Jaful Constantinopolului

Era prin iunie 2004 când Iustinian Cocârlea zis Regele, unul dintre capii lumii interlope craiovene, avusese o altercație cu un polițist în fața unui restaurant din centrul orașului. Iustinian îi tăiase mâna dreaptă cu sabia, însă polițistul, chircit de durere și stângaci fiind, reușise să înfigă șase gloanțe în trupul masiv al fostului campion la lupte greco-romane. Amândoi, pierzând mult sânge, fuseseră internați de urgență la Spitalul Județean din Craiova.
Ceea ce pentru unii e o tragedie, pentru alții cu siguranță e o oportunitate. Astfel, Gigi Genovezu’, profitând de vidul de putere ce se căscase în cartierul Fața Luncii în urma internării rivalului său, avea acum șansa de mult visată să făcă mutarea decisivă. În fond, resentimentele lui nu apăruseră de ieri, de azi, erau vechi de când crima organizată:
– Io l-am luat sub aripa mea, l-am învățat să dea primul pumn, să facă primul șmen. Și acum? Uitați-vă la el! A uitat de unde a plecat bulangiul! obișnuia Gigi Genovezu’, cherchelit pe la spartul petrecerilor, să se plângă câtorva subalterni loiali.
Avea un mod pedant de a explica, ceea ce îi dădea un spor de periculozitate. Cu sau fără trabuc între degete, gesticula la fel de amplu, iar gușa – ca de porumbel crescut în apropiere de Cernobîl – i se umfla atât de mult încât îi acoperea zalele de aur ale lanțului de la gât.
Acum, în noaptea de iunie când Regele se afla în comă la spital, Gigi Genovezu’, împreună cu Tarla și Enrico, doi băieți fini, de caracter (complimente la mare cinste între interlopi) stăteau într-o Dacie Solenza gri parcată la o stradă distanță de casa lui Iustinian. Aleseseră această mașină de fraieri, nu de șmecheri, tocmai fiindcă se pregăteau să dea o spargere și nu voiau cu niciun chip să atragă atenția asupra lor. Ocazia nu putea fi mai potrivită – Regele incapacitat, familia la căpătâiul lui și bodyguarzii păzind salonul spitalului 24/7. Oricum, chiar dacă ar fi scăpat cu viață, Iustinian și-ar fi petrecut aproape tot restul zilelor după gratii, având în vedere tentativa de omor asupra unui om al legii. Cu asta erau toți trei de acord.
Cu ce nu prea era Tarla de acord – spărgător de locuințe profesionist, cu ucenicia făcută peste hotare, în Canada – era alegerea lui Enrico pentru această acțiune de noapte. Un băiat de șaptesprezece ani înalt, deșirat, mai tot timpul retras, nu prea se băga în vorbă cu ceilalți pe la șprițuri și petreceri cu lăutari. Tarla și alți interlopi îl suspectau că ar fi sifon la gabori. Însă un adevărat turnător are un amestec de teatralism, frică și epatare, iar felul de a se purta a lui Enrico și întunecimea din privire dezmințeau aceste zvonuri. Un lucru pe care orice lider de clan, nu numai Regele, ar fi fost capabil să-l citească, chiar dacă nu avea mai mult de patru sau opt clase.
În plus, Enrico era finul lui Gigi Genovezu’, iar șeful gușaților ținea la el ca la ochii din cap. Asta nu-l împiedica însă pe Tarla să-l ia peste picior de fiecare dată când avea ocazia:
– Auzi, prala, abia ți-au dat flocii și tu vrei să fii șpringar?
Dacia Solenza se umplu de râsete – râsetele lui Tarla și ale lui Gigi Genovezu’, în contrapartidă cu tăcerea solemnă a lui Enrico.
– Lasă-l, nu vezi că ia treaba asta foarte în serios? Io ți-am zis că e omul potrivit la locul potrivit. Acum gata vrăjeala! Haideți să mergem.
Punând punctul pe i, Gigi Genovezu’ ieși primul din mașină, urmat de ceilalți doi. Aveau la ei tot ce trebuie, mănuși ca să nu lase amprente, scule de pătruns în casă prin efracție, un sac mare în care să bage toate bunurile furate din seiful lui Iustinian, bani, bijuterii, arme și ce-or mai găsi. Și cagule, preventiv. Fiindcă, deși poliția își concentrase cea mai mare parte a forțelor în jurul spitalului și a restaurantului în fața căruia se petrecuse altercația, mai patrulau câteva mașini și prin Fața Luncii, ca să împiedice o nouă răscoală, cum fusese cea de anul trecut.
