Maricica şi Ionela erau prietene de la grădiniţă. Bine, erau prietene cu toţi copiii de la grădiniţă, vreo 8, că atâţia copii erau în grupa mică de la grădiniţa din Oşia de Sus, un sătuc din sudul ţării. Oşia de Sus, Oşia de jos, Oşia Seacă, Oşia Mică, Oşia Mare şi Vîlva formau comuna Săteasca.
Fetele au crescut cu aceeaşi păpuşă, bând lapte de la aceeaşi vacă ( Moţata), mâncând salamul cu soia al regimului ceauşist, după care aleargă acum pasionaţii de nutriţie bio-eco (după salam, nu regim). Revoluţia le-a găsit acasă la Ionela, erau în clasa a şaptea şi-nvăţau la istorie despre Gheorghe Gheorghiu-Dej. N-au înţeles ele mare lucru din Revoluţie, au făcut şcoala profesională de tehnician în industria pielăriei, mereu împreună, fără certuri, cu aceleaşi pasiuni, dar cu iubiri diferite, chestie care a contribuit consistent la menţinerea climatului de pace între cele două.
Lucrează de jumătate de an într-o fabrică de încălţăminte. Patronul este un italian, Fabrizio Scarpe, la vreo 55 de ani, fecior la mama încă (bine,” fecior” este aici un termen peiorativ, care exprimă caracterul lui de burlac întârziat, care nu a luat în viaţa lui vreo decizie de capul său, trăind între fustele mă-sii, ca-ntr-un joc de maţele încurcate). Acesta, macaronarul, s-a văzut în ţărişoara noastră ca un tigrişor repatriat în jungla-i. Româncele îl uimesc cu frumuseţea lor, cu aerul de „pot face orice, să car apă de la fântână, dar şi să ies seara la discoteca din sat” şi le priveşte lacom. Independenţa proaspăt dobândită, lipsa din ceafa-i a suflului şuierat al mamei, internată la o „clinică de întinerire” din Austria, îl descumpănesc profund pe Fabrizio. Vede mereu atâtea frumuseţi apetisante, care-l zgândăre la şliţ, dar nu ştie pe care să pună…mâna. Ar vrea să le cunoască, noaptea are vise în care toate angajatele din fabrică i se târăsc la picioare, i se preling pe corp, îl muşcă de ureche (slăbiciunea lui eternă) şi,când e treaz, nu ştie ce să facă cu ele. Ar vrea să le vadă defilând în faţa lui, să le-audă vorbind puţin, că, oricât de animal ar fi, e totuşi un om cerebrat.
Soluţia-i apare tot în somn. Marţi, pe panoul de la intrarea în fabrică, Maricica şi Ionela citesc:
PATRONUL NOSTRU FABRIZIO SCARPE ARE PLACEREA DE A V-A INVITA
SANBATA LA 17 ADICA 5 DUPAMAIAZA LA UN MARAVIGLIOSO CONCURS DE
MISS LA CANTINA UNITATI NOASTRE.
PREMIII INPORTANTE
INSCRIERI LA SECRETARIAT
VA ASTEPTAM CU DRAG
P.S. SALARILE SE DAU INCEPAND CU ORA 2
Afişul produce vâlvă printre angajate. Se aude că probele vor fi: dans, cultură generală, costume de baie. Despre premii nu răsuflă nimic, dar se aude pe la colţuri că vor fi substanţiale. În plus, se zvoneşte că patronul îşi caută nevastă, harnică şi bună, nu „putoare ca-mpuţitele-alea de italience”.
-Ce zici, fă, ne băgăm? o întreabă Maricica pe Ionela.
-Păi…
-Io spero ca venire sabato, ca sunteţi belle, gigea! intervine Fabrizio în drumul spre birou.
Fetele chicotesc şi se-mbujorează pe obrajorii deja rumeiori de viaţa la ţară.
-Hai, fă, nu fi proastă! Ne distrăm şi noi…şi parcă ne-ar strica un soţ d-ăsta dă la Italia?! Ce dă bănet pă noi dacă punem mâna pă el! Să vezi atunci „săru’mâna!” ce primim pă uliţă! Ionela priveşte încântată spre promisiunile viitorului, iar Maricica hotărăşte:
-Da, fată, hai să ne băgăm!
Fetele se iau de braţ şi pleacă, făcând planuri despre ţinutele lor.
