Pe ultimul drum

— L-ați cunoscut bine? întorc fața spre omul care merge în urma mea, Costică, cel care duce în spate crucea mare, luată de la biserică.
— Păi cum să nu? Doar mi-a fost profesor. Un om de nota douăzeci. Tot știa, n-ați văzut așa ceva. Tot.
— Ce preda?
— Dumnealui? își trece Costică limba peste buzele uscate. Dar ce nu preda? Nu mai au copiii noștri parte de-asemenea dascăli. Uitați-vă la fiică-mea… mi-a zis că nu-i place școala. Nu-i place și cu asta basta. Nu le mai insuflă dragostea aia pentru carte, domnule.
Îmi șterg fruntea asudată cu mâna liberă. Praful pe care îl ridicăm cu toții în aer mi se lipește de piele.
— Ia mai taci dracului, se răstește bărbatul în vârstă aflat în spatele lui Costică, al treilea în rând. Ție tare-ți mai plăcea cartea când erai copil. De-asta te-am prins de zece ori la furat.
— Nu zic nu, nea Ioane, râde Costică. Poate eu am fost mai haimana, dar erau alte vremuri, bre, alți oameni. Oameni de vază. Păi dom’ profesor a fost și primar acum vreo douăj’ de ani. Și? N-a făcut treabă? Zi matale.
— A făcut, nu zice nimeni.
— Păi și-ăștia de-acum ce fac? Ia uitați-vă la stânga.
Fără să mă opresc din mers, privesc în direcția indicată și observ, într-o vale aflată la vreo patru sute de metri de șosea, un mini-teren de fotbal. Pare să fie din iarbă artificială. Este dotat inclusiv cu o mică tribună, cu scaune galbene, aflată și ea, la fel ca întregul teren, sub o colivie paralelipipedică din sârmă. Ca să nu se piardă mingile, mă gândesc.
— Frumos, zic. E-al Primăriei?
— Păi al cui? rânjește Costică. Făcut cu bani europeni. Și-l ține închis toată ziua.
— Ciudat. Păi de ce nu-l închiriază?
— Cui să-l închirieze, domnule? se bagă nea Ioan. Ce, îi ca la oraș, la dumneata? S-au organizat vreo două meciuri la-nceput, pân-au venit ăștia tinerii cu alcool, cu manele, cu scandal. Au vărsat bere pe teren, au aruncat chiștoace. Ceva de nedescris.
— De unde bere, bre, nea Ioane? Ne faci și de baftă acum față de domnu’. Aș bea o bere rece și cu ochii, zău.
— Costică, ți-am zis să mai taci din gură. Sau tu ești ăla de te-ai căcat pe teren? Că de-asta l-a și închis, din ce știu io. A găsit Primarul ditamai căcatul fix pe punctul cu var, parcă-l aștepta să-l bage-n poartă.
— Asta mi-e Sfânta Cruce, nea Ioane, se lamentează Costică, întinzând cât poate de sus crucea din lemn. Cum să fac, bre, așa ceva?
— Bă, sigur?
— Să mă bată dom’ profesor pe lumea aialaltă dacă te mint.
— Mare om dom’ profesor, e de acord nea Ioan. Păcat că s-a dus așa repede dintre noi. Parcă mi-a și venit să plâng aseară, la stâlpi.
— La stâlpi? mă mir eu, întorcând iar capul spre cei doi.
— Când s-au citit stâlpii, completează Costică. Sau nu știți ce-s ăia?
— Nu prea cunosc tradițiile, recunosc, cu jumătate de gură.
— Stâlpii îs un fel de colaci rotunzi, cu susan pe ei. Care se rupe și se dă de pomană la oameni.
— Vezi că ești prost, Costică? zice nea Ioan, sfătos. Stâlpii sunt rugăciunile pe care le recită părintele la căpătâiul răposatului. Și după aia s-a întins masă pentru toți cei apropiați. N-ați fost aseară, mi se adresează.
— Nu, ieri a trebuit să merg la serviciu. A fost soția și-a stat la priveghi. Eu am ajuns azi-dimineață de la Constanța.
— Păcat. A fost frumos. Au avut un orez bun de ți se topea-n gură. Condimentat, fierbinte, cu pulpe de pui. Și-un vin… calitate, ce să mai. S-a mâncat, s-a băut, s-a spus povești ore întregi. Oameni deosebiți, domnule. Nu s-au zgârcit la bani, ca alții. A stat și părintele cu noi, de-a mai dat niște sfaturi familiei.
