Incompletul corp al dezcunoscuților

Scriu fără să am nimic pe mine. Nu, nu sunt dezbrăcat, ci doar am fost nevoit să renunț la piele și celelalte țesuturi care mă compuneau; nu mai sunt. Am un Y pe piept. Ok, tehnic sunt un corp dezbrăcat, deși l-aș numi mai degrabă unul gol, că dezbrăcat ești atunci când te poți îmbrăca. Un mort gol e doar gol. Nu mai e în cărți, excepție făcând cea în care se ține evidența morgii. E drept, mai pot trezi interese deviante, dar pentru restul populației sunt mort în toate sensurile. Momentan în sensul longitudinal, latitudine rigidă, după rigorile morții, mai exact întins la orizontală. Mi-am aruncat corpul cât colea pe o masă de aluminiu. Vă servesc la tavă, mă servesc cât e ziua de lungă și noaptea… da, și noaptea.
Pun pariu că vrei să știi cum am ajuns aici! N-o să mă crezi! M-a prins greva autopsiștilor afară din frigider. Nu merge? Autopsistul meu este pasionat de patiserie și m-a lăsat la rece cât a gătit la foc mic? Prea morbid? Merci, apreciez! M-am străduit. Cei cu papile gustative sensibile îl pot servi cu lămâie. Textul, nu mortul. Aa, cum am decedat? Nu-mi place cum sună decedat. Mort. Mortu-i mort și-n cripta goală. Mortua est. Memento mori. Morții umblă repede, Lenore. Referințe.
Dacă aș fi în locul meu nu aș face jocuri de cuvinte despre morți, iar dacă aș fi în locul tău nu aș mișca un deget. Măcar până la sfârșitul povestirii.
Prefer să fiu răposat. Etimologic ipso facto. Repausare/repausō – care s-a întins să se odihnească, a luat o (re)pauză, s-a calmat, pacificat. Explicații.
Acum nu știu cât de mort sunt din moment ce îți vorbesc. Ce definește moartea până la urmă? Nu am verificat Dex-ul, dar presupun că „incapacitatea de a întreține funcțiile vitale” sau ceva asemănător. Păi și gânditul nu e vital? Îți vorbesc, deci gândesc, oare mai exist? Poate nu, poate totuși nu este vital gânditul.
Nici nu poți face pe mortul doar de dragul artei, așa cum nici băgatul evantaiului în cur nu te face păun.
Am pus un giulgiu pe trupu-mi mort și, când l-am dat jos, el a fost cel care a rămas gol, nu eu. A trebuit să-mi desenez conturul pe el cu litere italice. Eu oricum eram fără corp de mult. Nu mai aveam ce goliciune să dezbrac sau ce nud să mai expun. Nu lua de blasfemie ce îți recit sau să crezi că te iau de sus, dar unde vrei să se așeze un spirit care și-a dat duhul dacă nu în Înalt? Știu scriitori care au încercat să scrie despre momentul morții, dar a mai scris cineva așa ca mine după ea?
Tot ce citești acum există fiindcă lipesc bucăți de mine cu aur topit la lumina lumânării – kintsugi – ca să obțin versiunea mea ideală și poate măcar așa voi fi apreciat post-mortem.
Mie să-mi dați de pomană băutură. Va fi ortul ce-l voi da la schimb pentru sarmalele celorlalți pe lumea cealaltă. Mi-am dat oricum de pomana în avans din timpul vieții ca să pot avea provizii pentru această speță. Oare cei tineri au auzit de pomană sau e depășit conceptul? Dar mortu’ are voie să-și dea singur de pomană cu limbă de moarte înainte să coboare în groapă? Oricum pământul este ca o întoarcere acasă. Acasă a fost mereu într-un loc diferit pentru mine. Nu mă trezesc niciodată unde închid ochii, iar unde mă trezesc dimineața nu este neapărat locul unde îmi voi așterne sacul de dormit somnul următor. Dorm într-un sac. Așa îmi odihnesc oasele. De fiecare dată când îmi pun capul pe pernă nu știu dacă patul pe care mă culc este cel de moarte. Dar patul ăsta din metal, care mă tratează cu o morgă rece, cu siguranță nu este cel de pe urmă. Mă ridic și plec. Lazăr.
