Bezele și beizadele

1984

Mingea de baschet se lovea de podeaua de marmură și își lua avânt înapoi spre tavan – un salt, două salturi, trei salturi și ecoul fiecărei lovituri reverbera în holul Colegiului Național “I.L. Caragiale”. Candelabrul învățase să-i știe de frică mingii. Lui Mugur și celorlalți doi băieți care voiau să-l doboare nu le era frică de profesori. Până când…
– Oprește-te, Mugurele, o văd pe tovarășa directoare coborând scările! îi atrase atenția unul dintre băieți.
Mugur deschise brațele să prindă mingea în cădere și, cu un gest instinctiv-defensiv care s-ar fi tradus automat prin Eu nu am făcut nimic! i-o întinse băiatului care îl atenționase.
La rândul lui, acesta o pasă mai departe colegului din dreapta care o lăsă să cadă pe podea, mingea rostologindu-se până în pantofii directoarei.
Tovarășa directoare era însoțită de un inspector școlar. Îl rugă să o aștepte două minute, după care, aplecându-se să ridice mingea de baschet, se apropie de cei trei băieți. Aceștia stăteau aliniați, luând poziția de drepți. Directoarea îi privi pe fiecare în parte cu severitatea unui instructor militar și îl luă la rost pe cel din fața ei:
– Cum te numești?
– Ionescu Ciprian.
– Două zile de suspendare!
Tonul vocii ei nu lăsa nicio portiță deschisă pentru negocieri și mici înțelegeri. Drept urmare, băiatul își plecă ochii în pământ de rușine, fără să mai zică pâs.
Directoarea făcu doi pași spre celălalt:
– Tu?
– Popescu Gelu.
– Două zile de suspendare!
Băiatului i se umeziră ochii și obrajii i se colorară într-un roșu intens.
Directoarea se opri în cele din urmă în fața celui de-al treilea băiat:
– Numele, te rog!
– Ciomac Mugur, tovarășă directoare!
La auzul numelui de familie, un licăr de spaimă, abia perceptibil, îi fulgeră directoarei în pupile. În continuare, îl măsură cu privirea din cap până în picioare. Spre deosebire de ceilalți doi sfrijiți, puștiul bondoc din fața ei o privea de la egal la egal. Ba chiar avea obrăznicia să-i și zâmbească! Dar ce-i putea face? Învârti de două ori mingea de baschet în mâini și îl întrebă:
– E a ta?
– Da, tovarășă directoare!
– Să n-o pierzi! răspune ea, dându-i mingea înapoi.
Apoi se întoarse spre inspectorul școlar care o aștepta în hol. Cei doi băieți pedepsiți îl priviră atunci pe Mugur cu un amestec de uluire, admirație și teamă. Își dădură seama că simpla rostire a numelui său de familie declanșase o vrajă suficient de puternică încât s-o sperie și pe îngrozitoarea Gheonoaie, Spaima elevilor Colegiului Național “I.L. Caragiale”.
La 11 ani ai săi, Mugur înțelesese deja puterea încapsulată în numele Ciomac. Deși rupt de realitatea acelor vremuri, conștientizase că nu era un băiat ca oricare altul. Astfel, la vila părinților săi de la Snagov se adunau mulți oameni marcanți ai Partidului. Partidul era pe buzele tuturor la fiecare întâlnire, plutea pe fumul trabucurilor groase și dincolo de livingul unde Mugur nu avea voie să intre, se deplasa dintr-o cameră în alta ca un membru al familiei discret, dar omniprezent.
Și, cum-necum, în feluri cărora nu le deslușise încă tâlcul, băiatul se prinsese că tătăl său, Gheorghe Ciomac, gravita în jurul acestui Partid și Partidul gravita în jurul său. Din gura lui nu avea să afle vreodată prea multe – se purta rece și distant față de el. Însă privirea sa îl urmărea pretutindeni, inclusiv la școală în timpul cursurilor, din tabloul agățat pe perete, el – Gheorghe Ciomac, Ministrul Educației și Învățământului și Membru în Comitetul Politic Executiv al PCR.
