În dimineața aceea de iunie, cerul parcă-și făurise o aură azurie, ca un zid de apărare împotriva cetelor amenințătoare ale norilor. Bunica mă trezise cu glas duios, mângâietor, care-mi amintea de cireșele proaspăt culese în seara dinainte, ajutat de mormăielile deloc cuviincioase ale bunicului, care-și făcea de lucru pe lângă scară, mai mult încurcându-mă:
Unde mai pleci Ileană, amu în toiul trebii? se prefăcea el că o ceartă pe bunica, care nici măcar nu era acasă, știind că vorbele lui, odată și odată, tot vor ajunge la cunoștința consoartei.
Ce vă trebuie vouă să vă duceți, cale de câteva ore, ca să vă zgâiați la niște oase îngălbenite de vreme? mă luă el și pe mine la rost. Mai bine v-ați duce să-l vedeți pe Ceaușescu, c-am auzit că vine mâine pe la Hîrlău!
– Păi, îi răspunsei eu din vârful pomului sângeriu, parcă matale nu te închini noaptea la icoanele sfinte… De ce te mai chinui să faci metanii, dacă nu-ți pasă de sfinții din calendar?
– Ei, nu-mi pasă, se apără bunicul, întărind scara cu țărâna adunată de la prașila recentă, eu cred în Dumnezeu, dar nu-mi pasă de sfinții lui de pe pământ! Nu mai există sfinți mai aproape de Suceava?! Uite, târgul nostru-i mai aproape!
În realitate, supărarea lui era izvorâtă de apropiata plecare a bunicăi la sora ei, Monica, care locuia în apropierea vechii Cetăți de Scaun a Moldovei. În fiecare vară, o ajuta la C.AP., întorcându-se încărcată de rodnicia pământului și hărnicia oamenilor locului, care, parcă erau mai bogați decât cei de prin părțile noastre. Cum bunicul nu se înțelegea cu cumnații, e de la sine înțeles că nu prea avea ce căuta pe-acolo, așa încât, de la jumătatea lui iunie începeau certurile și bruftuielile, cuprinzând toată casa, ajungând, chiar, și la urechile vecinilor.
– Să nu te prind că și anul ăsta pleci la soră-ta și mă lași singur cuc! începea, întotdeauna bunicul, în timp ce-și înnoda nițele opincilor, grăbindu-se să ajungă la sectorul zootehnnic, unde-l așteptau tovarășele lui mulgătoare.
Bunica se întorcea pe partea cealaltă a patului, prefăcându-se că nu-l aude. De-abia după ce ecoul pașilor lui se stingeau în rourii dimineții, iar lătrăturile câinelui vecinului Burlacu îl conducea, cale de câțiva metri, până la fântână, bunica îi răspundea, strâmbându-se:
– N-ai să cheri tu două săptămâni! O să te îndrume bunul Dumnezeu! se încredința ea, urnindu-se din pat ca să zorească împlinirea treburilor zilnice. Hai mai repede că ne-apucă noaptea! mă îndemnă ea, deși noaptea nu fusese învinsă de zorii zilei. Ți-ai legat strâns șireturile? Ai pus totae hainele? Și flaneluța de lână? Știi că pe le ei e mai răcoare… N-ai uitat șapca? se interesă ea, nedorind ca vreo scăpare de-a mea să-i zădărnicească zilele petrecute la Suceava.
Am ajuns uzi la șosea, dar bunica, prevăzătoare, rostuise ca să schimbăm cizmele de gumă cu încălțări mai ușoare: mie îmi cumpărase teniși chinezești, albi, ca spuma laptelui, iar ea se încălță cu o pereche de sandale, pe care dăduse, după spusele ei, două sute de lei. „O avere!” se minuna ea, ducându-și degetul arătătător la buze, ca să n-o deconspir năzurosului ei soț.
Când și când câte-o „mașină mică” ne arăta că suntem pe o șosea adevărată, stropindu-ne cu picuri mici, îngălbeniți de colbul înmuiat.de pe marginea potecilor făurite de mulțimea navetiștilor.
Autobuzul cu burduf se puse în mișcare, scârțâind din toate încheieturile. Pe marginea drumului, puținii drumeți se uitau, cu invidie, la chipurile noastre zâmbitoare. „Ce-aș da și eu să fiu în locul tău!” parcă-mi spunea un bătrân, care-mi făcuse cu mâna, dindărătul porților mari ai fabricii de brânzeturi.
Cu cât ne apropiam de centrul orașului, mulțime de steaguri tricolore fluturau pe fiecare stâlp, iar grupuri de oameni coborau din remorcile tractoarelor, adunându-se, la ordinele unui milițian, în spatele unor garduri de metal, care zăngăneau, necontenit, parcă nemulțumite de perindarea lor.
– Astăzi vine tovarășul Ceaușescu! ne informă, cu o voce, prefăcut dezinteresată, șoferul.
– E prilej de mare bucurie, uăi Fănică! se băgă în vorbă un ins mărunțel, care, la îmbarcare, dăduse din coate, ca să ocupe scaunul din dreapta șoferului. Să vezi ce de mâncare se va aduce la alimentară!
– Fugi de-aici bade, îl repezi șoferul, căznindu-se să-și aprindă o țigară, n-o să pupăm nimic, căci de-aseară cară șefii cu portbagajele!
Taci din gură, jupâne, rosti prevenitor un tânăr spilcuit, că te mai aude cine nu trebuie și nu știu pe unde-ți scoși cămașa. Oameni buni, se adresă el tuturor călătorilor, coborâți aici, căci autobuzul trebuie să meargă în altă parte!
