Smaranda Postelnicu, această actriță foarte talentată și tânără, acum stabilită în Piatra Neamț, pe care am ajuns să o cunosc dintr-un noroc pur, pentru că e rară la vedere în Capitală. Un nume nou pentru mine, dar despre care merită să audă cât mai mulți iubitori de teatru. Argumentul e unul cât se poate de personal și riscant în sinceritatea lui, dar sunt forțată să îl expun, pentru că mi se pare mai credibil decât orice enumerare a calităților artistei. Primul One Woman Show în care am văzut-o, NON-MAMA, are o temă cu care nu rezonez deloc, și pe tot parcursul spectacolului m-am simțit chinuită, pentru că tratează dorința dureros de arzătoare (de neînțeles pentru mine), de a avea copil, a unei femei cu un diagnostic medical care nu se pupă cu fertilitatea (mai) deloc. Cum putea să-mi placă așa ceva? Uite că s-a putut. Pentru că, jucând un rol pe care nu-l înțeleg (anticipez puțin, adăugând că rolul era cât se poate de real, reflectând aproape fidel povestea de viață a Smarandei, însă atunci când vedeam spectacolul nu știam încă acest detaliu), a reușit să mă convingă altfel, anume cu asul pe care orice actor ar trebui să-l aibă pentru a se numi actor: un joc impecabil, care să te lase mut.
De obicei îmi place un spectacol cu totul, de la poveste, la interpretare/ adaptare, joc scenic, regie, muzică și lumini, dar de data asta jocul actoricesc a avut rolul de a îmi da peste cap cele crezute, făcându-mă să înțeleg că un actor poate avea o voce atât de puternică încât să mă cucerească și în cele mai vitrege condiții posibile: un mindset opus de al meu. A fost acea atracție aproape de neînțeles care m-a făcut să o abordez pe Smaranda după spectacol, să vreau să vorbim, să aflu mai multe, să vin și a doua zi la un alt One Woman Show, tot după un text scris de ea, tot cu ea, tot despre care nu știam nimic. Dar în „Despre moarte și iubire nu vorbim” Smaranda mi-a oferit și povestea pe care o aștept în general de la un spectacol de teatru. Cât despre interpretare, nici nu mai are rost să menționez cât de bună a fost și aici. Mă bucur că am văzut spectacolele în ordinea asta, pentru că așa mi-e foarte clar că discut despre o actriță completă, nu doar corectă și școlită în artele acestei meserii, dar și înzestrată cu talent natural. Evident, cel de-al doilea show mi-a plăcut mai mult, dar aici e o chestiune pur subiectivă și sunt convinsă că NON-MAMA ar apăsa mai puternic anumite pedale, dacă publicul ar face parte din categoria vizată.
NON-MAMA, așa cum și-a propus Smaranda (și foarte bine a reușit) să scoată în evidență prin acest show, are la bază un text în care se discută statutul mamelor tinere (am uitat să vă spun că mama despre care vorbim avea 20 de ani când a reușit să sfideze diagnosticul medicilor), percepția societății asupra femeilor care nu pot să aibă copii, discuțiile din jurul condițiilor propice și al momentului optim de a întemeia o familie. Deși pornește de la povestea autoarei, piesa este ficționalizată, Smaranda bazându-se pe o documentare temeinică, de la studii etnografice, statistici și poveștile altor mame, până la cărți de specialitate de ginecologie și obstetrică.
„Spectacolul NON-MAMA aduce în discuție problemele de care se lovește o tânără mamă, de la cele de ordin familial, social și până la problemele din sistemul medical. Principalele etape prin care trece personajul sunt depistarea problemelor de sănătate, pierderea speranței de a avea o familie, sarcina neașteptată și nașterea, în fiecare etapă ea confruntându-se cu părerile preconcepute ale celor din jur, fie că vorbim despre prieteni, familie, cadre medicale sau alte mame. Acest one woman show spune povestea unei tinere femei care, în ciuda abuzurilor suferite, refuză să își piardă identitatea și să intre în tiparele lingvistice, estetice și comportamentele suprapuse artificial peste conceptul matern.” (Smaranda Postelnicu)
De adăugat că regia NON-MAMA a fost gândită exclusiv de către actriță și a contribuit cu mare succes la încântarea mea.