Oricum am disecția făcută. E ca la revizia mașinii, chem autopsistul la termene pe la mine să completeze formular. Ne-am împrietenit, o să-i las și lui ceva, pe sub mână. După o zi lungă pot să îmi etalez când ajung acasă, pe canapea, pe mobilă sau în cadă organele care curg și pot păta covoarele de la bunica. Doar capul mi-l las în cui, fiindcă lichidul cefalorahidian s-ar scurge deja pe suprafața scalpului și s-ar lipi de pălărie. Asta pentru că prelevarea a fost făcută de un stagiar. Dar nu m-am supărat. I-am făcut cu ochiu’.
Când ies la plimbare sunt mai rău decât o cucoană. Stau ore-n șir în fața oglinzii, lipesc cu scoci organele ca să nu se-mprăștie când traversez strada. După ce termin de băgat tot în mine, verific dacă rezultatul corespunde uneia dintre ultimele poze pe care le-am făcut pe când eram mai viu. La-nceput prindeam elementele ce mă defineau ca ins cu ace de acupunctură, dar se pierdeau pe drum. Nu erau eficiente în a mă ține întreg, mai mult mă vindecau și trebuia să mă separ iar în piese individuale.
Nicicând nu m-am simțit cu adevărat liber în viața asta. De ce să aștept moartea ca să văd dacă îmi rezervă o soartă mai prielnică, dacă pot muri din timpul vieții pe bucăți? Oare nu oricum toți vor bucăți din tine? Dau din mine pe oriunde trec. Chiar și încălțările care mă rod păstrează bucăți din mine. Of, ce ați mai fi voi fără mine? Sau ce ar fi creioanele fără mine? Dau! Îmi donez corpul ceresc. De dragul științei. Știința Amorologiei. Cum ce e aia? E știința care se ocupă cu studiul dragostei și cântărirea ei. Sunt supraponderal în Amor, așa că mai slăbiți-mă, vă dau. Îmi curge amorul prin vine, de aceea când vreau să fac este suficient să mă storc de vlagă. Transpir dragoste prin toți porii, cine mă miroase să nu mă inspire că așa se-nșeală.
Chiar și celor care mă critică nedrept le pot administra amor. Luați la amor, e pentru toți! Mă mușcă de corp? Nu e nevoie, mă lepăd de mine în porții mici, jurnaliere, să nu li se aplece, căci am profunzime și pic greu.
Am auzit că după moarte totul e roz și n-am mai avut răbdare; am decis să fac atât de credibil pe mortul încât să pară de necrezut. Repetiție pentru o moarte mai bună. Am mai spus-o? Poate în altă viață. Evident, m-am debarasat întâi de ceea ce am nevoie mai puțin. De cap. Organele interne le scuip pe gât printr-o mișcare peristaltică ranforsată a transversului abdominal, inventată pentru adaptare datorită funcțiilor lipsă. Deveniseră, deci, inutile, căci funcția creează organul. Oare așa a apărut și Creația inițială? De nevoie? Organele mai grele le scuip numai până la vârful degetelor de la picioare și le șutez către receptorul donației. Dacă ai călca pe sărutul meu, ai continua să mergi sau ai șchiopăta când ai vedea lângă buzele de pe podea și restul de organe faciale?
Cel mai mare dintre organe îl dau cel mai des. Pielea. La fiecare dintre nenumăratele dăți când luna își întoarce fața către chipul nostru, am dat corpuri întregi de piele de pe mine; pot spune pe bună dreptate că am devenit alt om de fiecare dată. Piei întregi de pe corpul meu au murit înaintea mea. Numai sub unghiile celor care m-au scărpinat sunt kilograme grele din persoana mea.
