum pică în cap de beat. La trei, da? Hai. Jup. Pleosc. Și târâie-l în. Stauuul. Unde-i ăla? Doo case la tânga. Hă? Stânga. Două la stânga și miroșiroși. Tre bien. Și dă-i o strașnică din partea noastră peste bot. A! Ce-i? Uite-aci. Ce-i ăsta? I-o tai cu ăsta. L-am ascuțit de măsea acum. Dă-i boașele mist. Ce? Misterț. Ți s-a împulecat ngură? Mistrețului. Dă ale sale boașe mistrețului din dreapta cum intri. Don primar e aici. E de acord. Măi, prieten de-o viață, da când ești prost, prost mori, și nu oricum. Da, chiar, știe calu unde-o bagă și mistrețu ce molfăie? Nu. Păi și atunci. Don primar, salve!

Și marele nostru Marlowe a murit. Cum s-a putut întâmpla această faptă?
L-am găsit de dimineață cu un cuțit înfipt între ochi. Încă stătea sprijinit de bar. Nu dădea semne că ar renunța, deși era complet mort. Rece, vânăt. Nu știu ce să vă mai destăinui.
A și fost o dublu-crimă. Știați? L-a descoperit poștașul acum câteva ore când a mers să-și scoale mârțoaga. Cum comentați? Ce părere aveți?
Da, s-a produs și o altercație. Una minoră, de altfel.
Vorbiți serios? Acelui om i-au fost retezate organele reproducătoare.
Dacă nu avem grijă de ele, le pierdem. Ce să vă mai spun?
Este puțin imoral din partea dumneavoastră.
Nu știu cum să vă mai argumentez. Și-a făcut-o singur. Când Dumnezeu își îndreaptă mânia către organele reproducătoare ale unui bărbat, asta înseamnă, în termeni eclesiastici, că treaba nu stă bine, că ce a lăsat Domnul a ieșit din ce a rânduit el. Probabil că de asta a rămas fără.
Răposatul dramaturg mai era și spion în slujba Reginei.
Da, era.
Credeți că din această cauză a pierit?
În felul cum stătea acel cuțit, treaba fusese destul hotărâtă. Vom demara investigații. Cu siguranță cineva nu a m-ai avut nevoie de servicile lui.
Și cârciuma se va închide? Chiar acum am fost întrebat de domn paznic.
Normal că nu. Asta ar fi ultima.
Dar este totuși un loc al crimei.
Aveți perfectă dreptate. Dar, spuneți-mi, să iscăm o revoluție din cauza morții unui om?
Dar nu puteți investiga cum se cuvine…
Băiatul meu, Voifiieu, l-ați văzut?
Doamnă, stați puțin.
Îl tot caut și nimic. Vă rog, ajutați-mă.
După ce termin cu domnul, vorbesc cu dumneata.
Ce s-a întâmplat? Lăsați-o să se destăinuie.
(Gentil)
Băiatul, e roșcat, am venit… să… cumpărăm din târg… a dispărut și nu știu de unde să-l culeg, l-am văzut… intrând în cârciumă aseară și de atunci i-am pierdut definitiv urma…
Deci, să înțeleg mai bine, ați fost în cârciumă aseară?
Da… pentru puțin… fugisem la un moment dat.
Înainte sau după?
Înainte sau după ce?
(Se încruntă)
Nu știți ce s-a întâmplat?
(Devine și mai agitată)
Nu…
A murit, doamnă. Al nostru.
Cine?!
(Simte cum pieptul îi pușcă și mâinile nu-i mai stau locului)
Marlowe. Christopher Marlowe.
(Răsuflă ușurată. Își pune dosul mâinii la frunte și răsuflă încă odată ușurată.)
E roșcat, trebuie să-l fi văzut… roșcat aprins…
Doamnă, tot e roșcat acum înăuntru. Și dacă se află cumva înăuntru, nu l-ați putea deosebi de restul peisajului.
