Se uita fix la mine, chip obraznic și dinți de copil, aceiași dinți care mestecau o gumă mentolată, guma se umfla, făcea poc și devenea o pastă albă și lipicioasă, se lipea de bărbie, se lipea de degete, aceleași degete care o întindeau și o băgau înapoi în gură, o dată, de două ori, de trei ori, limba elastic-anorganică a unui ceas cu cuc fără cuc, așa părea, apoi fata și-a apropiat chipul de al meu și mi-a zis deschide gura, eu am deschis-o și mi-a scuipat guma înăuntru, avea gustul obrăzniciei, aroma de mentă nu se mai simțea, se pierduse printre dinții ei de copil, și am vrut să i-o restitui, nu numai guma, ci și inocența copilăriei, mi-am zis, așa că mi-am lipit buzele de buzele ei și limbile noastre au trecut guma de la una la alta ca pe un pachet salvator și, în momentul următor, am mai simțit ceva, o mână transpirată pe spate, mâna băiatului rotund și imberb care ne privea, m-am întors și l-am privit, în ochi îi licărea o lumină familiară, ceva ce aducea cu jugul dulce al unei servilități autoimpuse, apoi băiatul și-a apropiat buzele de buzele mele, moment în care eu m-am dat instinctiv în spate și i-am spus:
– Nu te supăra, dar mie îmi plac femeile,
și băiatul s-a supărat și a început să plângă și să țipe, să dea din mâini și din picioare, mai mult, și fata s-a supărat, s-a ridicat în picioare și mi-a aruncat o privire plină de reproș, ochi de copil înșelat și dinți obraznici, dinți de câine lovit, fiindcă da, începuse să mârâie, și mă așteptam dintr-un moment în altul să sară pe mine și să mă muște, să muște aceeași limbă care îi dăruise guma nementolată de mai devreme, să smulgă limba din gură de la rădăcină cu tot cu amintirea sărutului și a faptei bune trecute sub tăcere, așa că m-am ridicat și am ieșit din cameră fără să privesc înapoi, era noapte și coridoarele internatului arătau și mai rău în lumina hepatică a unei luni bolnave de ciroză, le preferam pe timpul zilei, așa șterse și lipsite de personalitate precum castelele și conacele englezilor bântuite de stafii, dar n-aveam ce face, trebuia să-mi croiesc drum prin penumbra asta apăsătoare până la ieșire, decât să risc să fiu mușcat de fata cu dinți obraznici și chip de copil și să fiu bătut de băiatul rotund și imberb și cu dorințe neîmplinite, și am ieșit afară, sub fața buhăită a lunii și am mers pe dalele reci și umede ale străzilor până în piața centrală a orașului acolo unde era o conferință a lui Patapievici
– Măi să fie, ce tare!
mi-am strigat entuziasmul în noapte, da, tare, nu pentru că nu mai fuseseră conferințe de Patapievici în oraș, ci fiindcă lumea îl asculta cu interes și curiozitate, mai ales că Patapievici nu era prezent în carne și oase, ci purta un dialog cu invitatul său pe un ecran ca de cinematograf acolo, în mijlocul pieței centrale a orașului, și oamenii, așezați frumos pe scaune ca la teatru, îl priveau complet absorbiți și am vrut să iau și eu parte la momentul ăsta de liniște încărcată cu sens, am găsit un scaun liber undeva în rândul din spate, m-am așezat pe el și am ascultat, am ascultat, am ascultat, până când, fără să fiu absorbit ca restul lumii, am auzit o manea care a acoperit cu hărmălaia ei disonantă cuvintele lui Patapievici și ale invitatului său, o manea care s-a lipit de noapte ca o gumă la mâna a doua, moment în care Patapievici, deși nu se afla în carne și oase acolo, cum spuneam, s-a ridicat, și-a aranjat papionul, și-a potrivit ochelarii și, fără să mai adauge o vorbă, a plecat, a părăsit definitiv scena sau ecranul, mai bine zis, proiecția conferinței s-a oprit și atunci toți participanții, inclusiv eu, ne-am întors privirile spre sursa zgomotului, era soneria telefonului unei țigănci și când am văzut, nu m-am putut abține și am gândit cu voce tare:
– Îmi vine s-o arunc în lac!
