Înainte de vizionarea acestui spectacol asociam numele Lizicăi Codreanu cu o artistă de seamă a României, fără a ști nici măcar domeniul în care activa. Ba chiar mi se pare că o confundam cu sora ei, Irina Codreanu, crezând vag de tot că ar fi fost artistă plastică, nu dansatoare. Lumină a făcut spectacolul care-i poartă numele mic, pus în scenă cu recurență începând de anul trecut la Asociația Hearth și avându-le în distribuție pe minunatele Natalia Cebanu și Alexandra Mihaela Dancs, după un scenariu de Alex Tocilescu, curajosul scriitor care nu numai că s-a avântat în dramatizarea unei vieți atât de pline, dar a și reușit performanța unui scenariu cu nici mai mult nici mai puțin de 13 personaje.
Iar aici vine partea care m-a fascinat (printre altele), dar îi las pe cititorii atenți să o identifice singuri apelând la o socoteală matematică de bază și la memoria de scurtă durată care le va atrage atenția asupra faptului că am menționat mai înainte ceva de două actrițe, nu 13. Chiar așa, două. Și ajung astfel, de la fascinația scenariului cu multe personaje jucate în doi, la fascinația față de Natalia Cebanu care a fost, pe rând, dar nu neapărat în această ordine: Eugen Ionescu, Coco Chanel, Ida Rubinstein, Constantin Brâncuși, Lizica tânără, dar și sora ei, Irina, Franc (mâna dreaptă din cabinetul Lizicăi) și o bătrână de la înmormântarea Lizicăi. Restul personajelor până la 13, nu „s-au dat” numai Alexandrei Mihaela Dancs, așa cum ne-am aștepta, ci au ajuns – pe cale de proiecție video – și pe la Alex Tocilescu despre care cine nu știa că face și muzică, și încă bine, a avut ocazia să afle acum, ascultându-l atât în postură de preot, cât și de pianist. În fine, pentru cine nu îmi verifică matematica, au mai rămas țiganca, cealaltă bătrână de la înmormântarea Lizicăi Codreanu, și, în special, „Lizica principală”, rol care cred că i s-a potrivit mănușă Alexandrei, pentru că aici nu doar s-a jucat, dar s-a și dansat și s-a făcut yoga, iar legătura dintre Alexandra omul, nu actrița, și Lizica omul, nu rolul, e mult mai profundă decât am crede: amândouă, aflate într-un impas cu sănătatea, au avut parte de o miraculoasă vindecare prin yoga. Dacă Lizica Codreanu apoi a deschis un cabinet de yoga, Alexandra Dancs a predat intens, dar amândouă au… dansat. Însă astea sunt detalii de culise, deci să revenim asupra spectacolului.
Viziunea artistică per ansamblu a cântărit un rol esențial în cadrul acestui act artistic hibrid. Cum spuneam, au fost și yoga și dans, și proiecții, și o înmormântare, și Paris, și București, și țările orientale pe unde a ajuns Lizica înainte de a se îmbolnăvi de malarie și unde a studiat și aprofundat apoi, după miraculoasa vindecare, artele meditației. Au fost schimburi de roluri între Natalia și Alexandra, au fost ele ambele Lizica în același timp, nu numai prin schimb de roluri, au fost tensiune, dramă și comedie, poate chiar mai mult din cea din urmă, pentru că, după cum am auzit-o pe Natalia spunând după spectacol, e prea multă dramă oricum în lume, și a dorit să facă lucrurile diferit, să pună altfel lupa pe momentele cheie ale unei vieți.
A fost o plăcere să descopăr realități din viața artistei, să vizionez fragmente din interacțiunile ei cu artiștii mai sus amintiți – dintre care prietenia cu Brâncuși cred că mi-a mers cel mai mult la inimă –, să o urmăresc pas cu pas, dar în cronologie inversă, atenție! pentru că înmormântarea Lizicăi este chiar momentul de început al spectacolului, lucrurile derulându-se apoi cronologic descrescător, cu un mic zig zag în timp cât să ne dumirim rapid cu privire la relația nepotrivită din care a avut curajul să se elibereze pentru a-și urma drumul spre succes. Regia a fost o muncă de echipă între Natalia Cebanu și Alexandra Mihaela Dancs și la cât de complex și absolut reușit este produsul final, eu nu pot decât să vă îndemn cu toată încrederea să vedeți acest spectacol. Următoarea reprezentație este pe 20 aprilie, la ora 19, pe Strada Parfumului numărul 19, adică în casa unde au locuit scriitoarea și jurnalista Silvia Kerim și regizorul Mircea Veroiu, spațiu care acum găzduiește evenimente cultural-artistice.
Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).
A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.
Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.
Lasă un răspuns