Un vacarm se stârni în hardughia motorizată, acoperind puterea motorului. Oamenii îi cereau socoteală șoferului, care ridica neputincios din umeri, arătând spre milițian:
– Ordinul Partidului, fraților! se apără omul, făcând cu ochiul spre omul legii.
– Și banii, se interesă mărunțelul, cine ne despăgubește? Că avem și noi familie…
– Tacă-ți gura, Costache, se auzi vocea amenințătoare a omului cu chipiu albastru, căci, dacă mă superi, o să-ți vezi familia la paștele cailor!
– Doamne iartă-i! se închină, evlavios, bunica, despinzându-și degetele înțepenite din încleștarea mâinii mele.
– Ce-i mătușă, se tulbură și mai tare milițianul, de te cutremuri așa de tare, doar nu l-ai văzut pe dracu! Marș afară cu toții și așteptați alt mijloc de transport! Fănică, îi atrase el atenția șoferului, repede-te la Cotnari, ca să-i iei pe cei de la Combinat!
La început, mulțimea se oprise locului, mută de uimire de întorsătura nefirească a lucrurilor. Sunetul prelung al fluierului milițianului îi trezi din letargie. Mergeau ca roboții, alături de alte grupuri compacte de oameni, aduși cu fel de fel de autovehicule, mai vechi ori mai noi
Ajunși la stadion, fuseseră din nou încolonați, pentru a acoperi toate laturile pistei de atletism. Pe zgura pistei, se adunară laolaltă, grupuri de pioneri, uteciști, muncitori și funcționari, alături de un pluton de gărzi patriotice, toți nădușind în așteptarea Conducătorului. În spatele fiecărui grup, cu bastoanele de cauciuc la vedere, câte zece milițieni păzeau oamenii, îndemnându-i să strige sloganurile afișate pe panourile înșirate pe marginea terenului de joc.
Deodată, rafale de vânt se abătuseră asupra mulțimii, stârnind panică printre purtătorii de șepci sau pălării, dar și pentru părul fetițelor atent și îndelung aranjate. Bunica începu să-și facă, din nou, cruci mici, uitându-se, cu coada ochiului la cel mai apropiat „însoțitor”. Mâna ei se răcise, stârnindu-mi și mie frisoane. Elicopterul coborî spre centrul dreptunghiului verde, aterizând, cu mișcări încete, dar sigure, în cercul alb.
– Bă, dar mic mai e Tovarășul! se miră Costache cel mărunțel.
– Tacă-ți fleanca, uăi! îi atrase atenția milițianul nostru. Unul dacă mai vorbește, amenință el, va ajunge la Canal! Tu crezi că președintele nostru e ca voi? se răsti milițianul, ștergându-se de sudoare. Ei se plimbă prin toate locurile, iar, seara, se întâlnesc cu miniștrii și dau ordine: uite, baba asta n-are coșgiug… să-i dăm, domnule, că n-are nic dinți în gură, lui Fănică, fiindcă mai șterpelește ceva mărunțiș, o să-i dea vreo doi ani la ocnă…
După momentele de liniște mormântală, stadionul se umplu de țipetele oamenilor. Nicolae Ceaușescu își terminase discursul, în aplauzele frenetice ale mulțimii. În cinci minute, scena se goli, iar oamenii Sfatului Popular îl conduseră la elicopter, în uralele necontenite ale spectatorilor. Din spatele milițienilor, oamenii încercau să se apropie de președinte și să-i înmâneze scrisori, în care-și scriseseră păsurile, dar puține ajungeau în mâinile oamenilor lui, fiind luate, cu discreție, de miliția locală.
– Bunico, o trăgeam eu de mână pe bunica, mai mergem la Suceava?
– Unde să ne mai preumblăm, copile, se arătă ea blazată, nu vezi că și-a băgat Necuratul coada și ne-a întors planurile?! Hai, mai bine, să cumpere bunica două sute de grame de parizer și un chil de roșii, dac-o să mai prindem, cu-atâta amar de lume…
– O să găsești mizel pe la toate alimentarele, mătușă, o încurajă Costache, apucând o pancartă uriașă, căci s-au burdușit rafturile magazinelor! Măcar cu-atât să mă aleg și eu pe ziua asta! îmi făcu el semn cu ochiul, arătându-ne bucata de lemn de brad, acoperită cu pânză roșie.
– De-amu, oftă ea, mai ajungem la Sfântul Ioan, când o să ne ajute Cel de Sus…Hai, mă zori ea, c-acușica se întoarce bunică-tu și ne dă lipsă la apel! zâmbi ea, căutând să scape, mai repede, din înghesuiala mulțimii.
Mestecând mămăliga, bunicul ne pofti, ceremonios, pe scaunele improvizate, împrejurul mesei de stejar, apoi, așteptă tânguirile noastre.
– Nu ți-am spus eu, Ileană, să te liniștești, acasă, o interogă el, cu blândețe prefăcută, căci mâine avem de strâns fânnul ăla de pe deal?! Mi-a povestit Fănică, când se întorcea cu oamenii de la Cotnari… Am crezut că v-a luat Ceaușescu cu el în elicopter, ca să vă duceți la Suceava! se porni el să râdă zgomotos, în timp ce bunica, rușinată de veselia bărbatului, îmi luă mâna, parcă dorind să-mi promită succesul viitoarei călătorii. „Și nu uita de înghețată și ciubuc!” mă pomenii eu că-i aduc aminte bunicii de dulceața copilăriei.
Lasă un răspuns