Arheologia imaginară

Într-o după-amiază de aprilie, în timp ce picăturile de ploaie dansau precum greierii pe pervazul de lângă biroul meu, am început să scormonesc pământurile imaginației pentru a scoate la lumină o țară care nu există. Primul tiraj urma să apară peste câteva săptămâni, iar mașinăria editorială era deja pusă în funcțiune, o mână de corectori, ilustratori și tehnoredactori prost plătiți urmau să transforme materialele pregătite de mine și colegii mei într-o enciclopedie de istorie a Orientului Mijlociu. Momentul era unul oportun, interesul general pentru regiune era alimentat de invazia americană care începuse cu o lună în urmă în Irak. Ecranele televizoarelor erau colonizate de diverse talk show-uri, analize, documentare și reportaje de la fața locului – la 14 ani de la Revoluție, Bucureștiul se arăta disperat să fie prezent la dialogul internațional, unde susținea admirativ poziția Statelor Unite.
E șor de înțeles de ce Radu, coordonatorul proiectului, a făcut presiuni pentru predarea cât mai rapidă a manuscriselor și pentru obținerea drepturilor de autor. Acesta este contextul în care mi-am asumat responsabilitatea de a smulge o țară întreagă din neant, lucru pe care i l-am comunicat într-o ședință.
– Vrei sa incluzi un ce? m-a întrebat consternat.
– Un capitol fictiv, i-am răspuns calm. Să știi că editorii din America îl folosesc foarte des pentru a ușura identificarea unui posibil plagiat.
Imediat ce am terminat de pronunțat cuvântul America, Radu, în spiritul epocii, a fost cuprins de o fervoare aproape religioasă și mi-a cerut să-i detaliez procesul.
– E destul de simplu, într-un capitol fictiv se includ de obicei informații eronate, absurde sau cel puțin neverificabile.
– Și de ce mă rog am vrea să includem asta într-o enciclopedie unde încercăm să prezentăm adevăruri științifice?
– Pentru că mai toate enciclopediile moderne prezintă mai mult sau mai puțin aceleași informații. Dacă cineva ar copia în masă conținutul nostru, ne-ar fi foarte dificil să demonstrăm plagiatul, cea mai sigură cale ar fi să analizăm fiecare fragment în parte. Chiar și în cazul ăsta ar putea spune foarte simplu că ambele lucrări prezintă informații general valabile, care se găsesc în toate enciclopediile, ceea ce este adevărat.
– Dar dacă ar copia și capitolul cu minciuni… m-a întrerupt Radu, care prinsese mecanismul.
– Nu sunt minciuni, i-am răspuns tranșant, e vorba de o altă viziune, una care nu are pretenția de a se raporta la realitate. Dar da, dacă plagiatorul ar include și capitolul fictiv, atunci ne-ar fi foarte ușor să îl demascăm.
Am plecat din biroul editurii de pe Academiei cu acordul său, alături de condiția de a preda capitolul în ziua următoare.
Am început să scriu de cum am ajuns acasă. Nu duceam lipsă de inspirație, urmăream de mult timp să compun o povestire scurtă în stilul Tlon, Uqbar, Orbis Tertius a lui Borges sau un eseu similar cu cele din colecția lui Baudrillard despre Războiul din Golf. Trebuie să recunosc însă că întotdeauna am simțit un amestec de fascinație și repulsie față de cuvântul scris. În adolescență obișnuiam să lucrez la o singură mână de versuri până dimineața, ștergând, reformulând și adăugând până ce simțeam că eram în control deplin asupra a ceea ce scriam, precum Iacov care s-a chinuit o noapte întreagă împotriva Cuvântului la țărmul Iordanului. Am hotărât ca aceste sentimente să devină piatra de temelie a noii mele țări.
