Datoria

Povestirea de față este inspirată din fapte reale. Povestirea are două finaluri.

Și oamenii au aripi

Marius terminase Academia de Studii Economice din București, apoi își găsise un job în cadrul unei bănci foarte cunoscute de pe la noi. Nu avusese “relații” pentru a-și găsi un post potrivit specializării sale, dar cum nevoia unui om este mai presus de lege, acesta optase pentru o slujbă de casier și practica meseria deja de câțiva ani.
Nelipsind de la muncă decât în sărbătorile legale, lipsit de prieteni sau apropiați, lipsit de căldura unei femei ori de cele scrise, nici nu a observat cum anii au trecut pe lângă el ca o ambulanță cu luminile stinse. Era precum un spărgător de semințe pe treptele unui cinematograf uitat. Nu știu dacă era fericit, nu l-am întrebat niciodată, însă se putea ghici în privirea sa o nesfârșită și inepuizabilă dorință. Poate acea dorință era să trăiască mai mult, poate acea dorință era să trăiască din plin, poate acea dorință nu îi aparținea numai lui ci tuturor acelora care renunță să spere.
La casieria băncii nu existase până în ziua aceea, niciun incident deosebit. Exista desigur vreun client supărat de procedurile băncii, de timpul de rezolvare a diverselor situații ori de maniera de lucru a angajaților, dar nimic nu preconiza o asemenea întâmplare. Era o dimineață superbă de ianuarie, într-o zi de vineri, și în niciun caz nu era data de 13. Angajații fumau liniștiți în locul special amenajat din spatele băncii și savurau cu nesaț o cafea fierbinte. Soarele cu dinți își trimitea nestingherit razele sale tulburând sufletele până la lacrimi. În fața clădirii băncii, rezemată de ușa închisă cu cheia, cu palmele făcute triunghi pentru a privi înăuntru, stătea o doamnă în vârstă, îmbrăcată într-un palton maroniu. Paznicul, un tinerel plictisit, i-a deschis ușa și i-a explicat că banca se va deschide în câteva minute, dar doamna a insistat să pătrundă în clădire și a fost invitată să ia loc pe un scaun. S-a pus la o masă, a înfășcat un pix, și a început să scrie pe toate post-it-urile posibile. Scria ba cu mișcări nervoase aproape să rupă cuburile de hârtie, ba cu mișcări lente. A petrecut vreo două ceasuri scriind. Angajații se amuzau, paznicul își arăta disperarea – nu știa dacă să intervină sau nu pentru a opri scena. Doamna s-a ridicat anevoie după cele două ceasuri și cu icnete de luptă ori nebunie ancestrală, a început să arunce post-it-urile pretutindeni, apoi s-a făcut nevăzută mai rapid decât și-ar fi imaginat cineva că poate alerga o bătrână. Angajații băncii s-au privit un timp alarmați, apoi s-a iscat un hohot de râs general. Marius găsea curios scrisul de mână, dar era dificil de descifrat și cu atât mai mult, lipsit de sens: „Dacă aș putea găsi un lepros, să-i dau lui trupul meu și eu să-l iau pe al lui, aș fi tare fericită. Aceasta este iubirea cea desăvârșită.”
Din acea zi de ianuarie, legată involuntar de întâmplarea cu post-it-urile, și-a făcut apariția Evelina. Timp de aproape doi ani, în fiecare lună, în aceeași zi, la aceeași oră, Evelina venea zâmbitoare la ghișeu pentru a-și achita creditul de nevoi personale, iar Marius s-a îndrăgostit în secret de această femeie ce părea prin frumusețea sa desprinsă parcă dintr-o ilustrată de vacanță: păr lung, ondulat, ochi negri și pătrunzători ca un poem de amor, gesturi delicate, gesturi feminine și tandre. Zâmbetul acestei femei îl determina pe Marius să transpire de fiecare dată când se vedeau. Mâinile îi tremurau, vocea îl trăda, emoțiile își făcuseră culcuș în el ca doi porumbei în vagonul unui tren de călători, la clasa I. Existența lui Marius în acest veac plictisitor era dintr-odată pusă sub semnul întrebării. Tot ceea ce făcea, tot ceea ce gândea, nu era decât un preludiu pentru întâlnirea cu Evelina. Și trebuia să fie perfect. Cele câteva minute pe care le petreceau împreună semnând chitanțele necesare, trebuiau să fie perfecte: privire, atitudine, cuvinte, cravata, tonul, vremea.
Ghioceii crescură din nou, iar Marius, după aproape doi ani, își făcu în sfârșit curajul necesar să îi mărturisească Evelinei tot ceea ce simte. Și cum ziua adevărului sosise, sentimentele sale erau și mai puternice, obsesia sa și mai compulsivă, cântecul final al lebedei și mai asurzitor. Dar așa cum se întâmplă în toate filmele cu final dramatic, Evelina în ziua aceea nu a mai ajuns la ghișeul băncii și a fost trecută în Centrala Riscului de Credit. Cu sufletul frânt, cu explicații vagi, cu amintirea unor soldați răniți pe front, Marius dormea nopțile ca într-un pat de buruieni, iar zilele treceau mai greu decât un blestem.

