·

A doua coborâre a lui Dante în infern

„Ochiul uman nu e făcut să privească atâta lumină, de aceea poemul,
când ajunge să transmită fericire, devine plictisitor.”
Victor Hugo despre Paradisul lui Dante Alighieri, 1864

Pe marginea lacului, Beatrice hrănea rațele mandarin cu pesmet, când Dante, șovăind, se apropie de ea, își drese glasul și spuse:
– Iubito, pot să te deranjez puțin?
– Niciun deranj, scumpule, spune-mi tot ce-ți poftește sufletul!
Beatrice se întoarse și îi zâmbi larg, dezvelind niște dinți albi ca aripile de îngeri.
Încă șovăitor, Dante mângâie cu vârful sandalei un fir verzui de iarbă, după care prinse curaj:
– Am vorbit cu Dumnezeu și mi-a îngăduit să-mi iau un an satanic.
Zâmbetul Beatricei păli dintr-odată.
– Un an satanic? Ți s-a urât cu binele?
– Nu, sufletul meu, iubirea mea care mișcă soarele și celelalte stele, nu e vorba de asta. Pur și simplu, simt nevoia de…cum să-i spun, o schimbare de peisaj.
Beatrice își mută privirea spre lac și rațe și oftă. Nu voia să-l lase pe Dante să-i vadă supărarea în ochi. În paradis nu trebuie să fii supărat.
– La urma urmei, continuă el, ce înseamnă un an despărțiți când ne petrecem eternitatea împreună? O clipă, o geană de lumină, un crâmpei de vis. Nimic mai mult. Nici nu-mi vei simți plecarea, dragostea mea. O să vezi.
Florentinul își sărută jumătatea mai bună pe buclele cărămizii și plecă.
Câți ani au trecut de la ultima mea vizită? Șapte sute, opt sute? se întrebă Dante în timp ce cobora în infern. Atât de grăbit și, de ce să ascundem acest lucru, entuziasmat fusese să-și înceapă anul satanic, încât nici nu se mai sinchisise să-și schimbe hainele din paradis și să-și dea jos cununa de lauri de pe frunte. Sandalele mele, ce-i drept, nu știu dacă vor face față povârnișurilor bolovănoase ale infernului. Cât despre roba albă, ce să mai zic, sigur o să se înnegrească la ce fum e acolo. Eh, dacă îl rog frumos pe Charon să mi-o spele în Styx la întoarcere, nu cred că s-ar supăra.
Toate aceste gânduri și întrebări îi ținură companie lui Dante în noua sa călătorie. Însă, mirare mare, când ajunse la așa-zisele porți ale infernului, nu găsi decât o șosea înecată în ceață și un panou stradal ruginit pe care scria: Lăsați orice spe… – restul cuvintelor erau mâncate de rugină.
– Păi unde sunt cele nouă cercuri? Unde sunt bolgiile cu damnații lor? întrebă Dante în liniștea tenebroasă, dând glas mirării sale amestecate cu indignare.
Evident că nu primi răspuns, așa că, ridicând din umeri, alese să meargă drept înainte pe șosea, să vadă unde duce. Deși în depărtare se auzeau vaiete și scâncete și în aer se simțea un vag miros de pucioasă, nimic din ce vedea acum Dante (atât cât îi permitea ceața) nu-i mai aducea aminte de ultima călătorie în infern. O monotonie sobră și eternă. Ce poate fi mai neatrăgător de atât?
Dar tocmai când își puse această întrebare, câteva fascicule de lumină mov tăiară ceața ca o macetă. Proveneau de la neonul unui indicator de pe partea dreaptă a șoselei. În sfârșit, o schimbare, slavă Domnului! își zise florentinul și porni în direcția sursei obscure de lumină. Într-adevăr, lumina neonului indica prezența unui club. The 27 Club.
Curios, Dante împinse ușa de la intrare și intră în acel loc atât de anacronic și deplasat în raport cu vechea sa percepție asupra infernului. Înăuntru, pe partea dreaptă, observă un bar semi-luminat, unde un domn cu aspect îngrijit spăla niște pahare, iar în fundal, multe scaune goale ce îl trimiseră cu gândul la melancolia amfiteatrelor romane abandonate singurătății. În fața acestor scaune se afla, bineînțeles, o scenă. Scena nu era goală, deci orice comparație cu melancoliile trecute sau prezente se oprea aici, fiindcă pe ea repetau la chitară și voce șase tineri, patru băieți și două fete.