Poate și din acest motiv Mugur nu îndrăgise școala. Astfel că, într-o zi superbă de primăvară, înainte de ora de istorie marxistă, băiatul decise să chiulească, sărind pe geamul de la parter.
Adus acasă câteva ore mai târziu de oameni ai Partidului îmbrăcați în negru, într-o mașină neagră, tot a Partidului, băiatul dădu iama în bucătărie, unde maică-sa pregătise niste bezele cu sirop de lămâie și vanilie. Își puse toate bezelele pe o farfurie mare și, profitând de absența tatălui, ocupat, cel mai probabil, cu treburile lui la minister, intră în living să scotocească prin vitrina cu casete VHS. Erau filme americane noi, în cea mai mare parte, care, n-avea Mugur de unde să știe, nu rulau în cinematografele vremii din cauza cenzurii, însă membrii de vază ai Partidului le puteau vedea fără probleme în confortul vilelor de protocol. Iar dacă te numeai Gheorghe Ciomac, confortul era sporit de o experiență cinematografică fără cusur într-o sală special amenajată cu piscină și videoproiector.
Așadar, băiatul alese o casetă pe care scria Scarface, 1983, fără să aibă habar nici de intrigă, nici de actori și regizor. Îi plăcu, pur și simplu, cum suna titlul filmului, se gândi că avea ceva din rezonanța vrăjită a numelui său de familie. Apoi, cu farfuria plină de bezele într-o mână și caseta cu Scarface în cealaltă, Mugur merse la piscina interioară și își oferi o după-amiază non-școlară de vis.
Cu degetele și colțurile gurii mânjite de zahăr, scufundat în piscină până la gât, băiatul privea fascinat lumea lui Tony Montana, o lume de posibilități nelimitate, ademenitoare ca un glas de sirenă, care îi șoptea în ureche că, într-o bună zi, lumea aceasta va fi și a lui.

2024

– Ce oră ziceai că ai acum, istorie? îl întrebă Adina.
– Da, răspunse Vlad.
– Și nu te duci, nu?
– S-o iau pe columnă pe doamna de istorie! spuse el cu ochii în telefon, râzând.
Adina chicoti. Era o amiază însorită de primăvară, brasseria de pe Strada Paris, aproape plină și, în apropiere, ferestrele de la ultimul etaj al Colegiului Național “I.L. Caragiale” reflectau lumina orbitoare a soarelui.
– Să vă fie de bine! veni chelnerul la masa lor, ridicând farfuriile goale după brunch. Vă mai aduc ceva de băut sau de mâncat?
– Mie, un Aperol Spritz, te rog! îi spuse Adina.
̶ Și mie încă un cappucino, spuse Vlad.
– În regulă, mă întorc imediat.
Chelnerul se ținu de cuvânt și le aduse băuturile cerute ca și cum ei ar fi fost singurii clienți ai brasseriei.
– Ia fă-mi și mie niște poze, zise Adina și îi întinse telefonul lui Vlad.
– Da, iubire, îți fac câte poze vrei. Așa, așa, perfect, bravo, acum ridică paharul în mână și fă-te că mă pupi, moaa, așa, fata mea!
Adina îi trimise bezele lui Vlad și stătu la poze din toate unghiurile, schimbându-și fizionomia în toate felurile. Apoi sorbi cu poftă din cocktailul alcoolic și spuse:
– Dă-mi să văd!
– Poftim! Ți-am făcut zeci de poze, ai de unde să alegi, exageră Vlad.
– Mamăăă, cum e asta! O pun la story! Ba nu, parcă nu-mi stă bine părul! Tu ce zici?
– Ce are părul tău? E perfect în regulă!
– Păi nu mi se vede bine nuanța asta de blond argintiu de la vârfuri. În fine, mă decid mai încolo. Acum mă duc la baie.
