Căruța mare și supraîncărcată înainta încet. Din când în când răsuflarea cailor și coamele lor aburinde mai trimiteau un val de căldură spre oamenii îngrămădiți cum puteau printre sacii și cutiile cu materiale. Fulguia ușor în frigul toamnei târzii și geruiala le încărunțise pletele și mustățile. Posomorâți zidarii își trecură de la unul la altul plosca sorbind cu nesaț țuica de prună.
‒ E de acu’ trei ani, că de doi ani încoace nu mi-a mai rodit livada. E curată, eu nu pun corcodușe, cazanul nu e coclit și nici nu mai fac borhotul la a doua mână, se mândri Petre strigând spre ei de pe capră. Îi plăcea să îl vadă pe Mihai cum mână căruța și cum vorbește cu caii.
‒ Dacă pietrarii nu și-au terminat lucrul, noi nu o să avem ce face, mormăi Vlad ștergându-și buzele cu mâneca aspră a cojocului.
Ceilalți tăcură. Deși era mai tânăr decât Petre, îl priveau ca pe conducătorul lor. Era cel mai priceput zidar, renumit pentru dragostea și grija cu care lucra la biserici. De puținul timp de când venise aici, își câștigase repede respectul oamenilor, dar cea mai mare mulțumire a lui a fost când Petre, meșterul ursuz a grăit răspicat de față cu ceilalți:
‒ Măi Vlăduț, tu lucrezi la zidurile astea de parcă biserica ar fi de sticlă și ți-e frică să nu se spargă și să se facă țăndări. Dacă toți ar fi ca tine ne-am întoarce ușor la mândria vechilor bresle.
La poarta mânăstirii îi întâmpină un dulău mare, brun și lățos. Din clipa în care Vlad îl privise în ochi fugar, în timp ce cobora din căruță, a început să îl urmeze doar pe el pas cu pas.
Așteptând acolo în curte, priviră prin valuri de ceață alburie coroanele rotunde și brune ale merilor și prunilor desfrunziți. Dacă vremea nu se va îndrepta într-o zi, două, nu prea avea să fie un timp prielnic pentru lucru, cu toate că era câte ceva de făcut și în interior, la chilii și la atelierul de țesut. Din spatele lor, ivită ca o arătare din ceață apăru o călugăriță lungă și slabă parcă desprinsă dintr-un El Greco, care îi conduse spre un șopron din spatele zidurilor de unde se deschideau în spațiu larg și liber livezile mânăstirii. Acolo descărcară materialele. Apoi îi însoți să le arate odăile lor. Aveau să stea cu toții în două chilii destul de strâmte. Petre cu Mihai și Vlad cu Simion și cu Dan.
‒ Mâine dimineață la șapte vă va primi Maica Stareță, le spuse măicuța. Acum, după ce vă lăsați bagajele, poftiți de ospătați. Suntem în post, dar pentru dumneavoastră o să facem mâine și cafea.
Petre mormăia ceva în barbă.
‒ Asta ne mai lipsea, să muncim în frig și să mâncăm frunze și iarbă, zise Simion tare și răspicat și o să vedeți cum o să ne rupem iar spatele mâine, că doar nu acolo o să lucrăm, unde e șopronul ăla. Totul va trebui cărat din nou unde avem lucrarea.
Măicuța deja se îndepărtase după ce le făcuse semn arătându-le un coridor întunecos în capătul căruia se vedea o ușă mare cu ferecături de fier.
‒ Noroc cu țuica lui Petre, zise Dan, că aici o să fim mai rău ca în temniță.