Discret, Dante se așeză la bar; nu voia să tulbure repetițiile tinerilor.
– Oo, lume nouă, mai rar să ne treacă cineva pragul! Eu sunt Virgil, cu ce vă pot servi? spuse barmanul, zâmbindu-i.
Dante tresări la auzul numelui și, preț de câteva clipe, rămase înmărmurit.
– Ați pățit ceva, domnule?
– A, nu, nu, mă iertați, mi-ați amintit de un prieten drag, atât. Da, era cât pe ce să uit să mă prezint, numele meu este Dante, încântat! O limonadă aș dori, dacă se poate, alcool nu servesc. Nu m-am mai atins de băutură de peste șapte sute de ani!
– Sigur că se poate! Clientul nostru, stăpânul nostru, îi făcu Virgil cu ochiul. Între timp, poate doriți să-i cunoașteți pe muzicienii localului, sunt convins că o să aveți ce povesti.
Dante întoarse privirea la tinerii de pe scenă, apoi la barman, și spuse:
– Cum să nu, mi-ar plăcea să-i cunosc și să stăm de vorbă! Cu atât mai mult cu cât în drum spre acest loc m-am simțit destul de singur. Vă mulțumesc mult pentru amabilitate!
Virgil le făcu semn tinerilor să-și întrerupă repetiția și să vină la bar. Rând pe rând, zâmbind de complezență sau, din contră, cu interes și curiozitate, fiecare îi întinse mâna lui Dante, prezentându-se:
– Bb-brian! Îî-î-încântat!
– Eu sunt Jim.
– Janis.
– Amy.
– Kurt.
– Hendrix și atât!
Ultimul strânse cu putere mâna florentinului. Pentru Dante, surpriza întrecea fermitatea strânsorii. Nu-și amintea să mai fi văzut negri în Florența epocii sale, darămite să stea de vorbă cu unul.
După ce se salutară, muzicienii își traseră câte un scaun din sală și, așezându-se, formară un semicerc imperfect în jurul noului venit. Dante își trecea privirea de la unul la altul cu o bucurie abia ținută în frâu. Încerca, în limitele posibilităților omenești, să priceapă și ce se afla dincolo de înțelegerea suprafețelor pe care i-o îngăduia privirea, iar acest lucru îl bucura peste măsură. De pildă, băgă repede la cap că Brian avea cămașa și pantalonii uzi și dârdâia pe scaun, Jim, cu părul său vâlvoi, privea undeva în gol, rupt de realitate, Janis se tot scărpina pe brațul stâng, plin de mici urme vineții ca niște înțepături de albină, Amy avea fața plânsă și tristă, iar rimelul scurs pe obraji formase o crustă neagră, greu de curățat, Kurt, apatic, își ținea o mână la gât, părea că îl necăjește o tuse seacă, și Hendrix, ah, Hendrix i se părea lui Dante atât de aparte, bandana lui legată în jurul frunții – nici nu are nevoie de cunună de lauri ca mine, își spuse florentinul – fruntea lui neagră și degetele lui negre care executau în aer un solo de chitară emanau atâta încredere încât întregul club se umplea de lumină, mai puternică decât cea a neonului de la exterior.
– Ai venit la țanc, puiule, spuse Janis, noi mereu cântăm cu sala plină. Mulți se calcă efectiv în picioare ca să ne vadă.
– Chiar așa de aglomerat e la concertele lor? se întoarse Dante spre Virgil, nevenindu-i să creadă privind sala plină de scaune goale.
– Ei, nici tu nu trebuie să crezi tot ce auzi, îi făcu barmanul din nou cu ochiul.
– Oamenii nu vin să ne asculte propriu-zis pe noi, interveni Kurt în discuție, răgușit, ei vin că și-au făcut chip cioplit din muzica noas…
Începu să tușească și nu putu să-și termine ideea.
– Scuzați-mă, spuse, ducându-și mâna la gât, de când mi-am băgat țeava puștii în gură și am apăsat pe trăgaci, corzile mele vocale au rămas cu sechele.
Kurt, tușind puternic, se ridică de pe scaun și se duse la bar.
– Ce îți dau ca să-ți treacă gâtul? îl întrebă Virgil. Un absint?
– Nu.
– Vodcă?
– Nu.
– Mezcal?
– Nu, nu. Aveai tu o tărie, începea cu p.
– Aa, palincă!
– Da, frate, în sfârșit! Toarnă-mi niște palincă pentru durerea asta în gât, futu-i mama mă-sii!