Și morții iubesc uneori

După o lună de febră și foc pentru îndrăgostit, Evelina a apărut în fața ghișeului. De data aceasta însă, ochii săi erau triști, întreaga sa prezență pierdută într-un soi de umbră, nu a zâmbit și nu a făcut nicio plată. Doar l-a privit așa cum își privește un copil părinții atunci când face ceva greșit, fără să spună nimic. Când a plecat, și-a întors de câteva ori privirea. Marius urla de neputință. Avea gâtul uscat și plutea pe un râu de sare. La marginea înstelată a Universului sigur exista vreo altă planetă, sigur exista un alt Marius asemenea lui.
După încă o lună, Evelina a apărut din nou. Același frig, aceeași tăcere, același comportament inexplicabil, aceeași tristețe sub care s-au plecat pentru poeți, adeseori, crengile copacilor. Același Marius. Totuși, în mod straniu, observase că deși ultima plată era înregistrată în sistem în urmă cu trei luni, balanța contului Evelinei avea sold 0. Și-a imaginat că este o eroare de sistem și a înaintat o sesizare către Departamentul de IT. Colegii săi l-au asigurat că nu este nimic în neregulă cu programul și l-au rugat să verifice situația împreună cu clienta. Fiind nevoit să elucideze misterul, a format numărul de telefon al Evelinei. La celălalt capăt al telefonului a răspuns o voce de bărbat.
— Alo, bună ziua! Mă auziți? a întrebat casierul.
— Da, vă ascult, spuneți vă rog! a răspuns grăbit, bărbatul.
— Numele meu este Marius Vizitiu. Vă sun în legătură cu creditul de nevoi personale luat de la banca noastră de către doamna Dima, am putea discuta câteva momente?
— Am să vin zilele acestea să depun certificatul de deces, vă rog să mă credeți că am uitat de credit cu toată nenorocirea care s-a abătut pe capul meu!
Bărbatul era vizibil afectat. Sângele lui Marius înghețase.
— Doamna Evelina Dima a m… a mur… a murit? întrebă Marius reușind să-și deschidă gura care îi înțepenise.
— A murit în urmă cu două luni într-un accident de mașină, eu sunt soțul ei. Se îndrepta către banca dvs. să își achite rata când a lovit-o un șofer beat pe trecerea de pietoni de pe Magheru. Am să vin zilele acestea să rezolvăm și cu hârtiile. La revedere!
Marius nu a mai fost niciodată același. Am primit cu spaimă confesiunea sa neașteptată în timp ce călătoaream în team building, la munte, cu întreaga echipă de vânzări. Alcoolul îi dăduse curajul necesar. La scurt timp de la întoarcerea în capitală și-a depus demisia și a refuzat să rămână în preavizul legal. Locul său a fost ocupat de Bianca, iar despre el nu am mai auzit nimic, niciodată nu a fost un fan al rețelelor de socializare. Evelina a încetat să ne mai bântuie sucursala, dar contul său a rămas cu plata la termen până în ziua de azi. Atunci am înțeles cu adevărat de ce se spune că banca nu pierde niciodată.

Și noi simțim apropierea ei

După o lună de febră și foc pentru îndrăgostit, Evelina a apărut în fața ghișeului. Mai dulce ca un fagure de miere, mai frumoasă decât umbra unei melancolii, decât toate femeile din lume în ochii cărora se reflectă urma dălții unui sculptor. Venise doar pentru el. Nu erau decât ei doi în barca fericirii, iar un înger vâslea anevoios, gelos și tăcut. În timp ce încasa plata, Marius a zărit peste umărul Evelinei o lumină albă care se apropie și îi învăluie protector, ca un cocon. I-a mărturisit în acel moment că o iubește, că ea este femeia visată în toți anii cu secetă. I-a vorbit despre el, despre viitorul strălucit pe care l-ar avea împreună. Ea îl asculta și zâmbea. Ea îl asculta și îl îmbrățișa. Din acel moment ea avea să aparțină numai lui, iar sufletele lor aveau să îmbânzească lupii. Undeva în lume, un acordeon avea să cânte, o pagină dintr-o carte avea să fie întoarsă, un copil avea să rămână fără mamă, o sală întreagă avea să aplaude.

În ziarul de sâmbătă, scrisă cu litere mari pe prima pagină, era o știre despre un autocamion de mare tonaj care a derapat și a intrat într-o sucursală a unei bănci și a ucis șase oameni, trei clienți și trei angajați, pe bulevardul Magheru. Singurul supraviețuitor, paznicul, declara că înainte de momentul producerii accidentului a zărit pe unul dintre angajații băncii îmbrățișând una dintre victime, o doamnă care se afla acolo pentru a-și achita rata.

Catalin Lupu

Născut la 16 martie 1987.
Am publicat texte in revistele Dincoace de Pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Fantastica, Helion Online, Galileo Online.
Aparut în volum cu:
Adolescent de-a gata(2007),
Antologia Romeo si Julieta la Mizil (2012, 2013),
Antologia Conexiuni (2014),
Când omul descoperă tăcerea şi focul (2013).
Premii: două menţiuni la Festivalul International de Poezie Romeo şi Julieta la Mizil (2012, 2013); premiul III la Concursul naţional de proză scurtă Helion (2014).

1lupu.wordpress.com/