Dar Vlad nu-l auzise fiindcă își lăsase bagajul la intrare și se întorsese în valul de ceață din curte îndreptându-se spre pridvorul bisericii, privind uluit florile de piatră din jurul ușii celei mari și a ferestrelor. Admiră cutezanța simplă și elegantă a stâlpilor din pridvor. Intră în biserică și se închină nemaiputându-și lua ochii de la dantelăria poleită a catapetesmei. Pe lângă biserica principală mai erau trei schituri și toate aveau parcă un secret neștiut. De abia după ce se uită mai atent aprecie instinctiv că la fiecare dintre ele lungimea clopotniței părea să fie egală cu lățimea construcției. Urcă în cerdacul foișorului și mângâie gânditor dantelăria pietrei. Sufletul lui sorbea cu nesaț farmecul vrejurilor, simțea frunza viei în bătaia vântului acelor vremi de demult, vedea parcă aievea mierlele zburând și fluierând prin merii livezilor, aceleași ca acum. Aripa nevăzută a trecutului acestor locuri îi atingea mângâietor tâmpla. I-ar fi plăcut să trăiască în vremurile acelea. Privea albul strălucitor al zidurilor tencuite, zveltețea arcadelor care parcă îi urau bun-venit. Nu erau încărcături de prisos. Frumusețea și armonia asta de cântec tăcut al pietrei căreia mâna omenească îi putuse da așa o mare gingășie, nu le mai întâlnise nicicând pe unde umblase. Nicăieri nu i se mai păruse că liniștea poate să cânte ca acum la Hurezi. Dădu roată bisericii și văzu stricăciunile de pe peretele de nord, dar știa de la Petre că ei vor lucra la zidurile mari de cărămidă din afară și mai cu seamă la zidul înalt de la răsărit. Pășea în ceața alburie abia ghicind spinările dealurilor din jur, cuprins de o pace pe care nu o mai simțise niciodată. Văzu ochii calzi ai dulăului lățos, care îl saluta vesel din coadă. Îl mângâie mașinal cu gândul dus la Ana, ca în fiecare zi de când o pierduse.
După o masă simplă cu fasole bătută, zacuscă și salată de vinete, se adunară cu toții în chilia lui Petre și Mihai să termine țuica din ploscă.
‒ Când a zidit sfânta mânăstire, domnul Brâncoveanu nu știa ce sfârșit cumplit îl așteaptă, zise Petre. Văzu pe chipurile lor că nu toți știau despre ce vorbește. Ei , eu sunt din Măldărești și știu istoria locului. Dar multe despre domn am învățat de la bătrâna stareță care este înmormântată aici. Mânie o să vă arăt mormântul ei. După cum știți în zi de sfântă Mărie pe la 1714, păgânii i-au luat capul lui și băieților lui la Stambul fiindcă nu a vrut să se lepede de credința strămoșească. Se zice că pe el l-au omorât cel din urmă ca să vadă chinul copiilor săi. Și se mai zice că fiul cel mic Mateiaș a început să plângă de spaimă văzându-și frații uciși sub ochii lui și a cerut iertare Sultanului gata să treacă la credința musulmană, dar Brâncoveanu l-a îndemnat să nu-și piardă sufletul și să meargă curajos la moarte. Au aruncat trupurile lor și al lui Enache Văcărescu, ginerele Brâncoveanului, în apa Bosforului. Ajutată de Patriarhia Constantinopolului, doamna Maria a reușit să scoată din ape trupul domnului și l-a îngropat în mare taină pe lângă Țarigrad. Capetele înfipte în sulițe au fost plimbate pe străzile Stambulului. După câțiva ani, cumpărându-și libertatea cu bani grei, doamna Maria a adus pe ascuns în țară rămășițele domnului și le-a îngropat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Pe mormânt nu a pus pisanie, ci doar pajura țării, ca să nu se afle și să se pângărească locul, iar deasupra a atârnat o candelă de argint care mai este și astăzi. Pe candela aceea s-a găsit după multă vreme, abia pe la o mie nouă sute și ceva, inscripția ”Această candelă ce s-a dat la Sfântu Gheorghe cel nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod și ieste făcută de Doamna Măriei Sale, Maria”. O să vedeți aici în biserică mormântul lui de marmură gol. Trupul lui nu a mai ajuns niciodată să odihnească în aceste locuri, așa cum și-a dorit. Mie stareța Evdochia îmi mai povestise că acuzația asta de trădare din partea sultanului i se trăsese nu numai de la uriașa lui bogăție, ci și din cauză că domnitorul umblase pe la curțile de la Viena și de la Moscova tot încercând să înfăptuiască o alianță împotriva turcilor. Avea moșii fără număr, făcea și negustorie cu brașovenii și sibienii. L-au pierdut și uneltirile boierilor, vizirul a aflat despre multele lui conturi de prin băncile de la Viena, Italia și Olanda. În biblioteca mânăstirii sunt și scrisorile lui cu bancherii. Turcii l-au poreclit „prințul aurului”. Mie îmi este drag domnul Brâncovean pentru marea lui credință și dragoste de țară. Și alții au fost bogați, dar nu au mai lăsat atâtea lucruri frumoase în urma lor, pentru că s-au gândit numai la ei.