Cei trei își puseră cagulele pe cap și înaintară spre casa părăsită a Regelui. Așa își închipuiau ei, fiindcă un lătrat gros de Rottweiller le dădu peste cap socotelile.
– Să mă bată Dumnezeu, am uitat de câine! se lovi Tarla cu palma peste frunte.
– Ah, Spartacus, zise Gigi Genovezu’, era pui când bulangiul încă mă invita la el acasă, dar sigur mă recunoaște. Așteptați aici!
Interlopul își dădu jos cagula și o băgă în buzunar (oricum era cald afară și simțea că se sufocă în ea) și se apropie de gard. Printre stâlpii lui, Spartacus, o umbră cu colți, mârâia a neîncredere. Rottweilerul era suficient de inteligent ca să-și dea seama că Gigi Genovezu’ nu venise cu cele mai bune intenții la ora aceea târzie de noapte când stăpânul nu era acasă. Și, pe deasupra, nu venise de unul singur, ci însoțit de doi necunoscuți care miroseau a fapte rele.
– Spartacus, socares, dade? Sunt eu, Gigi!
Însă Rottweillerul nu se lăsă convins și lătră în continuare.
– Nu merge, boss, cu frumosu’, nu vezi ce supărat e? Trebuie cumințit altfel.
Zicând asta, Tarla se pregăti să scoată pistolul de la brâu, dar Gigi Genovezu’ își puse mâna mare, transpirată, pe umărul lui și îl opri la timp.
– Ce faci, bă, ești sandilău? Vrei să trezești tot cartierul?
– Scuze, boss, îmi…m-a luat valul.
În spatele lor, Enrico clătină din cap nesatisfăcut și spuse:
– Haideți că am venit pregătit. Rezolv eu încurcătura.
Tarla se întoarse spre el și îl privi cu un amestec de dispreț, mirare și superioritate, în timp ce ochii lui Gigi Genovezu’ luciră de încântare.
Enrico avusese timp să analizeze situația. Gardul lui Iustinian era alcătuit din niște tridente din fier forjat sudate în serie. Arăta spectaculos privit de la distanță, ușor înspăimântător, chiar, însă trăda, în același timp, o lipsă de prevedere din partea Regelui. Faptul că nu optase pentru un gard opac sublinia, pe de-o parte, că șeful de clan voia să stârnească invidia dușmanilor săi, să le arate tuturor opulența în care se scălda. Și, pe de altă parte, că se considera intangibil. O eroare care avea să-l coste (fără să știe asta, el luptându-se acum cu moartea pe un pat de spital), întrucât Enrico scoase din portbagajul Daciei Solenza un borcan cu untură de porc, îl desfăcu, băgă înăuntru degetele învelite în mănușă, apoi unse cu ele furcile de fier ale gardului.
Niciun câine, își zise Enrico, îndiferent cât de bine ar fi fost dresat, nu putea rezista mirosului mai mult decât ispititor al unturii de porc.
Avusese dreptate. Rottweilerul încetă să mai mârâie și să mai latre, se linse pe bot și veni să adulmece locul în care Enrico unsese gardul.
– Acum e momentul. Duceți-vă să deschideți poarta, le spuse tânărul de șaptesprezece ani celorlalți bărbați.
– Bravo, finuțule! Pupa-l-ar nașu’ de băiat deștept! zise cu mândrie Gigi Genovezu’.
Tarla, în schimb, tăcu și trecu la treabă. În timp ce Spartacus lingea untura de pe gard, șpringarul înveli cheia din dotare într-o folie de aluminiu și o introduse în butuc. După câteva mișcări abile, ușa principală se deschise. Cu un scârțâit abia sesizabil, dar suficient pentru ca Rottweilerul să-și întrerupă poftele culinare și, ciulind urechile, să-și întoarcă privirea în direcția hoților.
Atât aștepta Enrico. Șiret și agil, își strecură mănușa unsă cu untură printre gard, îl prinse pe Spartacus de bot, iar cu cealaltă mână, într-o mișcare fulgerătoare, îi înfipse cuțitul în grumaz. Câinele nu mai apucă să scoată decât un muget stins, asemenea unui vițel sacrificat, și se prăbuși pe gazon într-o baltă de sânge. O moarte nedemnă de numele pe care îl purta, se gândi Gigi Genovezu’ intrând în curte și privind leșul însângerat de lângă gard.