În mintea mea s-a arătat un ținut care răsare din nisipurile nemișcate ale Anatoliei de Sud, unde timpul nu doar stă pe loc, dar amenință să o ia invers. Aici am introdus pe hartă o regiune pe care am numit-o Bardiya, asemenea impostorului cu același nume. Trasând geometria acestui spațiu imaginar, am avut grijă să presar indicatori geografici vagi, decăzuți din actualitate sau complet fictivi, Bardiya fiind situată la marginea Munților Zagros, relativ aproape de granițele vechiului regat eleno-armean din Commagene și de Tell-Hayobet, o așezare neolitică inexistentă care ar fi fost înghițită de unul dintre tributarii Eufratului.
Astfel, doar prin abandonarea reperelor convenționale de navigare a spațiului ar putea un explorator ipotetic să găsească intrarea către Bardiya. Odată ajuns, ar putea observa o societate care a fost gândită să funcționeze aproape exclusiv în jurul Cuvântului. Cel mai cunoscut lucru despre regiune este faptul că locuitorii ei sunt afectați, aproape fără excepție, de o maladie care se manifestă prin dispariția progresivă și ireversibilă a vocii, auzului și în final a vederii. Primele simptome apar în jurul vârstei de 25 de ani, și, deși afectează bărbații și femeile în ritmuri diferite, ambele sexe sfârșesc prin a-și pierde complet simțurile în apropierea vârstei de 55 de ani. Boala aceasta a născut o cultură dependentă în totalitate de Cuvântul scris, care colonizează fiecare colț al vieții din Bardiya, unde totul este acoperit de șiruri fără început și fără sfârșit de litere ale alfabetului autohton.
Dacă mi-aș fi imaginat și câteva fotografii, atunci aș fi avut grijă ca acestea să surprindă rândurile de semne care șerpuiesc agitate pe zidurile caselor de lut sau cele ce alunecă-n spirale pe ceramica moștenită de la generațiile îngropate în subsolurile răcoroase. Aceste simboluri, care în opinia multor etnografi reprezintă formule magice și descântece protectoare, au migrat în mod natural și pe pielea locuitorilor, aceștia fiind acoperiți aproape în întregime de tatuaje pe care le acumulează treptat de-a lungul vieții. Lectura cărților se face în același fel circular. Fiecare volum cuprinde în esență două cărți, mai bine spus două perspective complementare asupra subiectului, fiecare fiind tipărită exclusiv pe partea stângă sau pe partea dreaptă a tomului. În Bardyia nu se face diferența între cunoașterea științifică și cea poetică și religioasă, de regulă un astfel de volum va cuprinde informații critice despre lumea înconjurătoare în partea Dreaptă, în timp ce partea Stângă cuprinde poezii și discuții despre o lume paralelă, nevăzută. Textele se referă constant unul la altul, ca parte a unui dialog intern, iar pentru a le putea naviga, cartea trebuie închisă și întoarsă cu susul în jos. Citind un text din Bardyia se poate observa foarte ușor cum realitatea se întrepătrunde cu ficțiunea până la confuzie.
Într-o scrisoare de mult pierdută, compusă în urma unei călătorii în Bardiya, misticul iranian Fazlallah Astarabadi speculează pe marginea conținutului formulelor magice, evidențiind una din credințele de bază ale comunității. Conform acesteia, fiecare om are un geamăn divin care se naște în același timp într-un plan spiritual. Geamănul este privat de vorbire, auz și văz, trăindu-și viața în întuneric, dobândindu-și simțurile în ritmul în care cel de pe pământ și le pierde pe ale sale. Descântecele au așadar rolul de a proteja jumătatea spirituală în primii ani de viață, sufletul urmând a fi reîntregit la moartea celor două părți. Desigur că acestea au și o utilitate practică, ele facilitând comunicarea într-o lume unde cuvântul rostit este o prezență efemeră în viețile oamenilor.
