Crizanteme

– Mi-ai adus flori, Mariano?
– Precum vezi.
– Pe la farmacie ai fost?
– Am fost la piață.
Ionel își privi nevasta lung. Vru să-i reproșeze ceva, dar se răzgândi. Un pic să se întremeze și o să iasă chiar el. Să-și ia măcar un algocalmin. Își băgă brațele înapoi sub plapumă și se acoperi cu ea până dincolo de umeri. Și-ar fi băgat și capul dedesubt, dar oricum se simțea privat de aer. Încercă totuși să respire sub plapumă, ca să se încălzească un pic. Îl luă o stare de rău, de claustrofobie. Își scoase capul afară și se întoarse pe o parte, cu fața spre fereastră. Stătea de prea mult timp culcat doar pe spate, ca într-un copârșeu. Mariana mută florile de pe masă pe pervaz, ca Ionel să le vadă. Îi zâmbi senin și îi mângâie părul încărunțit. Prin geamurile larg deschise, Ionel auzea cum sună frunzele a toamnă. „Mi-a adus crizanteme, ca la morți”, gândi privind buchetul îndesat de flori galbene, albe și mov. Flori cu care se ducea maică-sa an de an la iluminație. În anii de pe urmă, biata mamă-sa uita cuvinte cu duiumul. Spunea multor lucruri „aia și ăla”, de o înțelegea foarte greu. Ultima dată i-a cerut să-i aducă din cămară un lighean, doar că a durat vreun minut până a putut să explice ce-i trebuia de fapt. I-a tot spus, „ăla cu toarte, ăla albastru, ăla în care pun de obicei fasolea la muiat, ăla de m-i l-a cumpărat Mariana la set, de erau mai multe, luate din supermarket”. Ionel n-a priceput, stătea în cămară și se uita prostit la rafturi încercând să prindă din zbor ce, sau care era „ăla”. Tot așa i-a spus maică-sa și de florile pe care a trebuit să le cumpere într-un an pentru morminte. „De-alea de care i-am tot dus la tată-to, de-alea cu petale multe, de cresc și în grădină, am avut și noi plantate pe lângă gard”. I-a mai dat o sumedenie de detalii, de Ionel se întreba cum poate reține toate aceste mărunțișuri și să uite o denumire așa de banală. Până la urmă i-a zis să ceară precupeței flori pentru morți, iar ea o să știe ce să-i dea. I-a dat crizanteme. În perioada asta din an se găseau la fir și la ghiveci, de toate culorile; aranjate în buchete de-abia le puteai cuprinde cu palmele, sau buchete simple de fire cu soț, legate strâns cu ață. Clipi des să vadă mai bine mănunchiul de flori pus de Mariana în fereastră. Încercă să numere câte căciulii colorate răsăreau din vază, dar ochii îi erau prea obosiți.
– Închide geamul, îi ceru Marianei, deși nu era sigur că ea mai e în cameră. O auzi ca prin vis.
– Îl mai las un pic, aerul curat și răcoros vă priește. Și ție, și florilor.
Ionel adormi cu o senzație de liniște știind că Mariana e aproape. N-o auzi plecând să prepare un alt leac, cu gust îndoielnic, care nu-i folosea la nimic.
Mariana era convinsă că medicamentele nu fac altceva decât să scurteze viața omului, și le evita. Considera toxice nu doar preparatele de prin farmacii, ci majoritatea alimentelor din magazine. Din cauza asta gătea folosind doar produse din surse sustenabile și vegane. Ionel, care trăise mai toată viața lui burlac, nu s-a opus. Se considera norocos că-și găsise soață, să nu o mai audă pe mamă-sa zicând: „Însoară-te mamă, să aibă cine să-ți dea batăr un pahar de apă de i fi beteag”. Nu i-a fost greu să renunțe la carne, mai dificil a fost să învețe o nouă meserie după ce mai bine de 20 de ani a fost măcelar. Greu i-a fost și să-i refuze pe cunoscuții care-l rugau să le mai taie câte un miel de Paște sau porcii de Crăciun. La început a mai mers pe ascuns, fără să-i spună Marianei, dar într-o după-masă l-a mirosit. I-a zis că pute a porc pârlit și, pus la colț, a recunoscut c-a mâncat un pic de șorici cu sare. „Mi-e și scârbă să te pup știind c-ai ronțăit piele de animal”, i-a zis atunci Mariana. Și a zis-o cu o asemenea greață că l-a luat durerea de stomac. Mica țuiculiță, băută ca să-i ușureze digestia, nu l-a ajutat cu nimic. Cum nu l-a ajutat prea mult nici cea băută în urmă cu o seară, fiartă cu piper. Ba mai mult, îl arse în piept rău de tot, de parcă ar fi fost otravă.
Mariana ieși din cameră și se zgribuli. Închise ușa, ca să păstreze căldura în restul casei, și, după ce intră în bucătărie, se apucă încântată să scoată cumpărăturile din sacoșă. Luase din piață ghimbir și frunze de leuștean, miere cu muguri de brad, sirop de cătină, o rădăcină de hrean pe care o să o răzăluiască. Puse apă la fiert, ca să facă un ceai de ceapă. Era bun pentru tuse. Ionel nu tușea, dar spunea că-l dor plămânii. Mai bine să-i dea preventiv, că tusea din plămâni pornește. O să-i pună într-o năframă niște cartofi cruzi, feliați, și năframa pe piept, să-i astâmpere durerea. Da de o să respire mai bine apoi. Verifică apa din ibric și puse în ea două cepe albe, cu mustățile tăiate. Căută o pereche de șosete pe care să le moaie în oțet, bune ca să-i scadă febra. Curăță și niște căței de usturoi ca să-i bage în nări, că nu există un remediu mai bun ca usturoiul, orice boală ai avea. Se uită la frunzele uscate de rostopască cumpărate de la o tarabă sărăcăcioasă. Se cam sfărmaseră în ziar. Dar chiar și așa mărunțite or fi de folos. Bătrânica i-a spus că planta verde e bună pentru negi, iar cea uscată pentru ficat. O să-i dea la Ionel și rostopască, n-avea ce să-i facă rău. Cu ceaiul gata, Mariana intră înapoi la el în cameră. Se uită la fața lui și îi văzu gura căscată, ochii adânciți. Puse mâna pe el și părea înțepenit de frig. Închise fereastra și trase perdelele. Lăsă ceaiul pe masă și luă în mână vaza cu crizanteme.
– Le duc pe balcon, Ionele, că tare rău mi-a părea de ele dacă or muri.

Alexandra Hațegan

Născută în Târgu Mureș, îndrăgostită de literatură și scris. Îi plac prăjiturile, natura și orașele mici. În prezent locuiește la New York. În 2024 a participat la cursul de scriere creativă organizat de Mihai Buzea.