– V-ați desurcat bine, băieți, îi felicită interlopul-șef, acum mai avem ușa de la casă de descuiat și pe urmă putem începe prăduiala.
O nimica toată pentru Tarla, obișnuit cu astfel de acțiuni nocturne în Canada, sub presiunea cronometrului și a legii mult mai dure cu cei care se aflau de partea cealaltă a ei, față de meleagurile natale.
Astfel, ușa casei fu descuiată cât ar bate Gigi Genovezu’ din palme și cei trei intrară în livingul spațios al Regelui. Nu înainte de a-și aprinde lanternele. Trecură cu lumina lor peste masa generoasă din centru cu scaune tapițate cu piele până la șemineul din capăt. În stânga și în dreapta șemineului porneau două scări simetrice la etaj. Ce strica oarecum simetria era ursul împăiat de la capătul scării din stânga, săltat pe două labe în poziție amenințătoare cu gura deschisă și ghearele pregătite de atac, în timp ce, la capătul scării din dreapta, lumina lanternelor dezvăluia un manechin îmbrăcat într-o armură bizantină, cu tot cu sabie și scut.
– Pe scara dreaptă trebuie să urcăm. Veniți după mine, spuse Gigi Genovezu’.
Enrico și Tarla îl urmară fără să adauge un cuvânt. Doar Tarla mai zăbovi puțin în fața ursului împăiat, încordându-și mușchii la el și scoțând un grrrr gutural, animalic.
– Te mănâncă floricica, Tarla? Lasă prostiile, avem treabă!
– Gata, boss, acum vin!
Cei trei urcară la etaj și, spre suprinderea lor plăcută, găsiră ușa dormitorului deschisă.
– Hehe. Aici trebuie să fie, în spatele tabloului, spuse Gigi Genovezu’ îndreptând lanterna spre portretul înrămat al mamei lui Iustinian.
Însă nici nu apucară bine să treacă pragul dormitorului că Enrico și băgă de seamă două lumini roș-albastre reflectate pe tavan.
– Stingeți lanternele și faceți liniște! A venit garda!
În acel moment, Tarla se ghemui la marginea patului, Gigi Genovezu’ se lipi de peretele cu tabloul, iar Enrico se furișă lângă fereastră. Perdeaua era dată la parte, așa că putea să vadă ce se petrece în stradă. După cum intuise, o mașină de poliție cu girofarul pornit (dar cu sirena oprită) venise dinspre strada principală pe aleea laterală casei lui Iustinian. Nu stătu mai mult de un minut și plecă. Enrico urmări mașina cum se îndreaptă spre capătul aleii și, după ce ieși din raza privirii lui, spuse:
– Gata, am scăpat! Să ne întoarcem la treabă.
Gigi Genovezu’ își puse lanterna între dinți, ca să aibă ambele mâini libere. Astfel, ridică tabloul din cui și, fără mare considerație pentru reprezentarea defunctei mame a Regelui, îl aruncă pe salteaua patului. Pe peretele lăsat gol, luminile lanternelor se uniră acum într-un singur punct: cifrul seifului.
– Știi ce ai de făcut! se întoarse Gigi Genovezu’ spre Tarla.
– Da, boss!
Șpringarul scoase de pe fundul sacului adus pentru furt un spray cu azot și o șurubelniță. Pulveriză spray-ul pe cifru, acesta se acoperi cu o peliculă de gheață și deveni casant. Cu șurubelnița în mână, Tarla sparse apoi cifrul și deschise ușa seifului. Înăuntru erau bani cash, numără-i și vezi câți sunt, da, boss, imediat, un kalașnikov și ceva care străluci în întunericul dormitorului – patru cai de aur, patru statuete de mărimea unei palme.
– Eee, pe ăștia îi iau io și îi duc lu’ Veneția. Ia uite, făi nevastă, o să-i zic, neam de neamul tău n-a văzut bijuterii ca astea. O șa de aur îți mai trebuie și poți să călărești pe caii mei de dimineața până seara, hehe! se veseli Gigi Genovezu’ plin de sine.
Enrico, care îl ajuta pe Tarla să numere banii, mustăci în lumina lanternei, fără ca șeful de clan să-i observe reacția. Banii fură ușor de numărat, fiindcă erau deja ordonați în zece pachete compuse din bancnote de o sută de dolari.
– O sută de mii de dolari, boss! Nu-i sărac Regele, glumi Tarla la final.