Am predat articolul a doua zi dimineața, alături de alte câteva materiale restante, după care am început să mă concentrez pe alte proiecte, anticipând publicarea enciclopediei. Revenisem la realitate, iar Bardyia s-a cufundat din nou sub nisipurile minții mele. Enciclopedia a apărut la finalul anului fără a se bucura de succesul așteptat de Radu. La începutul lui 2004 am plecat în Anglia pentru a participa la o conferință despre Thomas Chatterton, organizată de Universitatea din Bristol. Într-o seară am fost anunțat de cei de la recepție că mă aștepta un pachet. Deschizându-l în cameră, am descoperit o enciclopedie de istorie a Orientului Mijlociu publicată de o prestigioasă editură bucureșteană alături de un mesaj de la Radu ce conținea și un număr de telefon.
– Alex, nemernicii ăștia de la X ne-au furat, o să începem demersurile legale pentru a-i da în judecată pentru plagiat, sper ca articolul tău să funcționeze așa cum l-ai proiectat.

Avusese dreptate, secțiuni largi din enciclopedia pe care o aveam în mână erau aproape identice cu cele pregătite de noi. Am încercat să-l calmez, spunându-i că dacă cei de la X au inclus și capitolul despre Bardyia în textul lor, atunci plagiatul era ca și demonstrat. Am închis telefonul în seara aceea, plin de încredere în mine și în cuvintele mele. Cred că a fost ultima noapte în care am reușit să dorm.
A urmat un proces lung și costisitor în urma căruia plagiatul a fost identificat – X urma să retragă enciclopedia lor de pe piață și să plătească editurii de pe Academiei o sumă importantă de bani. Radu jubila – în ceea ce-l privește, povestirea se termină aici. Pentru mine însă, ea se va prelungi indefinit. N-a durat mult până să aflu că existența fraudei a fost identificată doar în urma unei analize minuțioase, articolul meu fictiv fiind complet ignorat. Aici este punctul unde realitatea se reintersectează cu ficțiunea.
Se pare că în decurs de câteva nopți Bardiya a făcut trecerea de pe paginile imaginației mele către realitate, existența ei fiind cunoscută tuturor, nu doar creatorului său. Am găsit capitole similare cu al meu, unele mult extinse și mai detaliate, în aproape toate volumele de istorie din biblioteca personală, toate prezentând regiunea ca și cum ar fi fost reală. Televizorul își regurgita propria imaginație sub ochii mei din ce în ce mai obosiți, transmițând într-o seară în direct de la sediul Națiunilor Unite, unde Bardyia urma să facă obiectul unei rezoluții a Consiliului de Securitate în relație cu evenimentele recente din Irak și Afghanistan. Iată, țara mea inventată primea recunoașterea oficială a comunității internaționale. Mai mult, la chioșcurile de ziare se puteau cumpăra ghiduri de călătorie către Bardyia, iar unii cunoscuți chiar mi-au mărturisit că au vizitat regiunea, însă fără a-mi arăta fotografii ori a-mi spune ceva ce nu aș fi găsit în cărți. O vreme am încercat să-mi trăiesc viața în mod normal, continuându-mi cercetările în paralel cu o lume care era ocupată să exploreze un colț al său despre care nu știa că exista până în acel moment.
În cele din urmă m-am trezit nevoit să abandonez articolul despre relația dintre Chatterton și alter-ego-ul său, călugărul Thomas Rowley. Din momentul în care am aterizat la Otopeni, mi s-a părut că nu simțeam vibrațiile orașului ca înainte. Treptat, nu am mai putut să mă bucur nici de muzică, urechile mele păreau să evite aproape conștient înregistrarea undelor de sunet. În acest moment sunt complet surd. Știu că urmează să îmi pierd vocea, iar în cele din urmă îmi voi pierde și vederea. În același timp am început să resimt sunete ciudate, venite parcă dintr-o altă lume, una mai luminoasă. Nu mai e mult până când voi putea să o văd cu ochii mei, mai bine spus cu ochii geamănului meu care mă așteaptă acasă.

Axinte-Tofan Alexandru

Axinte-Tofan Alexandru (n.1995) a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității București, finalizate cu o diplomă de licență și masterat în Relații Internaționale. În prezent activează în alt domeniu dar continuă să scrie și să citească cu regularitate proză scurtă (în special proză fantastică) în timpul liber.