‒ Pe cine vezi tu azi să se lase omorât pentru credință sau pentru țară? zise Dan cu amărăciune. Hai că pentru țară mai mor vrând, nevrând soldații, dar eu cred că puțini ar mai înțelege azi curățenia sufletului unui așa domnitor.
‒ Se vede că a fost un om mare și bun și frumos la suflet. Chiar numai și după mândrețea asta de mânăstire, spuse Vlad.
‒ Păi eu am lucrat un timp cu căruța mea pentru schitul Crasna din Prahova și acolo e un paraclis în biserica cea nouă, închinat tuturor sfinților români. Și lucrătura din lemn și pictura e făcută de niște meșteri din Neamț. Și l-am văzut și pe Brâncoveanu cu familia. Sunt acolo pictați Nicodim de la Tismana și sfânta Teodora și Stefan cel Mare. E și un monument puțin mai departe de schit închinat eroilor morți în ‚89 lângă un eleșteu, care vara e acoperit tot de nuferi înfloriți.
‒ Am văzut și eu schitul Crasna Mihai, dar acum nu m-ar mai duce picioarele să urc coastele alea abrupte, și spunând acestea, Petre surâse cu amărăciune.
‒ Da eu știu că Ștefan cel Mare a avut copii din flori și mai multe neveste și femei, cum să fie făcut sfânt? întrebă Simion. Din tot grupul el era mereu nemulțumit de câte ceva.
‒ Pai numai la câte biserici a făcut și la câți turci a bătut, eu zic că merita.
‒ Poate că da, poate că nu, Dane, dar vezi tu, zise Petre, domnul Brâncovean a murit pentru credința strămoșească. Sângele lui și cel nevinovat al fiilor săi ar trebui să îi sperie pe toți veneticii de azi care își vând și sufletul pentru funcții și pentru bani. Nimănui nu îi mai pasă de țara asta. Bisericile acum se înalță cu fală mai mult decât cu credință și sunt cât mai mari și cât mai urâte, iar popii ăștia se răspândesc peste tot, ca ciupercile. Puțini sunt cei care mai au har. Unii se ascund în spatele credinței, dar sunt răi și hulpavi. Se zvonește că acum preotul trebuie să dea bani grei ca să slujească într-o parohie, exact ca și doctorii dacă vor să rămână pe post. Dar de frică nimeni nu spune nimic și de aia nu există nici dovezi.