— Le-a zis să strecoare ceva bani pe la cutia milei, rânjește Costică.
Nea Ioan nu mai apucă să răspundă, pentru că este întrerupt de un nou „Stop!”, tare și prelung, venit de undeva din spatele nostru. Cred că este cel de-al șaptelea. Mă întorc, atent să nu scap din mâini crucea cu numele răposatului, data nașterii și data decesului. Mă întreb de ce ne-am oprit tocmai aici, de vreme ce nu e nicio intersecție, ci o alee care duce la un garaj dărăpănat.
— Altfel n-apucă s-ajungă la doișpe, îmi șoptește Costică. Trebe doișpe opriri până la cimitir ca să meargă sufletu-n rai.
Se sprijină de crucea lui, mai înaltă decât a mea, dar fără înscrisuri, și ne uităm amândoi spre cortegiul funerar. Soarele strălucește năprasnic. Tricoul negru, ud de transpirație, mi s-a lipit de șale.
Preotul rostește câteva cuvinte, cineva aruncă în sus o mână de mărunțiș, care este căutat apoi prin praf de amărâții satului, după care același bărbat, căruia am înțeles că i se zice Dedeman, strigă solemn: „Înainte!”.
Ne încolonăm ca la armată. Eu primul, Costică în spatele meu, apoi nea Ioan, care duce în brațe un obiect ce seamănă cu un felinar stradal din secolul nouăsprezece. Apoi merg doi bărbați care se chinuie cu steagurile cele mari de la Biserică, pe care sunt pictați sfinții protectori ai comunei, din ce mi s-a explicat. În urma lor vin Dedeman, preotul și dascălul, mașina mortuară, rudele apropiate și restul alaiului.
Mergem încet pe marginea șoselei, spre biserică. Nu există trotuar în această parte a comunei, doar o bandă de pământ și nisip care taie vegetația uscată. Pe lângă noi, pe șosea, trec automobile în mare viteză și, din când în când, câte unul claxonează. Mă întorc des și trag cu ochiul spre colegii de cortegiu, atent nici să nu mă îndepărtez prea tare de ei, nici să nu ajungă să mă calce Costică pe bătături. Palmele transpirate îmi tot alunecă pe lemnul lăcuit al crucii de pe umăr.
Să fiu sincer, această onoare nu fusese destinată pentru mine. A trebuit să înlocuiesc, în ultima clipă, un nepot care nu a mai putut ajunge la înmormântare. Soția m-a rugat, iar eu n-am putut s-o refuz, deși relația mea cu divinitatea creștin-ortodoxă e mai degrabă complicată. Nu poți refuza pe cineva căruia tocmai i-a murit bunicul, mai ales dacă-i vorba despre tovarășul tău de viață. În plus, avusesem întotdeauna o relație bună cu „dom’ profesor”. Mi se păruse un om calm, măsurat și liniștit. Sunt convins că, sub supravegherea lui, nu s-ar fi creat haosul care a stăpânit dimineața dinaintea înmormântării sale: oameni alergând în toate direcțiile, care cu navete de bere, care cu colaci, care cu platouri, țipete, plânsete, amenințări și, mai ales, o găină care zburătăcea de nebună printre picioarele tuturor. „Așa-i viața la țară”, mi-a zis soția, în timp ce alerga și ea, cu un pachet de lumânări în brațe. Viața și moartea, am gândit eu.
— Cât a luat groparul, Costică? întreabă nea Ioan.
— Trei foi, bre. Boierie. De ce naiba nu ne-am făcut noi gropari, nea Ioane?
— Că-i mult de muncă. Mai ales pe căldurile-astea mori dracului cu lopata-n mână.
— Așa-i. Și mai găsești și te miri ce pe-acolo. Am trecut pe la cimitir mai devreme. Săpa săracu’ Nicu Stancu, era băgat până dincolo de brâu. Și-mi zice… l-am găsit pe străbunică-tu, Costică.
— Cum adică?
— O tigvă, bre, rânjește Costică. A fost alt mormânt mai vechi dedesubt. Poate chiar era străbunicu’, dracu’ știe, că-i lipseau aceiași dinți care-mi lipsesc și mie.
— Și ce-ați făcut cu el?