În timp ce Virgil turna palincă în pahar, Dante se întoarse spre restul muzicienilor, curiozitatea lui necunoscând opreliști.
– Pe Kurt l-am înțeles. Dar voi? Cum ați ajuns aici?
– Am băut, ne-am drogat, am futut, spuse Jim, fără să stea pe gânduri.
– Ne-am trăit viața, rânji Hendrix.
– Ne-am prăjit prea repede, spuse Amy și o podidi plânsul.
Janis o luă în brațe, încercând s-o consoleze.
– Da, dragilor, așa e, v-ați prăjit prea repede, interveni Dante. Dar eu nu sunt aici să vă judec. Eu sunt genul de om care caută, care vrea să înțeleagă tot. Știți, am venit din paradis. Acolo condițiile de viață sunt perfecte. Nu ai de ce să te plângi. Numai că, ce să vezi, din când în când, până și noi, cei din paradis, tânjim după aventură și explorare. După riscuri și pericole. Cred că sufletul păstrează, mereu vie, nostalgia trupului în care a locuit. O fi și asta o boală incurabilă, mă gândesc.
– Acum muzica a rămas singurul nostru drog, spuse Kurt, privindu-l pe Dante de la bar, cu vocea întreagă după ce-și băuse palinca. De când am semnat cu sufletele noastre contractul pentru The 27 Club, numai asta facem – cântăm. Suntem dependenți de cântat, indiferent câtă lume vine să ne asculte. Dacă ne oprim, intrăm în sevrajul conștiinței care ne toacă la cap, cu vocea la fel de răgușită ca a mea, că suntem morți și n-o să înviem niciodată.
Dante se scărpină sub cununa de lauri, băgând la cap vorbele lui Kurt. Sorbi apoi o gură din limonada pe care Virgil i-o pregătise de ceva timp, și spuse:
– Dacă sunteți așa dependenți de muzică precum spuneți, aș vrea și eu să vă ascult, vă rog! Știu că nu am plătit bilet pentru concert, însă mi-ați face o mare bucurie să aud măcar un cântec compus de voi.
– Să cântăm…pentru el? îl întrebă Hendrix pe Jim, ca și cum s-ar fi referit la ultimul profan într-ale muzicii.
– La dracu, de ce nu? spuse Jim, dând din umeri.
Janis, ridicându-se entuziasmată de pe scaun, veni lângă Dante, îl mângâie pe obraz și îi șopti la ureche:
– O să facem un nou Woodstock doar pentru tine, puiule!
Florentinului, deși nu știa ce înseamnă Woodstock, i se făcu pielea de găină. Nu mai simțise același fior de plăcere de la ultimul vin băut acum mai bine de șapte secole. Iar când cei șase muzicieni urcară pe scenă și își uniră talentele într-un tot armonios, Jim, Hendrix și Brian (căruia i se oprise, subit, dârdâitul și bâlbâiala aferentă) la chitară, Kurt și Janis, chitară și voce, Amy, doar voce, Dante închise ochii, sorbi din limonadă, ascultându-le cântecul pregătit special pentru el, și aproape că se trezi cu capul în poala Beatricei, relaxați și fericiți amândoi pe marginea lacului din grădina raiului.
Aproape, fiindcă, în realitate, era tot în infern, la începutul anului satanic. Însă atât de puternică fusese plăcerea transmisă prin muzică, încât se simți transportat, cu viteza luminii, din infern – via purgatoriu – înapoi în paradis. Când deschise ochii la loc, cântecul se terminase.
– Incredbil, vaaai, incredibil! În viața mea nu am auzit asemenea voci, asemenea virtuozitate muzicală! spuse el bătând din palme ca un copil. Trebuie să veniți cu mine în paradis! Neapărat! Vreau să-i fac Beatricei o surpriză nemaipomenită!
– Cine-i Beatrice? întrebă Amy, pe nepusă masă.
– Ss-să c-cc-cântăm în para-dd-dis? Aaa-am putea oo-oare? schimbă Brian subiectul.
– Ar fi mișto, nu-i așa? Aș vrea să las mască îngerii și arhanghelii Domnului cu chitara mea! se împăună Hendrix.
Tocmai când bucuria lui Dante ajunsese în al noulea cer, un cor de îngeri se auzi, înfundat, din apropiere.
Jim se strâmbă, ceilalți ridicară din sprâncene, neștiind ce se petrece.