Am uitat să vă spun și asta tot de la stareța cea bătrână Evdochia știu și eu, că la biserica mare au lucrat Manea vătaful zidarilor, Istrate lemnarul și Vucasin Caragea pietrarul și toți sunt pictați pe peretele din pridvor, iar biserica are hramul Constantin și Elena și o să vedeți scene pictate și din viața împăratului Constantin, cel care a văzut semnul crucii pe cer. Nu numai că era sfântul patron al domnitorului, dar și un semn al luptei ce se ducea atunci împotriva otomanilor. Când am sosit poate ați văzut deasupra intrării turnul clopotniței. Acolo sunt patru clopote foarte mari și pe trei din ele este înscris numele domnitorului. Unul din clopote este sfințit pentru vreme rea. Când se trage pe timp de furtună și maicile, dar și cei de prin partea locului spun că îndepărtează norii negri și vijelia, iar vremea se îndreaptă repede. Dar mulți zic că e și din cauză că mânăstirea e așezată ca într-o căldare, așa cum e înconjurată din toate părțile de dealuri și că sunetul puternic de clopot împrăștie norii adunați asupra ei. Iar în partea de răsărit la catul de sus erau casele domnești și acolo sunt săli mari și frumoase cu bolți și arcade sprijinite pe coloane de piatră. Acum e muzeu cu icoane și obiecte bisericești. Satul ăsta Romanii de jos, se numea pe atunci Hurezi de la huhurez, pasărea de noapte care tulbura liniștea acestor locuri cu strigătele ei. A mai rămas până la noi doar numele orașului Horezu. De aceea mânăstirii i se spune acum și Horezu, da bătrânii tot Hurezi îi zic. Frumos bărbat a fost Domnul și iubit de popor. I-au plăcut bogățiile și fastul știa și să se bucure de viață și avea și cu ce. Înainte să fie domnitor a fost Mare Spătar. Se zice că unchiul lui, Șerban Vodă l-a chemat pe patul de moarte și i-a încredințat pecetea domnească cu rugămintea să primească domnia pentru liniștea țării. Dar Brâncoveanu a refuzat la început rugămințile boierilor și tot încerca să îi convingă să fie lăsat în pace. El avea viața lui, îmbelșugată și averi și nu dorea pericolul domniei unde azi strălucești și mâine te poți prăbuși din toată fala. Poate în refuzul lui stătea o neagră presimțire, dar la rugămințile rudelor lui din neamul Cantacuzinilor a acceptat până la urmă povara domniei. Pe lângă cei patru băieți care au murit odată cu el, doamna Maria i-a mai dăruit și vreo șapte fete și dânsa se îngrijea cel mai bine de toate averile. Cine știe poate că huhurezii ăștia, care pe atunci erau și mai mulți ca acum îi strigau în felul lor grozăvia ce avea să se abată asupra lui. Ei colindă tărâmul umbrelor și nu putem ști ce țipă în graiul lor, dar știu că și acum oamenii se sperie când aud în noapte strigătele lor aducătoare de vești rele.
Țuica se terminase demult, totuși nimeni nu se grăbea la culcare. Petre povestea tare frumos și cu toții erau pătrunși de farmecul locului.
După miezul nopții, Vlad stătea culcat în așternutul alb și aspru care mirosea a levănțică, privindu-i cu coada ochiului pe Dan și pe Simion. Aveau acea combinație de istețime și șmecherie, știa că sunt aprigi, băutori, încăpățânați și iubăreți. Toți erau olteni. El se pripășise mai de curând printre ei, mânat de dorul de ducă, tot căutând de muncă peste tot. Pe nea Petre îl îndrăgise cel mai mult, nu doar fiindcă era mai în vârstă , ci și pentru că știa atât de multe lucruri și era o plăcere să îl asculți povestind.