În „Despre moarte și iubire nu vorbim” am simțit și mai mult curaj actoricesc (dacă mai era loc de mai mult, dar uite că ce-i al ei e-al ei), și o abordare absolut originală, pentru că vorbim totuși de o singură actriță care ne trece prin dialoguri cu o mamă toxică, momente cheie dintr-o copilărie plină de întrebări și de interdicții stupide, nesănătoase, de secrete privind educația sexuală și nu numai, rușinea părinților, complianța exasperantă a surorii, o înmormântare, o vizită la morgă și multe alte aspecte care nu doar că cereau dinamism, dar au și bifat așteptarea prin intermediul jocului și al regiei, de această dată semnată de Alexandru George Borș. Din echipă mai fac parte Tudor Nicorici, care s-a ocupat de tehnic (Lighting și Sound Design), și Luca Theodor Toboșaru, care a făcut costumul și scenografia.
Aici am avut parte și de umor, un umor absolut savuros, foarte bine dozat și inserat parcă exact unde trebuie, cu toate că spectacolul în sine se încadrează de departe în genul dramă. Dar când inovația e la putere, devine greu să mai îndeși produsul artistic într-un sertar poate prea strâmt, riscând să-i ciuntești din strălucire. E un spectacol complex, bine gândit, original, cu o doză optimă de interacțiune cu publicul la început și reacții ale acestuia cu duiumul pe toată durata reprezentației.
Merită văzute!
INTERVIU
ET: Ai studiat actorie la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași și în timpul cursurilor universitare ai început să lucrezi la proiectul tău de suflet, Non-mama, proiect pe care l-ai scris, regizat, jucat și gândit cap-coadă, de parcă ai avut o întreagă echipă în spate. Cum a fost să-ți fii echipă? Cum s-au legat lucrurile astfel încât, de la a scrie un text pornit cu intenție terapeutică, de autocunoaștere și, eventual, descărcare pe nedreptățile sau abuzurile pe care le-ai trăit, ai ajuns să ficționalizezi până în punctul în care ai obținut un produs artistic complet, așa cum este spectacolul la care am asistat nu demult?
SP: Povestea textului este una puțin mai lungă, am început să îmi scriu gândurile legate de dorința de a avea o familie încă de dinainte de a deveni studentă, apoi când am rămas însărcinată m-am extins spre mai multe teme. Proiectul a început de nevoie, în momentul în care am realizat că era imposibil sa intru în spectacolul de licență făcut la clasă de colegii mei. Și tot de nevoie am lucrat și singură. A fost o perioadă foarte complicată, timpul de repetiții era scurt, cât era soțul meu ieșit la plimbare cu copilul. Ziua repetam și stăteam cu copilul, noaptea scriam lucrarea de licență sau citeam. Trebuie să menționez că repetam în sufragerie și tot acolo am și filmat examenul. Noi două luni nu am avut sufragerie, era micul meu studio/sală de spectacol. A fost greu să lucrez singură. Un proces anevoios, plin de îndoieli; am vrut să renunț de foarte multe ori, dar nu am putut.
ET: Aproape că ai răspuns la ce urma să te întreb. Pentru că, spre deosebire de Non-Mama, la Despre moarte și iubire nu vorbim ai avut în spate o echipă, regie, tehnic, scenografie, dar textul îți aparține. Înțeleg că între a construi singură un spectacol și a lucra cu alți oameni e de preferat opțiunea a doua. Ai mai pregăti singură un spectacol – dat fiind faptul că Non-mama a ieșit atât de bine, de voie, de nevoie? Sau preferi ca pe viitor să lucrezi cu echipă?
SP: Da, este mai ușor să ai o echipă, dar nu exclud posibilitatea de a lucra singură și la alte spectacole. Îmi place libertatea pe care mi-o oferă genul ăsta de proiect, dar îmi place și siguranța de care am parte în cadrul unei echipe. Nu știu exact, cred că depinde de foarte mulți factori, de text, de spațiu, de buget… că e și asta o problemă. Mai ales în teatrul independent. Înveți să faci și lumini și afișe și tot ce se poate ca să mai scutești din costurile de producție.