Gigi Genovezu’ își frecă palmele de bucurie, în timp ce ceilalți doi încărcară conținutul seifului în sac. Interlopul se întoarse apoi spre pat, ridică tabloul aruncat, o privi pe mama rivalului său în ochii nevii și îi umplu de flegmă.
– Ptiu! Has moro car! Tu și cu mă-ta care te-a făcut!
Simți, cu ocazia scuipatului dat, că era polițistul care apucase să tragă și al șaptelea glonț, cel fatal, glonțul de argint înfipt în inima diavolului care îi pusese bețe în roate nepermis de mult timp.
– Ce vă uitați așa la mine? se întoarse Gigi Genovezu’ spre Tarla și Enrico. Gata, am venit, am ciordit, tutto bene! La mașină acum. Luați-o voi înainte, vin și eu imediat.
Tarla dădu din cap în semn de aprobare și, cu sacul în spate, coborî primul scările, iar Enrico, la puțin timp după el. Cei doi ajunseră în living când Gigi Genovezu’, cu lumina victoriei în gând strălucind mai tare decât lumina lanternei, se pregăti să coboare și el. Însă, cum făcu primul pas pe scară, pantoful stâng îi alunecă, lanterna îi scăpă din mână și șeful de clan, cât era de mare, se rostogoli pe trepte în întuneric până la capăt. În living răsună o bufnitură metalică, urmată de un grohăit scurt.
– Boss?! Ești bine, ce s-a întâmplat? Aprinde, bă, lumina! își agita Tarla lanterna în living, grăbindu-l pe Enrico să găsească întrerupătorul.
Tânărul îl găsi repede și aprinse lumina. Pe scutul de bronz al manechinului, cu suprafață solzoasă, se formase o pată rotundă, de forma capului lui Gigi Genovezu’. Iar interlopul zăcea nemișcat la picioarele falsului soldat din Bizanț.
Tarla aruncă sacul din spate și lanterna din mână și se repezi să-i vină în ajutor șefului. Enrico rămase în urmă, fără se se sinchisească prea tare de accident. Tarla îl întoarse pe Gigi Genovezu’ cu fața în sus. Fruntea îi crăpase asemenea unui pepene de Dăbuleni copt, în timp ce un sânge vâscos, închis la culoare, se prelingea pe treptele scării.
– Repede, ajută-mă să-l urcăm în mașină. Trebuie să-l ducem la spital acum!
Enrico, fără să se agite, fără să se grăbească, veni în dreptul trupului inert, se aplecă și îi puse două degete pe gușa în jurul căreia lanțul de aur se încolăcise ca un piton. Stătu vreo zece secunde cu degetele apăsate pe gușă, după care clătină din cap, îi făcu semnul crucii și se ridică.
– Nu mai avem de ce să-l ducem la spital. Gigi Genovezu’ e mort.
Un fior rece străbătu trupul lui Tarla din cap până în picioare. Iar când își scoase cagula, Enrico văzu că avea lacrimi în ochi.
– Și ce facem acum? îl întrebă șpringarul, aerul de superioritate evaporându-se dintr-odată.
Enrico mai privi o dată trupul fostului mahăr și spuse pe un ton nepotrivit de calm:
– Cu el n-avem ce să facem. Trebuie să-l lăsăm aici, ca să nu ne ia gaborii urma. Iar noi ne ținem de plan. Luăm banii și îi împărțim între noi.
Tarla aprobă din cap neconvingător, apoi ridică sacul și, împreună cu Enrico, se îndreptă spre ieșire.
– Stinge tu lumina, te rog! îi spuse șpringarul cum ieși pe ușă.
Enrico mustăci la auzul cuvintelor te rog și îî îndeplini rugămintea colegului său interlop.
Afară mai avea până să se crape de ziuă. Totuși, răcoarea pre-dimineții acoperea cu un cearșaf binevenit cartierul Fața Luncii, casa lui Iustinian și cei doi morți recenți, Spartacus și Gigi Genovezu’.
Tarla deschise portbagajul Daciei Solenza, puse sacul cu bunurile furate înăuntru, după care urcă la volan. Acolo izbucni nu în plâns, ci în ceva care semăna pe jumătate cu o lamentație, pe jumătate cu un atac de panică:
– Îți spun, Enrico, fratele meu, femeia aia din tablou, mama Regelui, ne-a blestemat. După ce a scuipat-o Gigi, simt eu! Ne-a blestemat să nu ne bucurăm de lucrurile furate cât om trăi! Să ne urmărească ghinionu’, să ne prindă poliția, să…
Brațele lui vânjoase, pline de tatuaje tribale, îi tremurau pe volan.