Încerca să nu se mai gândească la Ana, dar în fiecare seară înainte de culcare revedea stejarul unde se despărțiseră, acum un an. Cu nici un chip nu reușise să o facă să se răzgândească. Nu mai vedea decât drumul credinței. La un moment dat i-a fost teamă să i se mai pună împotrivă. O teamă superstițioasă. Vlad era om cu frica lui Dumnezeu. La început, când abia ieșiseră amândoi din copilărie, nici măcar nu i se păruse frumoasă. Dar avea încă de pe atunci o lumină în ochi, o prospețime și un „nu știu ce” al ei, care mai târziu aveau să facă din ea acea minune de femeie, la care nu putea să nu se gândească, orice ar fi făcut. Și Ana îl iubise, sau așa crezuse, până la întâlnirea lor de sub stejar când se simțise ca atunci când trăsnește pe furtună aproape de tine și te cutremuri de spaimă. Acolo sub stejar, își dăduse seama pentru prima oară cât de însemnată era pentru el. Când se gândea la ea nu putea să spună că e importantă, pentru el era cea mai de seamă femeie din lume. Și acum ce avea să facă? Era un bun zidar. O să meargă din loc în loc să lucreze cu ziua toată viața? Să plece prin străini să facă bani? Privea pereții albi ai odăii strâmte cu soba mică, în care vreascurile trosneau cu flăcări mici și jucăușe. Și-ar fi dorit să fi putut învăța mai multă carte ca să poată fi un bărbat de nădejde pentru Ana. Nu să trăiască așa de pe o zi pe alta și să-i mai trimită maică-si câte ceva pe sponci. Mama lui, cu ochi albaștri și zâmbet trist nu se plângea niciodată de nimic. Îl mângâia ușor cu mâna ei caldă și spunea mereu că are de toate. Două odăi de chirpici, una pentru dormit și alta pentru gătit, care servea acum și drept camera mamei. Aici era un pat îngust sub ferestruica ce dădea în livadă și vatra de cărămidă cu coș larg, de unde iarna îi plăcea să audă trosnind câte un buștean gros și să adulmece mirosul îmbietor al sarmalelor și al pâinii de casă. Nicăieri nu mâncase pâine ca aceea. În jurul cuptorului era corlata, polița mare unde păstrau vasele, iar în pivnița cât toată casa aveau murăturile, putina cu varză și ceva unelte. În podul mic toamna urcau fânul, tot acolo atârnau slana afumată și cârnații. Ca să îl țină în școală vânduseră și porcul și vaca. Mai rămăseseră cu două capre și o mână de păsări. La el în odaie era patul mare al părinților, iar la picioare pusă de-a curmezișul o ladă de zestre în care țineau plapuma și așternuturile. Dulapul cu două uși și o oglindă pătată era plin jumate cu hainele lui, jumate cu ale maică-si. Sub fereastra mai largă ca în prima odaie avea o masă unde își făcea lecțiile, pe care o mutau în camera mică iarna, de Crăciun, fiindcă acolo era mai cald, iar vara o scoteau afară în livadă, împreună cu masa mare din curte pe lângă care rânduiau două bănci lungi de lemn, când făceau pomană. Așa copilărise și așa era și acum căsuța părintească. Aproape nimic nu se mai clintise acolo de la moartea lui taică-su. Vlad avea patru ani și nu își mai amintește de atunci decât bocetul mamei când îi aduseseră vestea. Lucrase la reparația coșurilor de fum de la termocentrala din Turceni și murise strivit într-un accident cumplit, o defecțiune la o balastieră…… Pe urmă maică-sa se luptase din răsputeri cu durerea și cu viața. De atunci nu mai dormise în patul mare și camera îi rămăsese lui. Își ajutase mama cum putuse și împins de ea reușise să termine liceul. Se angajase pe ici pe colo și începuse să lucreze la încă o odaie și o baie, dar nu reușise să le termine. Nu găsea ceva stabil de muncă, mai ales după plecarea Anei nu dorea decât să stea cât mai departe de satul lor. Mulți își găsiseră norocul prin alte țări, el cutreiera din loc în loc și când câștiga bine îi trimitea câte ceva maică-si. Se gândea să nu se depărteze chiar așa de tare plecând în străini și s-o lase de izbeliște. În adâncul sufletului știa și că încă mai licărea o fărâmă de speranță în privința Anei.
„Asta e. O fi fost credință, nu zic, dar mai mult cred că am pierdut-o din cauza sărăciei”, gândi el și adormi curând cu un oftat.