Nu mi s-a spus niciodată că sunt dulce, dar toți vor câte-o felie. Sunt atât de dator vândut, amanetat, împrumutat, rezervat, donat și furat încât nu-mi mai aparțin și nici nu mai știu cui să cer voie ca să-mi ating propriul corp fără să dau royality fees, redevențe sau alt tip de chirie. Nici nu știu cât mă mai costă minutul să-mi arunc ocheade în oglindă. Dimineața, când îmi fac toaleta, mă reflect pe întuneric; sunt mai ieftin. Mă refer desigur la reflexii filosofice, deoarece nu mai am corpul ce necesită a fi reflectat. Totul a început când mi-am deschis cordul pentru o femeie căreia nu-i era necesar. A intrat înăuntru și dusă a fost. A plecat cu el. A plecat cu mine. În loc a lăsat o gaură, dar nu dintr-aceea ca în desene animate prin care vezi dincolo, ci una care mănâncă din jurul ei și se mărește. Roade până rămâne din mine doar un contur fin, subțire ca un fir de ață de care îmi atârn sufletul în suflul vântului.
Ah, când mă ascult dezbrăcat până la suflet îmi vine să-mi iau câmpii și să rup din mine cârpele cu care mi-l peticesc.
N-aș folosi clișee precum colecționare de suflete sau frângătoare de inimi, le-aș numi mai degrabă devoratoare de grădină, căci sădesc în tine o pereche de dinți cu fălci flămânde care te rod încontinuu pe dinăuntru chiar și după ce și-au părăsit gazda. Poate că așa ar fi trebuit să încep. Cu finalul. Cu inima-ndoită. Primul caz de moarte de inimă bună. Inimă ce la fiecare cameră avea ferestrele prea deschise. Acum le-am baricadat și mi-am pus platoșă tetracamerală. Scorțoasă la exterior ca să dea impresia că nu sunt cine sunt și tapițată cu catifea pe interior pentru izolare. Socială. Posibilitățile infinite neîmplinite ale unei vieți nepârguite, un corp cu soarta incompletă, fără un final pe măsura potențialului. Ironic.
Și apoi m-am cățărat afară din hăul din mine în care căzusem, m-am escaladat vertebră cu vertebră, fără să alunec pe discurile intervertebrale oricât de alunecoase au fost ispitele, m-am agățat de fiecare coastă în ascensiunea mea și mi-am înfipt unghiile în întunericul interiorului ca să răzbesc în afara ființei mele.
Dar nu-mi atribui credit pentru această pseudo-renaștere, fiindcă n-am ieșit numai prin puterea propriilor mele fibre musculare din groapă, din mormântul săpat în cavitatea toracică. Nu. Cutia craniană a sorții mi-a zâmbit larg cu mandibula dislocată când am găsit-o într-o galerie întortocheată săpată în adâncul sub-pământului. Am știut de la prima suflare pe care și-a așternut-o asupra propriului meu vreasc de care îmi agățam odată carnea că nu o merit. Dar n-a vrut s-audă una ca asta (e drept nici nu mai avea urechi cu care să poată auzi) și și-a adâncit falangele între metacarpienele mele și m-a privit cu orbite goale în adâncul țestei mele. Și fără să-și miște maxilarul a scrâșnit printre dinți și măsele să mă uit prin tubul de inele cartilaginoase ce se află de-a lungul șirei spinării, în centrul carcasei sale formată din coaste împreunate în stern ca niște degete prelungi pregătite de rugăciune. Spre deosebire de prea putrezitul meu stârv, la capătul unei artere deshidratate atârna un bulb de inimă care se chinuia să fie pentru amândoi. Dar totodată asta însemna că exista mai puțin pentru ea ca să poată exista pentru mine. Dar cu cât rămânea cu mai puțin, cu atât avea mai mult. Și aveam mai mult amândoi. Dragostea ei încălzea ca ceara fierbinte și ni se punea pe oase. Când ne-ncrucișam coatele și genunchii unul lângă altul eram mai lungi decât ne putea-ncăpea pământul și n-am mai putut muri în continuare. Ca dintr-o ațipeală leneșă, am început să ne dezmorțim reciproc. Am fost surprins să descopăr că-i place să doarmă ca mine. Pe spate și cu ochii-nchiși. Ne-am cunoscut târziu, eram deja morți. Ne-am dezgropat și am ieșit din pântecul pământului, am rămas tot sub el captivi în clipele ce nu au putut evada timpului. Am luat cu noi doar aici și acum-ul prezent. Și am pășit mai departe desculți de piele, sprâncene ne-au crescut pe arcade înaintea cărnii și ne-am hotărât să fim frumoși. Nicicând nu mi-am putut imagina că frumusețea se admiră mai ușor cu ochii închiși.