Din spate, Enrico își puse o mână împăciuitoare pe umărul șoferului demoralizat.
– Liniștește-te, o să fie bine, ai să vezi!
Însă cu același cuțit cu care înjunghiase Rottweilerul, Enrico îi făcu șpringarului la gât, de la dreapta la stânga, un buzunar prin deschizătura căruia tot ghinionul, conținut în jumătate de litru de sânge, i se scurse pe tricou și pantaloni.
Tarla își rezemă capul de volan și, cu ochii închiși, se cufundă în același somn de plumb ca al șefului său.
Tânărul lăsă cuțitul însângerat pe bancheta din spate, își scoase mănușile (cagula o dăduse deja jos când urcase în mașină) și, din buzunarul drept al pantalonilor, trase un telefon Motorola cu clapetă. Deschise clapeta, își duse telefonul la ureche și apelă numărul dorit:
– Te pup! Ce faci, dormeai?
Răspunse o voce îngrijorată de femeie:
– Ce să dorm, viața mea, toată noaptea n-am închis un ochi cu gândul la tine!
– S-a rezolvat. E totul bine. Vin la tine în zece minute, spuse Enrico laconic și închise telefonul.
Ieși din mașină, scoase sacul din portbagaj, în care aruncă și cagula, cuțitul, mănușile și merse cu el în spinare până la capătul aleii pe care trecuse mai devreme mașina de poliție. Acolo, chiar pe aleea învecinată, Enrico își parcase BMW-ul Ursuleț, mașina sa de evadare. Premeditase totul până în cel mai mic detaliu (mai puțin accidentul stupid al lui Gigi Genovezu’, căruia, oricum, avea să-i facă felul în aceeași noapte). Acum nu mai trebuia decât să dea ochii cu iubirea vieții lui. Nu era mult de condus până la casa ei, vreo zece minute, cum îi spusese, de altfel, și la telefon.
Îmbrăcată doar într-un halat de baie, cu șlapi în picioare și fumând țigară după țigară, Veneția îl aștepta deja în fața porții. Când Enrico ieși din BMW, cu tot cu sac, soția lui Gigi Genovezu’ i se aruncă în brațe.
– Enrico, viața mea, toată noaptea am stat cu grijă! Hai înăuntru să nu ne vadă vreunu’!
Tânărul își urmă amanta în casă și stătură la taclale.
– Deci zici că de Gigi am scăpat? Și tu n-ai fost nevoit să miști un deget? îl întrebă ea, venindu-i greu să creadă întâmplările povestite, în timp ce trecea dintr-o mână în alta un căluț de aur.
– Da, iubire. Și cu banii furați – o sută de mii de dolari – și caii aștia de aur, putem fugi în America, să ne facem viața, cum ai zis.
– Of, of, of, cum le potrivește Ăl de Sus pe toate! strigă Veneția entuziasmată și își lipi buzele de guratânărului.
Enrico o ridică și merse cu ea prin casă, picioare de femeie încolăcite în jurul taliei de bărbat, până în bucătărie unde o întinse pe masă, îi desfăcu nodul halatului și o pătrunse cu patimă și foc.
Veneția, o țigancă blondă cu ochi albaștri, o frumusețe rarisimă printre nevestele și amantele șefilor de clanuri, era considerată de mulți un trofeu râvnit, dar inaccesibil, odată ajunsă soția lui Gigi Genovezu’. Însă niciunui trofeu, oricât ar fi el de mic și lipsit de valoare, nu-i place să fie ținut de mâinile unui pierzător și, cum în viață, se știe, câștigătorul ia totul, era în ordinea naturală a lucrurilor ca Veneția să aterizeze în cele din urmă în brațele lui Enrico.
Acum, în focul iubirii lor, calul din mâinile Veneției, ajuns și el pe masa din bucătărie, părea că face salturi pe loc, în sincron cu trupurile cutremurate de amor. Doar coama lui de aur, mânjită de sânge, mai amintea de tribulațiile nopții pe cale de sfârșit.

Mihai Bălăceanu

Mihai Bălăceanu (n. 1994). Autor al romanului Și florile de cireș mor (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Am debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu. În 2021, am fost inclus în Şotron pe zăpadă, antologia de povestiri a Editurii Siono. În prezent, lucrez ca SEO Copywriter la ITeXclusiv şi public cronici de carte, editoriale şi proză scurtă în Catchy, LiterNautica și Revista de cultură Familia.