Îl trezi sunetul puternic și cristalin al clopotelor. Nu auzise atâtea clopote bătând împreună așa de aproape. I se părea că sunetul vine și spre el și dinlăuntrul lui și îi pătrunde toată ființa, înălțându-se înapoi spre cer. Soarele răsărea palid peste livezi. Parcă simțea cum cântecul lemnului bătut ritmic, îmbinat cu tânguirea sfâșietoare a limbilor de clopot îl poartă pe o scară abia întrezărită, ivită pentru o clipă între cer și pământ.
O măicuță bătu în ușă:
‒ Poftiți mai repede la masă. Pe urmă vă așteaptă maica stareță.
Vlad luă cana cu apă de pe polița de deasupra sobei și se învioră. Își șterse fața și mâinile cu ștergarul proaspăt și curat, tot cu miros de levănțică. Abia acum vedea mai bine odaia. În geam erau înghesuite mai multe vase cu mușcate roșii ca sângele. Perdelele simple sclipeau ca zăpada proaspăt căzută. Pe masa de la perete dintre paturi, un mănunchi de busuioc pus într-un ulcior împrăștia un miros înțepător, dar plăcut. „Măcar e un trai curat la mânăstire”, își spuse. Măicuța îi conduse pe toți într-o odaie mai mare unde așezaseră masa pentru ei : roșii, salată de vinete, ciuperci fripte și pâine proaspătă. Rosti o rugăciune scurtă, binecuvântă masa și plecă. Petre așteptă să iasă măicuța și scoase tacticos din desaga de pe umăr slană, ceapă și brânză. După ce isprăviră și cafeaua, apăru iar măicuța și în timp ce îi conducea la maica stareță, Vlad o privi mai cu atenție. Abia dacă putea ghici o șuviță de păr castaniu. Se mișca cu ușurință sub veșmintele lungi și negre. Avea buze subțiri și sprâncene arcuite, ușor decolorate. Obrajii erau proaspeți și îmbujorați de frigul dimineții, dar avea în ochi o lumină stinsă, ca de pe altă lume. Nu-i putea ghici vârsta. Parcă era unul din heruvimii zugrăviți pe pereții bisericii, cuminte și rece, îndepărtat de cele lumești. Când intrară la maica stareță rămaseră respectuoși în picioare, așteptând-o să le vorbească.
Așezată la un birou sculptat, stareța avea în fața ei un laptop și tasta de zor. Își verifica mail-urile, răspundea la mesajele mai importante. Concentrată, lovea clapele cu putere și repeziciune. După vreo cinci minute de când așteptau, închise laptopul și își ridică ochii asupra lor:
‒ Bine ați venit și Doamne Ajută! Luați loc, vă rog, le spuse arătându-le canapeaua și fotoliile de piele cam uzate.
Avea o privire pătrunzătoare, o cută adâncă între sprâncene și o voce ascuțită.
‒ Oameni buni, noi vă găzduim, vă omenim, dar așteptăm seriozitate. Vreau să vă țineți de cuvânt, că știu cum sunteți voi toți. Începeți ceva și mereu lăsați neterminat. De obicei când sunteți întrebați de bani, nu știți decât să ziceți ”las’ că ne-om înțelege noi la urmă”. Păi ce vorbă e asta? Ce să ne înțelegem? Să terminați lucrarea și pe urmă să ne luați și pielea de pe noi? Acum de bine de rău, pe nea Petre îl știu și noroc că ne-am înțeles de la bun început. Nu vreau scandaluri, nu vreau să aud pe aici înjurături, ocări sau necuvințe din partea voastră. Dacă cumva ieșiți în oraș, să știți că poarta mânăstirii se închide la nouă seara. Orice problemă aveți o anunțați pe maica Eufrosina și vă aduce la mine, dar să nu mă deranjați cu nimicuri.
Le vorbi despre lucrare, despre preț și termene. Stabiliră ce materiale aduseseră și de ce mai era nevoie. Petre fusese cel cu care vorbise la început și căruia îi dăduse un avans să vină cu echipa și cu ce mai cumpăraseră în ajun. Trebuiau să termine în cel mult o lună reparațiile la incinta exterioară și mai cu seamă la zidul cel mare de la răsărit.