— Cu capul? L-am lăsat pe-acolo, doar nu era să-l iau cu mine, să mă-nvețe la rele. Bărbații din familia mea au fost cu toții niște bețivi și niște curvari, așa zicea mama.
— Păi la fel ca tine, bă, Costică, la fel ca tine, spune gânditor nea Ioan.
Nu mai sunt atent la conversația celor doi, pentru că am ajuns aproape în dreptul bisericii și urmează să traversăm șoseaua, chestie destul de periculoasă în absența unei treceri de pietoni. Din fericire, șoferii ne observă din timp și frânează.
Odată ajunși pe partea cealaltă, așteptăm ca mașina mortuară să întoarcă și să parcheze. Patru bărbați ridică sicriul și-l cară de mânere în biserică. Dedeman îmi ia crucea din mână și o așază cu grijă la căpătâiul lui „dom’ profesor”.
— Ai noroc, boss, se uită la mine aspru, de parcă m-ar examina. Dacă nu stătea singură în picioare, trebuia s-o ții mătăluță toată slujba.
Mulțumesc în sinea mea fabricantului de cruci și, scăpat temporar de îndatorire, mă trag ceva mai în spate, pentru a lăsa familia apropiată să se adune în jurul catafalcului. Bătrânii se așază pe scaunele de lângă zidurile Bisericii. Se aprind lumânări. O doamnă rotofeie, cu figură autoritară, îmi pune o lumânare în mână. Arde frumos, vertical, fără aglomerări de ceară topită.
Preotul începe slujba. Recită dintr-o carte mare fixată pe un suport metalic. E un bărbat de vreo patruzeci de ani, roșcat, chel în vârful capului, cu o barbă rară, dar lungă, care îi dă în mintea mea o alură de rocker. Are vocea moale, catifelată, cu un vibrato la sfârșitul frazelor. Când și când, dascălul îi ia locul în fața cărții, iar preotul înconjoară sicriul clătinând în toate părțile cădelnița, o bilă argintie, din care iese fum, suspendată de lanțuri și înconjurată de clopoței.
La fiecare zece minute, preotul se oprește, iar Dedeman îngenunchează repede lângă cădelniță pentru a schimba cărbunele consumat. Toată operațiunea durează câteva secunde. Cred că domnul o fi fost cândva mecanic la o echipă de Formula Unu, acolo unde bătea recordul la schimbul de pneuri.
Cu toate că în interiorul Bisericii e umbră, bineînțeles, atmosfera rămâne sufocantă. Dedeman a adus de undeva un ventilator, dar nici acesta nu face față. Mă uit după Costică și nea Ioan, tovarășii mei de drum. Nu se zăresc nicăieri, deși mai devreme pot să jur că stăteau lângă mine.
La un moment dat, mulțimea, altfel liniștită, e cuprinsă brusc de agitație. În fața mea, un bărbat se trântește aproape teatral în genunchi. Apoi altul. Tot în genunchi se așază femeile și bătrânii. Apoi preotul. Îmi este clar că oamenii anticipaseră acest moment. Mă uit împrejur. Sunt singurul rămas încă în picioare, sfidând podeaua rece, de piatră, a bisericii. Mă gândesc la genunchiul meu stâng, operat anul trecut, și-mi imaginez că, poate, aș putea trece neobservat, de vreme ce oamenii țin privirea în pământ. Mă trezesc, însă, cu o pernă fluturând prin fața ochilor.
— Luați asta, se răstește femeia grasă, dacă vă doare picioarele. E mare păcat, să știți. Să rămâneți așa…
Înghit în sec, mulțumesc, iau perna și îngenunchez pe ea, fără alte discuții, surprins să constat că genunchiul rezistă cu brio. Fac și o cruce, de mulțumire, dar simt gestul străin. Mă uit cu coada ochiului, de teamă să nu fi încurcat pașii, sus cu jos, stânga cu dreapta. Nu-mi aduc aminte să mă fi închinat de ani buni.
Până la urmă, ne ridicăm. Înapoiez perna. Femeia clatină din cap, a dojană. Încerc să-i zâmbesc. Sper ca totul să se fi terminat, dar n-am noroc. Preotul ne invită, pe un ton poruncitor, să ne luăm rămas bun de la răposat. După mine, e un gest care ar fi trebuit făcut când „dom’ profesor” mai era încă în viață, dar nu vreau să dau naștere altor discuții.
