Jogging. Herăstrău. 23 septembrie 2014 – ora 4:59
Un, doi, un, doi. Numără paşii! Respiră adânc! Îndoaie genunchii! E atât de frig şi… Nu te opri! Un, doi, un, doi. Continuă! Staţia, Arcul şi ţâşnitoarea. Nu! Nu bem apă acum, ci când ne întoarcem! Dar ne mai întoarcem? Acolo-i intrarea. Iar drumul coboară, coboară…
Ora 23:23
Eram în patul Dianei când mi-a zis:
– O poveste ai să-mi spui? Una cu tâlc, cum le ticluieşti tu. Una ce va rămâne pe veci cu mine. Dar să nu fie foarte lungă. Ştii că-mi pierd răbdarea repede…
– Am una ce-am creat-o exact pentru tine.
Sortilegi
1429 D. Hr, Berna, 23 septembrie
Johannes Tockler plecase de acasă la vârsta de nouăsprezece ani. Era moştenitorul unei familii de nobili din cantonul Wallis, iar părinţii îl trimiseseră la Sorbona. Nu-i pria atmosfera pariziană aşa că plecă de acolo căutând ceea ce el numea adevăr personal. Catolic fiind, încercă să se convertească la iudaism, dar dădu înapoi după aflarea veştii că o astfel de îndrăzneală l-ar fi putut costa viaţa. În schimb, hotărî să se mulţumească cu o viaţă de pribegie. Ajunse la concluzia că singura entitate în care putea crede era Natura, întreg pământul cu tot ceea ce cuprindea el.
Îşi amintea cum mama lui, în fiecare an pe 23 septembrie, aduna copiii satului, neţinând cont de rangul social, şi le spunea poveşti în jurul focului, aproape de pădure, îndemnându-i să danseze şi să cânte-n stihuri născocite pe loc. Răsuflările de pe urmă ale celei de-a doua epidemii de ciumă îi luaseră mama când el avea cincisprezece ani, dar nu-i putuseră lua din suflet şi muzica acelor nopţi de toamnă.
Se întoarse-n Wallis prin primăvara lui 1429 şi-i regăsi pe prietenii săi, fiii şi fetele de ţăran cu care cutreierase câmpurile-n copilărie. Le reaminti de nopţile lor de echinocţiu şi le explică, pe înţelesul lor, despre Sufletul Lumii. Îi vrăji, cu zelul lui, pe zece dintre ei, şapte băieţi şi trei fete.
În căruţe trase de cai, plecară să colinde lumea, spunând în fiecare seară poveşti antice și cavalereşti, poezii fără de înţeles, compuse-n febra momentului. Tockler ştia despre legile împotriva vrăjitoriei adoptate de cantoanele elvețiene în 1428; Dar nu-i credea în stare pe mai-mari să le aplice.
Peter von Greyerz, judecător al cantonului Berna şi mare duşman al vrăjitoriei, află despre isprăvile lor şi-şi trimise oamenii la pândă. Astfel încât, în noapte de 23 decembrie, îi prinseră-n toiul sărbătorii şi-i chinuiră prin cele mai aprige metode.
Cei zece ţărani tineri au murit în camerele de tortură. Dar pe ei istoria i-a uitat. Ea îl ţine minte doar pe Stedelen – acesta fiind numele ce Johannes Nider i l-a dat lui Tockler în al său „Formicarius” – cel ce-a fost ars pe rug pentru a oferi un exemplu Bernei.
Mulţi ani după execuţia lui, oamenii încă mai vorbeau despre ţipătul său înfiorător ce spusese:
– Vreau să mai încerc o dată!
– Poftim, ai zis ceva?
– Vrei să mai încerci o dată? Nu-mi place aceasta. Este mult prea tristă. Mai ai ceva în desagă?
Un, doi, un, doi. Mai e doar puţin. Paşii îmi răsună pe podul de lemn. Zăresc de aici trandafirii albaştri. Sunt exact acolo unde mi-a spus ea. Hopaa… Mă aplec şi-i iau pe trei dintre ei aproape fără a mă opri. Îi bag sub hanorac şi… înainte! Un, doi…
Fentz
1940 D. Hr. Bridgeport, Connecticut, 23 septembrie
Walter Finney nu era foarte mulţumit de viaţa sa de tânăr profesor de engleză, deşi pe Marguerite încă o iubea nebuneşte. Simţea totuşi că singurele momente cu adevărat importante ale zilei erau cele în care-i citea pe Wells, Bellamy şi Twain. Ştia pe de rost Urashima Tarou, Yao Bikuni şi alte câteva legende. Patima iubirii însă îl făcuse să uite parţial, pentru câţiva ani, de nostalgiile sale cele vechi.
Anul 1939 avusese parte de-o iarnă aprigă. Marguerite fusese forţată atunci, din pricina zăpezii, să rămână câteva săptămâni la casa bunicilor ei în Winsted. Plimbându-se singură pe poteci deszăpezite, într-o zi fără de ninsoare, zărise-n depărtare un tânăr ce tocmai ieşea din pădurea înţepenită, apropiindu-se cu o carte deschisă-n mâini. Cu Marguerite rămăseseră doar frânturi din acele prime zile împreună, ritmul jocurilor prin zăpada fără de pete, căldura mâinilor, zâmbetul omului ce voia să se piardă-n fiinţa ei. Walter plângea uneori de-atâta fericire, de parcă ar fi intrat în cu totul altă lume, de neînţeles, iar ea îl mângaia tacută pe umăr. Nu i-a luat mult fetei să se mute de la Hartford la Bridgeport şi să-şi intre-n rolul de tânără soţie.