Era mai puțin frig decât în ajun. Vlad și Dan se apucară de lucru înlăturând mai întâi bucățile rupte de tencuială, in timp ce ceilalți aduseră materialele din șopronul îndepărtat.
‒ Ai văzut măi Vlade tehnica asta ? Stareță cu laptop.
‒ Și ce, noi nu umblăm toți cu telefoanele mobile după noi, mai rău ca zgărzile la câini?
‒ Te pomenești că era și stareța pe facebook, zise Dan
‒ Pe ce ?
‒ Ei, știu de la fi’mea. Habar nu aveți pe ce lume trăiți. Ce nu ați auzit la televizor?
‒ Eu am vorbit cu nepotul meu din Spania la calculator. L-am văzut și pe ecran, zise Simion.
‒ Asta e altceva, e cu cameră web și vorbești gratis, dar nu-mi aduc aminte cum îi zice, ceva cu „scai” parcă. În schimb facebook știu de la fata mea și cum îi zice și cum se scrie „face” „b” doi de „o” și „k” și cică e cea mai tare rețea de socializare.
‒ Adică un fel de plasă în care se prind toți ca muștele ? zâmbi Petre.
‒ Ei rețea, se enervă Dan. Nu știu să îți explic. N-ai văzut filmul cu ăla din America? El a inventat-o. A pornit ca o glumă între studenți și a împânzit lumea. Acum toți sunt acolo și vorbesc între ei și află câte și mai câte.
‒ Da, zise Mihai, io parcă am auzit de un egiptean tânăr care a fost bătut și omorât în orașul Alexandria din Egipt și cum s-au adunat pe urmă toți egiptenii prin calculator să protesteze în stradă.
‒ Tatăl meu l-a cunoscut pe un inginer român care a lucrat acolo la o ecluză pe râul Nil, își aminti Dan.
‒ Ia mai lăsați vorbăria, că așa nu terminăm nici la anul, îi struni Petre.
‒ Pai eu muncesc mai bine când vorbesc, zise Dan. Numai Vlad tace tot timpul. Da cum să stea maica stareță pe facebook? Nu e păcat?
‒ Tu ești ăla care habar nu are pe ce lume trăiește, sări Mihai. Păi voi n-ați văzut că acum găsiți tot și calendar bisericesc și sărbători religioase pe calculator, poți să citești despre viața sfinților, despre posturi, despre tot. Mitropoliile și bisericile au pagină oficială unde se prezintă istoria lor, ctitorii și toate amănuntele. Mie mi se pare că e bine să cunoască oamenii mai multe despre ele și dacă se duc să le viziteze, să fie informați. Nu are biserica și post religios de radio și televiziune? Așa cum înainte scriau pe piele de vițel, acum totul se păstrează în calculator.
‒ Ei aș, zise Petre. Poate oricând să se strice sau să pierzi totul din el, sau dacă se întrerupe curentul, ce faci?
‒ Eu tot nu cred să fi fost stareța pe facebook, zise Simion.
‒ Ba da, îl contrazise Dan. Poate să prezinte mânăstirea, să facă reclamă la străini. Lasă că o întreb eu pe fata mea și îmi spune.
Numai Vlad nu zicea nimic. Lucra încruntat, cu mișcări repezi și sigure.
‒ Ei, și cum vă spuneam, zise Petre de parcă ar fi continuat o frază începută mai înainte, Stareța de dinainte era o bătrână tare cumsecade. Eu am cunoscut-o când am lucrat aici în tinerețe. Când facem o pauză vă duc la mormântul ei. Știa franceza, engleza și latina și toată istoria brâncovenilor pe de rost. Avea o voce caldă și gravă și o mare bunătate în priviri. Cea de acum e mai aprigă și nu știu de ce, nu m-am apropiat așa de mult cu sufletul de dânsa.