Nea Ioan, apărut din senin lângă mine, mă trage după el. Alcătuim din nou un șir indian care șerpuiește prin toată biserica. „Mai întâi bărbații” se răstește preotul, când vede că o bătrânică încearcă să se bage în față, așa că nefericita se trezește retrogradată în coada plutonului.
Vine rândul lui nea Ioan. Îl privesc cu groază cum se apleacă să pupe icoana dintre mâinile mortului. „Țoc” fac buzele lui, în contact cu lemnul. „Țoc-țoc”. Se închină și pleacă. E rândul meu. Simt cum mă urmărește privirea lui Dedeman, aflat la capătul coșciugului. Mă aplec cât se poate de mult și țugui buzele, fără să ating icoana. Mă îndrept, cu aer spăsit, și fac o cruce mare, chinuindu-mă să privesc trupul neînsuflețit. Din interiorul gurii bătrânului iese o bucată de vată, imagine care-mi amintește involuntar de un film în care personajul principal scotea ouă pe gură. Simt cum sudoarea îmi curge pe tâmplă. Dedeman strâmbă din buze și-mi face semn să-mi iau crucea de lemn înapoi și să merg spre ieșire. Nu m-am mai simțit așa de când am susținut examenul de licență.
Până la cimitirul de la marginea satului nu mai e drum lung. Se fac ultimele opriri, până se ajunge la doisprezece, și se aruncă monedele de pe fundul sacului. Oamenii nu prea mai vorbesc, descurajați probabil de căldură. Când intru pe poarta cea mare a cimitirului, mă simt ca un portdrapel olimpic, urmărit cu privirea de câțiva cei gură-cască rătăciți printre morminte. Cripta familiei nu e departe. De cum ajung acolo, mă ia în primire groparul, Nicu Stancu, un bărbat care se sprijină asudat în cazma, lângă o grămadă de pământ reavăn.
— Dumnezeu să-l ierte! N-aveți niște apă rece? Că-i tare cald.
— Dumnezeu să-l ierte, murmur, așa cum știu că se face. Dacă aveți puțină răbdare, pot vorbi cu…
— Da’ vezi ca-i țâșnitoarea mai încolo, Nicule, zice nea Ioan.
— Cum, bre, să beau apă din cimitir? Vrei să mă stric la burtă?
— Vine din conductă, n-ai cum să te strici la burtă. Și de ce nu mergi să-ți iei de la magazin? C-am înțeles c-ai fost plătit bine.
— Ce bine, nea Ioane? Două foi, bre. La câtă muncă e… zi și matale. Și nu mi-a dat nici cămașa de pomană, nici prosopu’… așa cum se dă, n-am dreptate?
— Așa, Nicule? întreabă Costică, neimpresionat.
— Dacă-ți zic. Nu așa a fost și dom’ profesor toată viața? Un zgârcit. Te chema la el să-i tai via, te tocmeai la un preț și-aia era. Un pahar de apă nu-ți dădea în plus.
— Ia stai așa! intervine nea Ioan. Stai, că-ntinzi coarda, prostule. Să nu mai vorbești așa de dom’ profesor, că-ți trag și două peste ochi, auzi? Bă, futu-te-n gură de nehalit. Iei și bani și pomană și tot nu-ți convine, Doamne iartă-mă!
Între timp, a ajuns la mormânt și restul cortegiului. Cei patru bărbați au lăsat sicriul pe două lemne puse transversal deasupra gropii. Preotul dă viguros din mâini, iar rudele îi aduc lucrurile pe care le solicită: un platou, o sticlă de vin. E reconfortant să deții o asemenea autoritate. Seamănă cu un chirurg în plină activitate, cu diferența că pacientul său e deja decedat și doar sufletul trebuie orientat cu succes spre viața veșnică.
Sunt recitate ultimele cuvinte. Nu sunt solemne, memorabile, ca în filmele americane, ci tocite de-atâta repetare. Cred că nimeni nu le mai ascultă, de fapt. Îmi dau seama că totul s-a terminat abia când Dedeman montează capacul sicriului cu o șurubelniță electrică. Nicu Stancu îmi ia crucea din mână, semn că rolul meu în această ceremonie a luat sfârșit. Simt un vag sentiment de ușurare.