Vlad o așteptă să se ridice de la masă și o urmări cu privirea până intră în brasserie. Apoi scoase din buzunar o pastilă învelită într-un ambalaj de bomboană și i-o puse în Aperol Spritz. Luă paiul și amestecă în cocktail. Pastila se dizolvă în aproximativ zece secunde, iar bulele care se ridicară la suprafața paharului se confundară cu bulele băuturii. Odată isprava terminată, intră pe $mecheri și Mafioți, grupul de WhatsApp pe care îl avea cu Eric și Ionuț, prietenii lui, și făcu anunțul:
Gata, am rezolvat-o. Ne vedem peste o oră jumate la mine la Snagov.
Adina se întoarse la masă, luă două guri de Aperol Spritz și spuse:
– Mamă, și diseară am meditație pentru BAC la română. N-am niciun chef, să-mi bag picioarele!
– Mai e până diseară. Profităm și noi de vremea asta mișto între timp, îi zâmbi Vlad.
Mai stătură vreun sfert de oră, douăzeci de minute, bârfindu-și colegii de liceu, după care Vlad ceru nota, plăti și o conduse pe Adina la mașină. Deschise portierele Porsche-lui Panamera, se urcă la volan, Adina în dreapta lui, și plecă de pe loc cu zgomot, asigurându-se că toți clienții rămași la brasserie se uitau în direcția lor.
În drum spre Snagov, Adina începu să chicotească din senin.
– Ce e, te amuză pozele pe care ți le-ai pus la story?
– Nu, nu, am o stare amuzantă așa, nu știu cum să-ți explic. De parcă aș pluti, răspunse fata și își lăsă capul pe umărul lui Vlad, nu înainte de a-l mușca provocator de lobul urechii.
E udă toată deja, numai bună de filmat! ar fi vrut Vlad să le scrie prietenilor lui pe WhatsApp, dar nu voia să strice surpriza.
Trei sferturi de oră mai târziu, trei carduri Revolut aranjau cocaina pe masă, potrivind-o în linii egale ca lungime. Trei bancnote făcute sul, una de 50 de euro, celelalte două de 100 de euro, erau pregătite să transporte liniile de cocaină de pe masa din living în nările celor trei băieți, Vlad, Eric și Ionuț. În fundal, Adina dansa lasciv, în lenjerie intimă, pe piesele lui The Weekend, nepăsătoare la viciile în plină desfășurare.
– Pfoaaa, zăpada asta e vis, să moară Gibi! se entuziasmă Eric după ce trase prima linie.
– Adevărat, coaie! îi confirmă, la scurt timp, Ionuț.
– V-am zis că am cea mai bună marfă, le făcu Vlad cu ochiul, inhalându-și, de asemenea, porția de cocaină.
Eric o privi pe Adina cum își unduiește corpul semi-dezbrăcat și spuse:
– Acum trebuie să ne ocupăm de zdreanța asta. O să dau în ea ca surdu-n clopot!
– Imediat aduc camera, spuse Vlad.
– Deci noi doi o futem și tu ne filmezi, Ionuțe, da? începu Eric să râdă.
– Muie, bă!
– Filmez eu primul. După fiecare pe rând, până cade lată. Până cădem toți lați, despre ce vorbim? râse Vlad și se duse să ia camera.
– I-o dăm aici pe masă, sau unde zici? întrebă Ionuț.
– Nu, veniți după mine în dormitorul de la parter. Vă arăt eu. Hai, iubire, că tu ești piesa de rezistență! îi strigă Vlad Adinei, care îi urmă pe cei trei băieți complet dezarmată.
Ajunseră toți în dormitor. Fata fu trântită pe pat, fără chiloți și sutien și Vlad porni camera. Întărâtați de cocaină, hormoni postadolescentini și ceva mai adânc, un defect de fabricație în firea omenească, poate, Eric și Ionuț tăbărârâ pe trupul Adinei cu surle și trâmbițe, cu gemete, gâfâieli și râsete grotești, asaltându-i fiecare orificiu.