‒ Vorbește mai încet, îl atenționă Dan. Vrei să ne alunge de aici? Nu vezi cum mișună peste tot ? Nici nu le auzi cum se furișează pe lângă ziduri și odată te trezești cu câte una în spatele tău.
‒ Ei, or fi și ele curioase, zise Simion, că nu se văd toată ziua decât pe ele, la fel îmbrăcate, de parcă s-ar privi continuu în una și aceeași oglindă.
‒ Ia mai taci păcătosule, zise Mihai. Noi suntem prea mici să vorbim. La mine în sat mai mult femeile se duc la biserică, dar asta nu înseamnă că noi bărbații dacă mergem din an în Paște nu avem credință.
Vlad continua să muncească în tăcere. El era cel mai sărac și cel mai tânăr dintre toți. Ceilalți îi respectau muțenia prelungită. Simțeau cu toții că are o mare apăsare pe suflet.
La amiază măicuța Eufrosina îi chemă la masă. Orele aici se scurgeau lent și repetitiv. Dacă aveai o viață sufletească bogată îți găseai ușor pacea. Dar pentru oamenii simpli și activi urâtul venea repede. Vlad gândi că de sufletul fiecăruia depinde ca să se simtă aici fie în rai, fie în temniță. Îl speria cucernicia și liniștea locului pentru că deși pătruns de farmecul lor, se temea ca acolo la Tismana, Ana să nu fi fost cu totul furată de această sfântă vrajă. „Totul e în mintea noastră” își zise. Obosiți cum erau nu mai vorbiră prea multe la masă. Apoi își continuară lucrul până pe înserat. Dulăul roșcat nu se dezlipea de Vlad.
________
(Din romanul în lucru „Păcătoasa de la Tismana”. Notă: personajele sunt total fictive și nu au nicio legătură cu realitatea. Romanul este inspirat dintr-un fapt divers: în 2013 o măicuță a încălcat jurământul de castitate la mânăstirea Tismana )
Poetă şi prozatoare. 2002 – „Părintele Ioan”, nuvele, editura Dacia, 2007- „Petru şi Pavel-între lumi”, roman, 2009 – Premiul pentru proză al Festivalului Lucian Blaga, reeditarea romanului „Petru şi Pavel – între lumi, cu o copertă de Dalia Bialcovski, 2014 -„The Orange Dress”, short stories, FeedARread, UK . Poezie: 1993 – „Catrene din deşert”, ed. Steady Promotion, 2011- „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes, ediţie bilingvă, traducere în limba franceză Claude Dignoire, grafică Dalia Bialcovkski, editura Eikon, 2011 (volum prezent la Salon du livre, Paris, 2013), 2014 – Premiul pentru poezie al editurii Insiprescu şi al grupului cultural Cervantes/Inspirescu , 2014 – „The Soul’s Unseen Orchids”, poems, FeedARread, UK, 2015 – „Citadini şi levantini”, volumul premiat de editura Inspirescu;
Co-autoare antologiile de eseuri 2010 – „Cele patru dimensiuni ale feminităţii româneşti”, ed. Pro Universitaria, Neverland, 2011- „Forţa politică a femeii”, ed. Polirom: poeme în antologiile editurii ArtCreativ 2015- „Preludii pentru fluturi”, „Femeile cu flori roşii în păr”, 2016 – „Timpul pietrelor preţioase”şi în antologia „Aripi de zăpadă” a editurii LifeArt. Membră a societăţii române de Haiku, 2016 Romanian American Anthology Haibun „Travelers through Seasons”(co-author).
2017 „Cearcănele verii” volum de poeme colecţia Miraje, editura Art Creativ
În primul rând m-a bucurat incursiunea prin istorie, etalarea familiei Brâncoveanu, viața simplă din izolare, ca să trecem ulterior la cotidian, cu metamorfozele sale. Textul este scris corect, aerisit, necesită minuscule reparații: „De accea mânăstirea se mai numește”; „mai ales după plecarea Anei du dorea decât să stea”;
Mulțumesc pentru popas voi edita cele semnalate.