Haideți că le spun la ai mei să-l caute. Atâta moarte, mai trebuie să fie și ceva viață pe undeva. Sunteți sigură că este în viață?
(Cuvântul pică precum o bucată de plumb într-o fântână tulbure și merge înspre fund, scufundându-se și ea nu mai știe ce să răspundă, dacă e sau nu e, parcă nu mai depindea de ea, și totuși, din rănunchi, spuse sfârșit că)
Da.
Un purcel pentru timp. Era dungat și păros, cel pe care l-am găsit, dar uite că până acum nu i-am putut da drumul singur pe câmp, de frică să nu-l pierd, căci, din ce mi-a spus Ionuam, tătăl lui Aredeoparte[2], este de fapt un mistreț furat de scroafa rozalie în momentul postmergător nașterii sale, într-o clipă de neatenție a mistrețoaicei responsabilă cu aducerea sa pe lume, iar acest lucru îl face și mai special decât este. Îi făceam terci din zarzavaturi când Aredeoparte, dintr-o dată, mi-a făcut cu mâna de printre scaieți. O vedeam prin deschizătura ușii, albă, zâmbind. Mama zăcea în patul meu de sus sub comprese de lapte acrit. Febra nu-i mai dădea răgaz de câteva zile. Mistrețul se gudura la picioarele mele precum un dulău. Mai și grohăia. I-am pus vailingul jos și a început să hăpăie. I-am mângâiat țepii negri și erecți de pe spate în timp ce Aredeoparte s-a apropiat de casă, bălăngănindu-și coșul cu ierburi pe mâna stângă. Nu a avut rochie lungă, căci îi vedeam gambele albe și reci. Și la fel de albă și fața. Mistrețul nu a simțit-o deschizând ușa. M-am gândit la posibilitatea în care Aredeoparte să fi fost o stafie, dar după aceasta a fost anulată de premiza că mistrețul ar fi simțit prima dată apropierea ei. În schimb, am simțit-o numai eu. Și spun că am simțit-o, sau mai degrabă, am mirosit-o, căci avea iz de vânt care bătea, cum aș spune, înspre tine. Un vânt destul de codaș, ca și cum ar fi bătut printr-un zid de frunze și le-ar fi împins putreziciunea hârtâindă adânc în pliurile de aer. A venit să ne aducă o pâine caldă. A bătut un drum destul de lung, din Stratford până aici. A plecat imediat ce mi-a înmânat pâinea caldă. Mama a tușit de sus. Și atunci mi-am dat seama că a venit momentul să-i curm suferința. În Stratford mai deloc nu erau doctori, și care profesau o făceau de doamne-ajută, așa că mai bine stai și suferi și febrilezi decât să te vadă vreunul din ei, de cum te văd se gândesc la disecție, oare ce organe importante au să mai descopere disecându-te. După m-am gândit la cum mistreții, și porcii în general, mănâncă orice fel de mâncăruri, de care noi nu ne atingem și la cum o transformă ei înăuntrul lor. Mănâncă orice astfel ca noi să reușim să-i mâncăm pe ei. Ne curăță lumea. Eu n-aș fi putut lăsa-o pe mama sus să sufere, nici de-ngropat după n-ar fi fost vorba, așa că i-am luat terciul din față mistrețului, i-am mângâiat încă odată țepii, colții albi și curbați. Ochii lui negri au țesut o indiferență fără capăt, s-a dus fără ezitare pe scări în sus, a grohăit de curios ce era și cred că s-a apropiat de mama. Ei nu-i era frică de el. I-am auzit gâtul pocnind precum o creangă. De pe dealul cu scaieți am putut vedea răsăritul din spatele casei arzânde, hârtâinde.