ET: Revenind puțin la Non-mama: nu ți-a fost teamă să incluzi atât de multe elemente din experiența personală în spectacolul ăsta?
SP: Teamă nu. Temerile mele legate de Non-mama au fost că nu o să găsesc un spațiu unde să îl pot juca, că nu o să îl scot niciodată la public. Nu mi-a fost frică niciun moment să includ elemente atât de personale în text și în spectacol fiindcă știam că ele se regăsesc în poveștile multor femei și eu tocmai din acest motiv am vrut să merg până la capăt cu Non-mama, să aduc lumină și adevăr. Să învățăm împreună să privim cu mai multă empatie femeile din jurul nostru și să conștientizăm cât de mari sunt sacrificiile pe care le fac pentru noi.
ET: Și sunt convinsă că ai reușit. Gândindu-mă tot la acest spectacol, pentru că l-ai pregătit singură, sunt curioasă dacă ai avut în minte un spectator ideal. Da, pe de o parte te gândeai la toate femeile aflate în situații similare, sau cel puțin formate din aceleași elemente, chiar dacă, poate, organizate diferit, dar ai avut în minte și un anumit profil al iubitorului de teatru? Sau ai făcut lucrurile strict după cum ai vrea tu să le vezi dacă ți-ai fi spectatoare?
SP: Spectatorul ideal nu a existat, și nici nu va exista în niciun proiect de-al meu fiindcă asta m-ar limita. Ești tătic și după spectacol ai reușit să înțelegi puțin mai bine prin ce a trecut soția ta în timpul sarcinii și nașterii? Felicitări, ești spectatorul ideal. Ești o femeie care nu vrea copii dar după spectacol ai reușit să te simți puțin mai aproape de prietena ta care are se recuperează după pierderea unei sarcini? Felicitări, și tu ești spectatoarea mea ideală. Exemplele pot continua la nesfârșit. Dacă vii la spectacolele mele cu inima deschisă ești spectatorul meu ideal.
ET: Tocmai ai spus acolo ceva care mă face și pe mine să mă simt o spectatoare ideală 🙂 Când ai pornit pe drumul ăsta te-ai gândit că o să îți deschizi orizontul dincolo de actorie, anume scriind piesele pe care le vei juca? Pentru că, judecând după activitatea ta de până în momentul de față, lăsând la o parte studiile, se poate spune că ești jumătate actriță, jumătate dramaturgă. În ce rol te simți mai bine? Mă lași să te întreb ce ai alege dacă ar fi nevoie să renunți la unul dintre ele sau nici nu se pune problema?
SP: Eu scriam de mai mult timp, dar nu intenționam să fac ceva cu lucrurile pe care le scriam, le țineam așa, doar pentru mine. Și încă îmi e greu să îmi asum titulatura asta de dramaturgă. După ce am scris primul text mă gândeam că poate după al doilea va fi altfel dar încă mă simt așa, puțin ca o impostoare.
Nu pot spune că mă simt mai bine într-un rol decât în altele. Eu sunt foarte agitată și stresată în general, dar pe scenă sunt liniștită, e universul meu sigur. Și asta indiferent de rol. Și nu, nu vreau să renunț la niciunul dintre ele. Cel puțin nu acum. Când va veni vremea lor și mă voi simți pregătită să mă despart de ele atunci o voi face.
ET: Să vorbim puțin și despre celălalt spectacol al tău, tot un One Woman Show, tot pe un text scris de tine, însă foarte diferit de Non-mama din multe puncte de vedere, de la dinamism și evantaiul mai larg de teme tratate, până la expansivitatea ta ca artistă (ai fost mai multe în una dacă ești de acord – iar dacă nu, să mă corectezi). De unde povestea acestui text și cum simți spectacolul, pentru că, din sală, mie mi se pare greu de jucat.