Cu ochi roșii, rânjet de satir și bale de Mastiff curgându-i pe bărbie, Vlad filma conștiincios scenele. După un timp făcu schimb cu Ionuț, unul venind în spatele camerei, celălalt trecând în prim-planul acțiunii. Și tot așa, prin rotație, până când Adina se prăbuși într-un somn vecin cu leșinul.
Mai târziu, băieții făcură un duș fierbinte, se îmbrăcară în halate albe și se întoarseră în living la un whisky și niște povești picante.
– I-am dat-o atât de tare, că nu se mai duce la nicio meditație diseară! râdea Vlad, iar Eric îi ținea isonul.
Numai Ionuț luase distanță, privind lacul de la geam și bătând agitat din picior.
– Ce-ai, coaie, de stai retras? Nu te-ai distrat? În loc să ne mulțumești că ai mai văzut și tu altă pizdă în afară de-a lu’ mă-ta! spuse Eric și începu să râdă zgomotos.
În mod normal, Ionuț l-ar fi înjurat, dar acum îl ignoră cu desăvârșire.
– Mă duc eu să văd ce are, spuse Vlad.
Gazda petrecerii îl luă pe Ionuț de-o parte și îl întrebă care era problema.
– M-am simțit bine, nu asta e buba, dar am un vibe nasol legat de filmare, spuse Ionuț.
– N-ai de ce. Contul de OnlyFans v-am zis că eu l-am deschis, eu îl administrez. Suntem majori, trebuie să monetizăm și noi într-un fel sau altul, nu?
– Da, frate, dar vezi că pe P. Diddy l-au săltat că avea enșpe mii de casete video și înregistrări în casă. De-asta mi-e un pic frică, înțelegi?
Atunci Vlad începu să râdă atât de tare încât mai era puțin și se împrăștia cocaina rămasă pe masă.
– Coaie, tu ești nebun cu acte în regulă, să mor de nu! Păi tu crezi că trăim în America, bă? Sau poate ai uitat cine e tata, ă?
Cu mâna pe umerii lui, Vlad îl întoarse pe Ionuț cu fața spre bibliotecă, unde, pe unul dintre rafturile superioare, era o fotografie înrămată a lui Mugur Ciomac, grizonant, dar îmbrăcat la patru ace, alături de Președintele Turciei, Recep Erdoğan, în cadrul unui dineu oficial.
– Un telefon la cine trebuie, presupunând prin absurd că se ajunge la ce ți-e teamă ție că se poate întâmpla, și gata, s-a rezolvat! Acum sper că te-ai liniștit, continuă Vlad. Și, la urma urmei, ce am făcut așa rău? Nu e ca și cum ne-am fi urcat la volan cu zăpadă la nas și am fi omorât un om cu mașina, ca prietenul nostru din Italia. Ne-am distrat și noi puțin.
– Ai dreptate, frate, n-am de ce să-mi fac griji atunci, se îmbărbătă Ionuț.
Vlad îl bătu entuziast cu mâna pe spate, apoi se adresă și lui Eric:
– Și acum, fraților, după muncă și odihnă! Haideți să ne răcorim în piscină, ne uităm la un film, mai bem un whisky. Ce ziceți?
Ceilalți băieți fură de acord și îl urmară pe Vlad. În drum spre sala cu piscina interioară, trecură prin dreptul dormitorului unde filmaseră scenele porno. Prin ușa întredeschisă se vedea trupul gol al Adinei înlemnit lângă cearșafurile mototolite, mânjite de sânge. Semăna cu statuia unui înger de piatră într-un cimitir, doborâtă de jefuitorii de morminte.

Mihai Bălăceanu

Mihai Bălăceanu (n. 1994). Autor al romanului Și florile de cireș mor (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Am debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu. În 2021, am fost inclus în Şotron pe zăpadă, antologia de povestiri a Editurii Siono. În prezent, lucrez ca SEO Copywriter la ITeXclusiv şi public cronici de carte, editoriale şi proză scurtă în Catchy, LiterNautica și Revista de cultură Familia.