Se coboară sicriul în groapă și părintele varsă vinul peste el, cu tot cu sticlă, după care aruncă primul pumn de țărână. Rudele îi urmează exemplul. Nimeni nu plânge, oamenii sunt sobri și tăcuți, așa cum au fost toată ziua.
La doi pași de mine, sărmana văduvă a lui „dom’ profesor” încearcă să-i dea de pomană unei femei, aflată pe cealaltă parte a gropii, găina pe care o văzusem azi-dimineață.
Când vine rândul meu, înfig adânc mâna în pământul reavăn și mă sperii când degetele mele ating ceva dur. E un obiect acolo. Trag de el și mă holbez la un fragment de craniu uman cenușiu și poros. Câțiva dinți au rămas încă înfipți în locașul lor. Țip și-arunc osul cât colo. Bărbații din jurul meu izbucnesc în râs.
— L-ați găsit pe străbunicu’ lu’ Costică, se amuză groparul. Acum o s-aveți noroc la femei toată viața.
Speriată de țipătul meu, văduva face un pas greșit și pasărea îi zboară din mâini, evadând spre gardul cimitirului.
— Găina! strigă bătrâna. A fugit găina.
— Lăsați-o, ăla-i sufletul mortului, zice preotul, cu glas moale. Mai vrea și el să zburde printre noi.
— Of, Doamne, zice cu năduf femeia de pe cealaltă parte a gropii și se repede pe urmele găinii. Of, Doamne!
Sentimentul vinovăției mă face să mă iau după ea. Găina zburdă prin latura veche a cimitirului, unde crucile de piatră roase de timp sunt scufundate în vegetația uscată.
— Hai, câți-câți, hai, câți-câți, murmură femeia. Și le-am zis să-i lege ghearele înainte s-o treacă peste groapă. Le-am zis io. Da’ o ascultă cineva pe Paulina? N-o ascultă nimeni.
Acum observ că bâțâie ușor din cap.
— Domnu’, ia-o matale prin dreapta. Așa. Mergi matale în dreapta.
Încerc să fac un arc de cerc astfel încât să încolțim pasărea lângă gardul din plăci de beton al cimitirului. Transpirația îmi intră în ochi. Simt un junghi în genunchi. Că o fi sau nu animată de sufletul profesorului, găina nu dă niciun semn că ar vrea să se întoarcă în captivitate.
— Dacă nu țipai matale, n-ar fi scăpat. Măcar cu-atât să se-aleagă și Paulina după cât a tras zilele astea la ei. Spală, Paulina, curăță, Paulina. Măcar cu-atât. Hai, câți-câți.
Mă simt obligat să mă reped asupra găinii. Fac două salturi, mă aplec și aproape îi simt fulgii cu buricele degetelor. Îmi scapă în ultima clipă dând frenetic din aripi, după care reușește să se strecoare printr-o gaură căscată într-una dintre plăci. Privesc neputincios cum sare peste șanțul de scurgere a apei de ploaie și nimerește în șosea, exact atunci când un TIR trece în mare viteză. Văd contactul cu încetinitorul. TIR-ul claxonează, dar nu frânează. O bucată de carne este aruncată în șanț. Îmi feresc ochii.
— Of, Doamne, se lamentează Paulina. Uite ce-ai făcut, domnu’. Ce te-ai aruncat așa pe ea? Trebuia luată cu binișorul.
— Îmi pare rău. O să vă cumpăr altă găină, îi zic.
— Așa să faci, domnu’, mormăie, dând din cap. Așa să faci.
La câteva zeci de metri de noi, înmormântarea tocmai se săvârșește.

George-Cosmin Borș

Este licențiat al Facultății de Știința și Ingineria Alimentelor din cadrul Universității „Dunărea de Jos din Galați” și al Facultății de Transport Naval din cadrul „Universității Maritime Constanța”. A debutat în anul 2022 în fanzinul Cenaclului ArtZONE S.F. din Brăila, al cărui membru este, cu povestirea Cr3d!nţ@. În 2024 a urmat cursurile școlii de scris „Wannabe” coordonată de maestrul Mihai Buzea. A publicat povestiri în revista Galaxia42 și texte scurte în revistele FicţiuneaOPTm şi Rexpublica. Textul său, ”Șurubelnița și Ciocanul” a fost printre câștigătoarele primei ediții a concursului organizat de site-ul nesemnate.ro. Este membru al Mensa România și mare pasionat al jocurilor de societate, despre care scrie constant.