Sâmbătă, toate angajatele fabricii sunt la cantină. Permanent proaspăt la părul galben-pui, machiaj strident, ojă roşie, pantofi cu toc în picioarele muncite, cu laba lată, rochii cu sclipici, parfumuri multe, dulci, grele, agitaţie, foşnet continuu. Începe concursul. Fetele trebuie să defileze de-a latul încăperii şi să se prezinte în faţa juriului, format din Fabrizio şi-atât, aşezat pe scaunul de piele adus din biroul său şi pironit în dreptul unei mese de plastic, ca toate mesele din cantină.
Ionela şi-a prins părul într-un coc în creştetul capului şi şi-a lăsat câteva şuviţe creţe pe lângă faţa dată cu fond de ten cu trei nuanţe mai închis decât pielea. Ochii sunt fardaţi cu verde şi conturaţi cu dermatograf negru pân-aproape de urechi. Are o rochie verde, cu un decolteu in V şi cu bretele, pe una dintre ele fiind prinsă o floare roz, de când fusese domnişoară de onoare la o nuntă de acu’ vreo doi ani. Pe umeri are un şal din macrame, croşetat de bunica. În picioare poartă pantofii mamei de când fusese mireasă. Păşeşte nesigur pe „scenă”, ajunge-n faţa patronului, îşi propteşte-o mână-n şold şi-ncepe tare, milităreşte:
-Mă numesc Ionela şi am douăj’dă ani. Pasiunile mele sunt muzica lu’ Guţă, dansul pă muzica lui, să merg cu vaca la păscut şi…atât. Pleacă, dar face brusc stânga-mprejur: Ciao! şi se uită lasciv spre patron, care zâmbeşte încântat.
Ionela fuge spre fundul sălii, unde o aşteaptă Maricica, cu piciorul întins ca Cenuşăreasa când proba pantoful în faţa prinţului. Maricica nu avea pantofi „de gală” şi cele două s-au înţeles să poarte aceeaşi pereche la concurs. Pantofii Ionelei completează ţinuta Maricicăi: colanţi negri, lucioşi, o fustă scurtă de blugi, o bluză de nailon galben, o curea maro cu o cataramă imensă. Şi produsele de machiaj, dar şi stilul le este comun, aşa că şi Maricica este la fel de măscuită. Ajunge şi ea pe „scenă” defilează anevoie şi se prezintă:
-Mio nome este Mari (se alintă, conştientă de avantajul prezentării ei în „italiană”), me gusta vedere telenovele (de aici şi caracterul poliglot al prezentării), amo la musica şi dansar şi mi piace los italianos! Tonul devine acut la final, ca cel al nuntaşului care-şi anunţă darul generos la microfon. Maricica n-are microfon, dar ţine mâna la gură ca şi cum ar avea.
Mulţumită de ea se-ntoarce şi dă să plece, legănându-şi şoldurile ca Marylin, dar uită că pantofii-i sunt mari, gezna se suceşte şi pe stânga şi pe dreapta şi cade spectaculos: dă cu faţa de cimentul sălii, îşi crapă un dinte, i se prelinge sânge pe lângă gură şi se amestecă cu fondul de ten. Reacţia sălii e promptă: râd cu toţii în hohote grobiene, bătându-se pe burtă. Se aude Ionela:
-Sono Mari e me gusta căder. Hă, hă! Il cimento este mio amico! Râd cu toţii isteric.
Maricica se ridică brusc, îşi aruncă pantofii prin zvâcniri ale picioarelor (unul aterizează în poala lui Fabrizio) şi se repede la Ionela. Se-nfige-n părul ei:
-Fire-ai a dracului să fii dă panarama dracului! Nici Ionela nu se lasă mai prejos şi-o apucă de gât pe Maricica:
-Mă-ta care te-a făcut îi panaramă!
Femeile din sală intră şi ele-n conflict, alegând taberele după preferinţe. Iureşul bătăii le zvârle spre Fabrizio. Unele dintre participante la miss au căzut la picioarele italianului, altele sunt împinse spre pieptul lui costeliv. Maricica dă să muşte mâna Ionelei, dar cineva o apucă de cap şi fata-l muşcă de ureche chiar pe patron! Acesta se prelinge cumva de pe scaun şi se târăşte spre ieşire. În spatele lui, bătaia continuă cu ardoare. Fabrizio se ţine cu mâna de urechea sângerândă. Ajunge în birou, apucă telefonul, formează panicat un număr, pune receptorul la urechea rănită, icneşte, mormăie un „cazzo”, pune receptorul la urechea cealaltă:
-Pronto! Mamma, voglio venire a casa!
Peste o lună, în locul fabricii apăru un depozit de soia şi produse din soia. Maricica şi Ionela nu şi-au mai vorbit de atunci.
36 de ani, din Braşov. Mai multe scrieri d-ale mele, pe D’ale mele, Facebook.
Lasă un răspuns