apoi, ca din senin, o geantă mare de voiaj a apărut la picioarele scaunului pe care stăteam, o geantă cu fermoar în care ar fi încăput, cu chiu, cu vai, factorul declanșator al poluării fonice, nu la telefon mă refeream, care n-avea nicio vină, ci la posesoarea telefonului, cine altcineva?, așa că m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, și am făcut semn unor oameni să vină să m-ajute, iar ei, ca niște cetățeni responsabili, s-au ridicat de pe scaune, au înconjurat țiganca, nelăsând-o să le alunece printre degete, cum ar veni, au tăbărât cu pumnii și picioarele pe ea, și după ce i-au dat de s-a odihnit, vorba îngrijitoarelor de la internat, eu am venit cu geanta de voiaj și ei m-au ajutat s-o îndes înăuntru, am închis fermoarul și am pornit cu geanta spre lac, era atât de grea, încât abia mă târam pe dalele reci și umede ale străzilor, nu ajuta nici faptul că țiganca s-a dezmeticit și a început să urle, să dea din mâini și din picioare ca băiatul rotund și imberb care vrusese să mă sărute și atunci, ca să îmi iau gândul de la povara zbuciumată pe care o aveam de cărat, m-am refugiat în gândurile mele, m-am gândit, așadar, la Ileana care îmi spusese cu nonșalanță că se mărită cu Boemul, nu cu mine, ‘tu-i rasa mă-sii de Boem, că nu știu ce văzuse la el, un schilod, un tăntălău și un pricăjit, și mi-am amintit că, în loc de casă de piatră, i-am strigat:
– Să-ți fie de hârcă!
nu trebuia să fac asta, oricât venin strânsesem în suflet, oricât îmi lăsasem inima să fie pârjolită de dragostea oarbă, dragostea cu dinți obraznici și chip de copil, am făcut-o de oaie, mi-am zis, fiindcă un om care comite de-a lungul vieții sferturi și jumătăți de greșeli nu se lasă până nu face o greșeală completă, de neconceput și de neiertat și cu ce m-am ales?, m-am întrebat atunci, cu o geantă mare de voiaj în care căram o țigancă bătută și maltratată, o țigancă a cărei singură vină fusese că îi sunase telefonul pe ritm de manele în timpul conferinței lui Patapievici, și cum mergeam astfel prin oraș, pierdut în gândurile mele, am simțit că brațele nu mă mai dor și nu mai sunt amorțite, am simțit încordarea cum își desface ghearele de pe coloană și toți mușchii devin relaxați și atunci am privit spre geantă, țiganca nu se mai zbătea înăuntru, părea că se împuținase până la dispariție sau că își găsise, în mod absurd, liniștea în acel spațiu strâmt și întunecos din material textil, ca sub o lespede de piatră,
– Liniștea!
am strigat speriat și am desfăcut puțin fermoarul la un capăt, o șuviță de păr castaniu a ieșit la iveală, drept care am răsuflat ușurat, țiganca era înăuntru, nu venise nimeni să zică hocus-pocus și o facă să dispară, deși lacul era atât destinația finală, cât și magicianul mult neasțeptat care avea să pună în practică această dispariție, însă până acolo mai era de mers, și în timp ce îmi continuam drumul uimit, dar în același timp recunoscător că nu mai simțeam greutatea genții de voiaj în mână, am auzit zgomote, vociferări și bătăi de tobe, am întors capul și, ieșind de pe strada paralelă cu cea pe care înaintam eu, am văzut o galerie de ultrași, unii cu fulare, alții cu cagule, toți la bustul gol, formând un bloc compact de mâini, corpuri și injurii, un bloc escortat de poliție și jandarmerie, și atunci mi-a fost teamă, recunosc, dacă mă vede un polițist și vine la mine să mă întrebe ce am în geantă, ce-i răspund?, m-am întrebat și atunci decizia spontan-rațională a fost să îmi întrerup drumul spre lac, să las geanta sub o bancă, eventual, și pe țigancă în plata nopții și a lunii ei bolnăvicioase,
– Du-te cu Patapievici!
i-am spus suviței castanii care atârna peste fermoarul genții, șuvița s-a mișcat, semn că țiganca mă auzise, însă nu am mai avut răbdare să stau să văd dacă se eliberează și o ia la goană pe dalele reci și umede ale străzilor, în sens invers galeriei de ultrași, nu am mai rămas să văd nimic din toate acestea, fiindcă se făcuse târziu, și era cazul să mă întorc la internat, înainte să fiu dat dispărut sau, mai rău, înecat în lac în locul țigăncii, așa că am făcut cale întoarsă, și când am intrat pe poarta mare a internatului, nu mai știam cât timp trecuse, dacă era zi sau noapte, fiindcă lumina se schimbase, acum avea culoarea și textura gumei mestecate și coridoarele gemeau de lume, de băieți rotunzi și imberbi și de fete cu chip obraznic și dinți de copil, și, despărțindu-i cum a despărțit Moise apele, dintre ei a ieșit directoarea internatului, un Moise pe tocuri, mai tânăr și mai elegant și, cum știam că mă simpatizează, m-am dus cu încredere la ea, i-am făcut semn să se tragă deoparte și, uitându-mă fix în ochii ei curioși, i-am zis:
– Aici sunt cam mulți nebuni, nu credeți?
Mihai Bălăceanu (n. 1994). Autor al romanului Și florile de cireș mor (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Am debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu. În 2021, am fost inclus în Şotron pe zăpadă, antologia de povestiri a Editurii Siono. În prezent, lucrez ca SEO Copywriter la ITeXclusiv şi public cronici de carte, editoriale şi proză scurtă în Catchy, LiterNautica și Revista de cultură Familia.
Lasă un răspuns