Tabloul reprezenta un peisaj. Un drumeag de țară printre garduri vii, cu mure, mere pădurețe, porumbele și măceșe. Un drumeag frământat de noroaie uscate de vânt și de soare. M-am ridicat din pat să-l privesc mai de aproape. Nu-mi aminteam când anume îl așezasem acolo, pe peretele dinspre răsărit. Înaintam spre tablou ca o nălucă și, pe măsură ce mă apropiam, drumeagul se lărgea tot mai mult, gardurile mi se deschideau înainte, simțeam dogoarea soarelui și, sub tălpi, asprimea pământului brăzdat de ploi. O boare de vânt cald mi-a mângâiat fața și mi-a adus mireasmă de fânețe și de fructe. În depărtare, s-a auzit hurducăind o căruță. Și galop de cai. Se apropiau. Am întors capul și m-am retras spre gardul viu cu mure mari, lucioase. Căruța trasă de doi cai murgi înainta zgomotos, legănându-se zbuciumată, ca o femeie apucată de streche. În ea, două femei și un bărbat se străduiau cum puteau mai bine să se țină locului printre câteva coșuri de răchită goale și furci, greble și…
– No, hai, dară, suie odată, că-i târzâu tare, spuse una dintre femei.
Căruța se opri în fața mea, scuturându-și scândurile coapte de vreme.
– No, hai, amu, reluă femeia, întinzând brațul spre mine, autoritară. Hai și-i sta pă tari coșară, adăugă ea într-un grai pe care m-am străduit să-l înțeleg cât mai bine.
Era o femeie pogană, cum se spune în lumea satului Crișan, frumoasă, trecută bine de prima tinerețe, cu ochii verzi și păr roșcat.
Stratul de fân pe care mă așezasem între cele două femei era dogoritor. Tălpile îmi ardeau, de parcă aș fi stat pe jar. Căruța s-a pus în mișcare brusc, scuturându-mă ca pe un pom la vremea culesului. M-am lăsat pe spate, am închis ochii, apoi i-am deschis. O perdea de crengi se revărsa deasupra mea, amețitor de repede. O apă verzuie cu reflexe aurii. Mirosea a fân proaspăt cosit. Se întretăiau, în urechile mele amețite de vânt, glasuri de oameni cu vâltoarea de glăsuiri din fânețe: ciripit de păsări, țârâit de greieri, trosnet de crengi, foșnet de frunziș. Căruța s-a oprit brusc. Unul dintre cai a nechezat puternic, smucindu-se.
– No hai cu tata, Lină, hai cu tata!
Glasul s-a înălțat blând, o tonalitate joasă, cu inflexiuni grave și cu accente de duioșie. M-am ridicat. Rămăsesem singur în căruță. Femeile descărcau coșurile și uneltele. Bărbatul deshămase caii și-i lăsase la umbră, sub coroana generoasă a unui nuc bătrân. Înalt și bine legat, cu părul alb, căzut pe umeri, cu o cămeșoaie mare, albă și ea, cu pantaloni largi, părea un zeu coborât pe razele piezișe ale amiezii. Mângâia calul și-i șoptea la ureche vorbe numai de el știute. Femeile au trecut pe lângă mine, legănându-și agale șoldurile pe care le ghiceam generoase sub îmbulzeala de pânzeturi care le acopereau. Purtau pe cap cârpe înflorate legate la spate. Coșuri de răchită în mâini, greblă și sapă pe umeri.
– No, măi, Leamu, auzi, tu, noi merem cătă pădure, să vedem cum îs croampele, bine, dară?
Bărbatul s-a întors. Mi-a zâmbit complice, printre priviri albastre, hipnotice. Pe fața-i prelungă, încadrată de plete albe și brăzdată de vreme, s-a așternut o pace adâncă. Cerul s-a pogorât printre clopoței și flori de pelin și m-a apăsat pe creștetul capului ca un părinte care-și mângâie odorul plâns. I-am simțit măreția pe umerii care au prins să-mi tremure. Pământul s-a ridicat ca un uriaș învrăjbit, s-a rostogolit peste mine cu frunze de trifoi și fire de iarbă. Mi-a străpuns ochii și mi-a sfârtecat privirile. Noaptea s-a lăsat peste găvanele mele sângerânde și durerea m-a prăvălit în vâltoare. Caii au prins a râde în hohote ca un răpăit de ploaie de vară. Căruța și-a deschis petale de floare năclăite de glod. Femeile au hohotit și ele, învârtind în aer șerpi dolofani. O coasă s-a ridicat în vâlvătăi de foc înghețat și-a sfârtecat trupuri rămuroase. O ploaie de frunze s-a abătut cu fulgere albăstrii peste noaptea mea…
În așternutul de cânepă, trupul meu istovit a început să tremure. Se lăsase frigul. Focul din vatră se stinsese de mult în noaptea care se scursese. Pe peretele dinspre răsărit, nici urmă de tablou. L-am găsit pe podea, cu pânza și ramele rupte. Drumeagul se spărsese în bucăți, rânjind ca o babă știrbă. Durerea de cap pe care o simțeam era apăsătoare. O lespede de cer. Amețitoare.
M-am trezit aproape de amiază. M-am dus la geam. Ningea ca-ntr-un basm din acelea spuse la gura sobei. Pe peretele dinspre răsărit, nici urmă de tablou. Doar niște fotografii vechi cu rame de lemn, aceleași pe care le știam, le găsisem în pod, îmi plăcuseră și le făcusem loc acolo, pe perete. Fotografii de familie. În mijlocul unui grup de țărani, o fată frumoasă zâmbea misterios.
– No, asta ia-i muierea lu’ Leamu, domnu’ Vlad., mi-a spus Nana Salvina. Când era tânără. Tare drăcoasă o mai fost. Da’ mândră tare. Cu păru’ roșu ca vișina când îi coaptă bine și cu ochi verzi.
Lucia Eniu a debutat cu Royaumes en papier ou Les voyages de Marc Lemonde, carte pentru copii apărută la Editura Le Lys bleu, Paris, 2023. În 2024 a publicat romanul Păpușarnița la Editura Leviathan, București. Scrie versuri și proză.
Lasă un răspuns