SP: În anul 2023 a murit tatăl meu. A fost ceva complet neașteptat și nu eram absolut deloc pregătită. Și am început să mă gândesc la felul în care ne raportăm la moarte în diferite etape ale vieții, în copilărie, în adolescență, la maturitate. Apoi a venit paralela cu iubirea, diferitele tipuri de iubire și ce se întâmplă cu iubirea când intervine moartea. Încet, încet am început să scriu, să conturez personajul, pe Raluca. Am făcut spectacolul pentru tata și e foarte ciudat că el nu o să îl vadă niciodată, a venit la toate examenele mele în facultate, la performance-urile făcute în Iași, la spectacolul Trei piese triste de la Teatrul Național din Iași unde am fost colaboratoare; pe scurt a fost acolo mereu când am avut nevoie de el și acum nu mai e decât în sufletul meu.
ET: Te admir pentru puterea de a-i acorda spațiu în arta ta. Aflată într-o situație similară, eu încă nu am putut scrie, decât, poate, foarte puțin, secundar în proiecte principale sau doar în proiecte subțirele, despre părinții mei. Așa că te întreb mai degrabă din curiozitatea celei care admiră la altul ceea ce știe că nu este încă pregătită să facă. Simți că, dedicându-i acest text devenit apoi spectacol, te-a ajutat într-un fel să accepți mai ușor pierderea lui?
SP: Trebuie să menționez că spectacolul nu vorbește nici despre mine, nici despre tata. Aici nu am inclus nimic personal. Am folosit doar tema care mă preocupa în perioada respectivă. Lucrul la spectacol m-a ajutat să îmi procesez mai bine sentimentele din perioada asta, să depășesc anumite blocaje emoționale care apăruseră, dar nu am reușit încă să accept pierderea lui și cred o să mai dureze o perioadă.
ET: La blocajele alea am eu de lucrat înseamnă 🙂 Ce altceva în afară de teatru te mai vezi făcând?
SP: Nu știu dacă vreau să fac și altceva în afară de teatru. Nu mi-am propus momentan. Dar sunt mereu deschisă noilor oportunități. Inițial nici scrisul nu era o parte din planul meu și nici workshopurile cu tinerii, deci vom vedea ce se mai întâmplă.
ET: Îți mulțumesc pentru că ai acceptat invitația să ne spui mai multe despre arta ta și îți urez mult succes în continuare. Pentru final, ce mesaj ai vrea să transmiți iubitorilor de teatru din România?
SP: Îți mulțumesc și eu! Iubitorilor de teatru vreau doar să le spun să iubească în continuare.
Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989), este autoarea romanelor De la zero (2022), O numărătoare inversă (2021) și a volumului de nonficțiune Terapie pe salteaua de pilates (2020).
A publicat proză scurtă în antologiile colective, Femei, bărbați și faptele lor (Editura Litera, 2023), Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022), În umbra timpului (premiat în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și Lirica unui miez de toamnă (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare LiterNautica, O mie de semne, Echinox, LiterOmania, PROEZIA, Revista Golan, Planeta Babel și altele.
Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației ZIUA Online (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, ambalând în ficțiune literară teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung.
Deși nu sunt fan al spectacolelor one-man/woman/ -show, mi-a plăcut cum ai conturat portretul artistic al Smarandei și cum ai ales întrebările interviului. Îi dorim succes, fiindcă cu siguranță vom mai auzi de ea. Fiind artistă, sper că nu îi lipsește simțul umorului, așa că presupun că a zâmbit la caricatura de pe coperta acestui număr.
Mulțumesc mult pentru lectură, a fost o plăcere să discut cu Smaranda și cred cu tărie că merită să audă cât mai multă lume de ea. Cât despre copertă, îmi permit să o spun în numele ei, pentru că a revenit cu feedback: a adorat-o 😊
Imi scapase interviul acesta superb si la fel de buna e introducerea sau profilul artistei Smaranda Postenicu. Am descoperit ca si eu as fi spectatorul ideal. Ma bucur ca l-am citit… dar la final cu parerea de rau ca nu exista un site unde sa se poata plati pt a vedea spectacole de teatru cum sunt acestea.