 Idle forsaken times Scândurile scârțâie doar când pășești pe ele. Când ești sub ele, e tăcere. Numai că e bine să nu fi nicicum, ci doar purtat pe năsălie de oameni puternici care te-au mângâiat, tu, cel mai aproape de cer, fiind acum, tobele tobând și ele din prea-plinul lor, trompete trompetind funebrul aer. E octombrie, la fel cum a fost acum mulți ani. El, cred că este singurul mistreț din lume care a murit de bătrânețe. Nu-i va psalmodia nimeni la căpătâiul negru. Nu azi. Căci, la fel cum am făcut și cu mama, voi face și cu el. Numai că lui i-am pregătit Globul ca loc de veci. În biserică nu m-au acceptat, așa că, dacă ai sta pe un balcon, pe strada Poneiulhandicapat, ne-ai vedea cum am trece lin, de abia atingând pământul murdar, încet, fiecare picior simultan călcând, ne-ai vedea solemni cu pălării negre din care se ițesc țepii lui negrii. Nu se prea mai întâmplă nimic în afară de niște tragedii obscure care se sting atât de brusc precum s-au ivit. Dacă ai sta pe vârfuri ne-au vedea trecând sub pilonii romani de la capătul străzii și de acolo ai putea întrezări prin fum și ceață și frunze roșii, Globul, rece, așteptându-ne. Acum, dacă ai sta în prima gradenă de cum intri în sală și te uiți în spate, unde ar trebui să fie loja baronilor și conților, puțin probabil să stai tu acolo, dar, să zicem că ai sta, și ne-au vedea pășind lin, abia atingând piatra gri de pe jos, încet, solemni până în ascuțimea țepiilor negri care ni se ițesc din pălăriile lăbărțate și negre, cum îi purtăm năsălia, pe care El stă întins, lucind a ulei, i-ai vedea colții parcă aprinzându-se în lumina opacă a Globului, și cum ne apropiem de avanscenă ne-ai observa încetinind, cum dăm din cap ca la trei să-i urcăm năsălia pe buza scenei, unde, mai de dimineață, pe când lumea dormea, am legat crengi și lemne uscate, le-am dat prin ulei și în liniștea de dimineață ai fi putut auzi uleiul picurând de nerăbdarea arderii. Privește-ne cum ne urcăm pe scenă, solemni, fără cuvânt, căci atât cuvântul, cât și El, se află acum în același loc. Îl vezi pe Riciard dând din cap. Nu e nicio poezie în moarte. E cel mai simplu lucru care s-a întâmplat, se întâmplă și se va întâmpla, mai mult nu cred că e de spus, căci au spus-o mulți înaintea mea, iar eu acum, alături de tine, cum ne vezi, nu putem decât o privim cum se desfășoară și să nu spunem, nu, de spus nimic, nu e Nimic tragic în ea, în moarte, e atât de normală încât te enervează, atât de normală încât n-ai putea un răspuns, se întâmplă. Și acum trebuie să părăsești gradena de sus pentru că totul va arde. Și s-a murit și se va mai muri mult. Solemn să-l părăsești, să te uiți la trupul lui sălbatic și să-l asculți murmurând tăcerea, atât de nemișcat, atât de normal, încât te pierzi uitându-te prelung la el, da, haide, poți coborî, să ne aștepți afară, vom veni și noi. Să nu te împiedici și să cazi în cap, noi nu te vom ajuta, ci te vom ocoli solemni, pășind lin deasupra oaselor tale rupte, cu țepii negrii din pălărie strălucind în lumina fumegândă de afară, așa că ai grijă, nu te uita departe când cobori scările. Când ieși, cu coada ochiului ne-ai vedea cum aprindem Globul. La fel cum s-a construit și se vor mai construi. E necesar. Nu am ce face. Ce i-a șoptit Voifiieu mistrețului nimeni nu a auzit, nici măcar Riciard, care stătea lângă. Și după ce Globul a dat în pârjol și oamenii s-au îngrozit pe străzi, l-am văzut pe Voifiieu sărind în băltoace, așa, deznădăjuit și cu o anumită ușurare, cu o neîncetare a ființei lui, nu știu cum altcumva să spun, mereu l-am văzut așa, văzducit probabil, dar acum era atât de solemn în săriturile sale în băltoace – fiecare săritură precum un solilocviu nerostit, ci doar pe deplin sugerat. Nu s-a oprit până când nu ajunsese acasă, unde, din ce știu și eu, din ce-am aflat de la ceilați, Aredeoparte, nevastă-sa, îi adusese în brațe, înfășurat, în hârtii pline de cerneală, un fiu.
Și pe-atunci ne vom coase cuvântul de gură, să nu ne mai prăpădească, să nu ne mai fiarbă oasele în carne de foamea lor. Și
Când are să ți se întunece părul?
Salvează doamne lancea hârtâindă. Și
Acum.
Ce acum? Și
Gata.

Baconul Francis, 1602

PS: Din postfața asta nu va înțelege nimeni nimic.

Și?

[1] William Shakespeare – Will I am

[2] Anne Hathaway

Horn Raoul Martin

Adus pe lume la 31 decembrie ’98, făcut, crescut în Timișoara, am absolvit Facultatea de Muzică și Teatru de aici de pe malul stâng al Begăi, depinde cum o privești, sunt actor, din când în când fotograf și scenarist și da, mai și scriu. Am debutat când nu se putea mai bine, în 2020, la Cluj-Napoca cu un volum de poezie. Au urmat antologii de proză și alte texte în diverse volume.