N-o deranjau orele îndelungate, mute pe care Walter le petrecea cu ochii-n cărţi, uitând de existenţa ei. Doar când a renunţat la slujbă pentru a copia, cuvânt cu cuvânt, manuscrise întregi, s-a încumetat ea să-i ceară o explicaţie.
– Hai în Winsted, i-a zis el. O să vă facă bine aerul de acolo, iar eu am nevoie de-o pauză.
Ninsorile se descătuşară foarte devreme în anul 1940, iar lemne de foc tot trebuia să aducă cineva de-afară.
– Mă duc eu, tataie. Tu ai grijă de nepoata matale şi de ăla mic din ea. Luă „Un yankeu…”, se îmbrăcă şi ieşi-n toamna cea albă. Când Marguerite şi ceilalţi găsiră urmele lui pe zăpadă ce se opreau subit la intrarea-n pădure, ca şi cum şi-ar fi luat zborul, ea zâmbi imperceptibil aproape şi zise:
– Vrei să mai încerci o dată?
– Poftim?
– Este mult prea previzibilă. O şansă mai ai…
Încă puţin. Nu mai simt oboseală acum, pe ultimul kilometru. Urc, fără să mă împiedic, scara până la pod şi trec repede pe lângă şine. Trenul nu mai vine. Parcă şi văd linia de sosire…
Little Mary
1973 D. Hr. Praga, 23 septembrie
Marek ieşise din orfelinat cu hainele de pe el, o valiză mare şi trei marionete: un băieţel, o regină şi-un monstruleţ verde. După câteva luni de hoinărit şi cerşit, se opri într-o zi în faţa monumentului lui Jan Hus şi, ca să se mai înveselească, deschise valiza şi-ncepu să-şi plimbe omuleţii, lăsându-i să se joace între ei. Făuri în mintea lui felurite poveşti – inspirate din basmele auzite de el ori din jocurile sale cu prietenii ce-i lăsase în urmă – şi le dădu voie să treacă, prin firele vechi, în realitate. Nu-i băgă în seamă pe cei câţiva bătrâni ce-l priveau pe tăcute şi-i văzu doar când îşi porniră aplauzele şi-aruncară câteva monede. Îi plăcea…
Zi după zi, tot mai mulţi oameni de diferite vârste veneau să-i vadă poveştile, iar el continua să-şi ţină mintea-n fire, ochii spre omuleţi şi vocea ferecată, aruncând uneori priviri fugare mulţimii dorind să-i observe reacţiile. Asta, până când, într-o zi, scoase din greşeală câteva cuvinte, povestind în vorbe ceea ce se întâmpla-n faţa lui. Ridică ochii ruşinat şi-i văzu pe toţi uimiţi, pregătindu-se să aplaude. „Chiar le place? ”… Îşi drese vocea şi continuă să spună basmul ce-l avea-n minte, cu toată iscuţinta de care era capabil. Iar la final palmele bătură şi mai tare şi banii veniră şi mai mulţi. Cu fiecare performanţă, vocea-i devenea mai sigură, povestind mai multe, în timp ce marionetele dansau mai puţin. Începu să spună glume, să aleagă fetele draguţe din mulţime şi să cheme porumbeii pe umerii lor. Oameni erau sute acum în faţa monumentului şi monede erau mii. Dar omuleţii se aşezaseră la loc în casa lor cea întunecoasă, iar Marek cu vocea sa distra singur mulţimea pragheză, aşteptând de fiecare dată cu emoţie momentul ovaţiilor.
În acea zi de 23 septembrie, gloata se veselise şi mai mult ca de obicei. A strâns cu greu toţi banii, şi-a deschis valiza şi-a văzut din nou vechile sale marionete. Poate dinspre ele ori dinspre monument se auzi acea şoaptă:
– Va veni o zi când nu vei mai putea încerca. M-ai auzit? Mi-ai spus că trăiești pentru a-ți povesti viața. Ei bine, ai eşuat pentru a treia oară. Acum ridică-te şi fugi! La asta te pricepi cel mai bine…
Ora 5:31
De acolo am alergat până aici, vreo unsprezece kilometri să spunem. Am sărit peste bordură, m-am rostogolit şi-acum, zăresc în noapte, cele trei pietre de mormânt strălucind în albăstrui, brăzdate de însemne neinteligibile. Aş vrea să-mi dau seama ce reprezintă ele, dar nu pot. Sunt sigur că sunt alte sute, mii prin tot parcul. Eu doar pe astea le mai ştiu. Pun câte unul din cei trandafiri albaştri în faţa fiecăreia şi-ngenunchez. Încerc să simt ceva, orice, tristeţe ori căinţă.
Şi totuşi, indiferent de toate cele ce s-au întâmplat, acum răsare soarele şi lumina lui mă înfăşoară ca un mănunchi de flăcări. Pornesc alergând, în timp oameni apar prin parc şi alte poveşti se luptă-n mintea mea. Ce-aş vrea să cred că am pierdut totul, că mi-am irosit anii vieţii în van, trăind pentru istorii ce nu le pot spune cum trebuie, lăsând în urmă numai pământ ars. Dar ritmul paşilor îmi aminteşte de momentul când mă voi opri, stând nemişcat în faţa unui nou început şi gata de a povesti.
Născut în 93. Fost nimic, actualmente student la construcții și scriitor începător.
Lasă un răspuns