Și am stat așa cu oasele nemișcate unele în prelungirea celorlalte și am jurat să ne rămânem împreunați până când moartea ne va reuni. Și când ne-am săturat de murit încontinuu sau ca moartea să ne sufle de-a lungul oaselor ciolănoase vifor lung și rece și nesfârșit, am început să ne recompunem, bucățică de carne cu bucățică de carne. Apoi să ne dez-bătrânim bătrânețile plictisite de uitare. Când ne-am frăgezit toate fibrele musculare și am cusut la loc cu fir curat sinapsele dintre neuronii capului, ne-am alungit iară precum bărbatul lângă femeia sa, cu scop de a turna sevă în vinele copacului vieții. Ea a rămas dez-însărcinată. Atunci îmi luasem uitătura de la orice, fiindcă știusem că este vremea iubirii ca în scriptură și am acoperit-o cu mantia trupului meu până în adâncul său. Dar pântecele nu-mi era destul, așa că am coborât mai adânc ca să pot să îmi învelesc întregul de ea. Și când am ajuns cel mai departe cât se putea ajunge, m-am presărat în fiecare celulă a corpului său. Astfel încât oriunde căutai în ea găseai o așchie de celulă din mine și de dânsa era lipită una din ea. Iar așchiile formau un ciot și ciotul formase trunchiul care și-a absorbit rădăcinile ca pe spaghete. Încet, încet ne-am dez-cunoscut din ce în ce mai bine. Apoi ne-am dez-îndrăgostit, căci cele mai bune lucruri într-un cuplu care face proba timpului se întâmplă după ce dragostea trece. Am trăit apoi împreună, îmbrățișați, unul departe de altul, ca doi străini nenăscuți încă. Legați unul de altul prin cordonul ombilical ce ne-a fost împletit încă dinaintea începerii timpului. Și am ajuns într-un final ce predestina începutul acolo unde ne era sortit să ajungem amândoi, într-o eternă predestinare în fiecare dintre sutele de vieți înzecite ce se zămisleau doar pentru a ne întâmpina, fiecare precum niște pănuși ce nu fac decât să ofere găzduire pentru un rod ce crește la nesfârșit sau un spic ce își înalță semințele într-o coloană infinită. În jurul trupurilor îmbrățișam dragoste ca înveliș. Acum dragostea plângea prin noi cu lacrimi ce aveau vârfurile picăturilor ridicate precum colțurile gurilor ce râd la vestea ce fericește. Ne îmbăiem în supa organică primordială cu gesturi elegante și grațioase, căci nu dansăm altfel prin părțile acestea.

Comiza Daniel

Născut, din fericire, în 1984, căci dacă nu, ar fi trebuit inventat. Nu are nici o tangență (anterioară) cu scrisul, după cum veți putea vedea, poate, în cele ce urmează. Îl puteți citi și pe profilul de Facebook, sau alte rețele sociale sub pseudonimul Alex Caragian, și de curând pe site-ul personal în plină dezvoltare comizadaniel.com

Scrie de nevoie, în traducere: cu cât citește mai mult, cu atât i se pun neuronii în mișcare și îi vin idei ce se cer transpuse pe ecranul telefonului.

Scrie numai din 2022, și aceasta spre rușinea sa deoarece afirmă că a învățat alfabetul mult mai înainte, mai exact în jurul fagedei pruncii, pe la 1 an și zece “lune”, cum mărturie stă o casetă audio, cel mai probabil demagnetizată la ora redactării acestei prezentări. În acest scurt timp a acumulat peste 400 de short-short stories de 500 caractere, (shot-uri) dintre care probabil va selecta pentru proiectul de publicare a unei cărți de debut ce deocamdată e în stadiul de “vis”, și bine-ar fi să fie primită, și apreciată la fel, și în cele mai bune auspicii când se va înfăptui pe hârtie. Va fi cel mai probabil o antologie de short story, schițe și nuvele, din genul umor, satiră, absurd, basm, thriller psihologic și alte genuri pe care habar n-are încă cum să le catalogheze.

comizadaniel.com/