Dante se scotoci prin interiorul robei în căutarea telefonului care suna de zor. Îl scoase, expresia feței i se crispă deodată și le zise tuturor:
– Mă scuzați, e Dumnezeu, trebuie să-I răspund.
Se retrase într-un colț al clublui, aproape de ieșire și începu conversația cu Dumnezeu:
– Da, Tată, Te ascult!
– Scuze de deranj, știu că doar ce ți-ai început anul satanic, însă voiam să-ți zic că nu e cazul să aduci trubadurii ăia triști cu tine în paradis. Ei știu foarte bine de ce sunt unde sunt, i-am lăsat cu un scop acolo.
– Pot să întreb de ce n-au voie să vină cu mine, Doamne?
– Fiindcă le-am dat fiecăruia câte un talant, iar ei l-au îngropat, în loc să-l înmulțească.
– Am înțeles, încercă Dante, fără succes, să-și ascundă dezamăgirea. Voiam să-i fac o bucurie Beatricei la întoarcere, mi s-a părut că era cam bosumflată când am plecat.
– N-ai de ce să-ți faci griji în privința iubitei tale. Beatrice e bine mersi, se trezește și adoarme în corul meu de îngeri.
– Ei, aici voiam să ajung, Tată. La corul Tău de îngeri…
– Știu ce gândești, dar te las să spui cu voce tare. Hai să auzim!
– Aș fi vrut să mai diversific muzica din paradis, nu știu. Ea e sublimă, însă, după ce-ți petreci eternitatea ascultând-o în buclă, ajungi să ți se pară, nu vreau să Te superi, Doamne, dar m-ai învățat să spun mereu adevărul, așa că o să mă țin de cuvânt și acum, ajungi să ți se pară monotonă. Poate că niște rock, ceva jazz, un blues ar mai condimenta-o puțin, să nu mai fie așa previzibilă.
– Nu mă supăr, Dante, dar te întreb eu acum: când te duceai la Palazzo del Bargello cu treburi administrative, cum te înfățișai în fața mai marilor Florenței? În veșmintele de noapte?
– Nn…nu, bineînțeles că nu! se fâstâci florentinul, neînțelegând unde voia să bată Dumnezeu.
– Atunci ești de acord cu mine că la Palazzo del Bargello exista o etichetă, la fel cum există și în paradis. Nu poate cânta oricine la mine în palat după cum îl taie cheful și, mai ales, nu poate INTRA oricine.
– Mda, nu Te contrazic. O să vorbesc și cu Iisus pe tema asta. Poate va reuși El să Te convingă. Oricum, știai ce aveam de gând să fac, așa că mai bine joc cu cărțile pe față.
– Fiul meu e pe aceeași lungime de undă cu mine. Suntem unul și același, dintotdeauna. Sau ai uitat acest “mic amănunt” de când cu escapada ta în Țările de Jos?
– Nu, Doamne, cum să uit? Da, ai perfectă dreptate, nu are rost să mai insist. Te las să Te odihnești atunci.
– Păi da, e duminică, îmi întind și eu picioarele. Sejur plăcut, Dante, ne revedem curând!
– Duminică frumoasă, Doamne!
Florentinul închise telefonul și, cu entuziamul juvenil dispărându-i de pe chip, se întoarse către ceilalți, spunându-le:
– Îmi pare rău, dragilor, am vorbit cu Dumnezeu, nu se poate să vă iau cu mine în paradis. E încăpățânat, asta e firea Lui, n-ai ce să faci. Însă voi ați fost splendizi, să rămâneți măcar cu gândul ăsta bun din partea mea!
– Odată ce am semnat contractul, era clar că nu puteam părăsi clubul ăsta blestemat, mormăi Kurt, mai mult pentru sine.
– Tu pleci? îl întrebă Janis pe Dante, ușor dezamăgită.
– Da, sunt în anul meu satanic, vreau să cutreier infernul, să văd cum s-a schimbat în ultimii șapte sute de ani. Apropo, ce mai face ăl bătrân și rău? Ultima dată când l-am vizitat, nu o ducea prea grozav.
– Ăl bătrân și rău? se întrebară cei șase muzicieni în cor.
– Satan sau Lucifer, îi lămuri Dante.
Kurt, Janis, Jim, Amy, Brian și Hendrix schimbară, nedumeriți, priviri între ei, apoi Amy, luminându-se la față, spuse:
– Aaa, Mr. L? Despre el e vorba? Păi e chiar patronul clubului. Cu el am semnat contractul de care vorbea Kurt. Din păcate, ne-a promis faimă, lux, viață bună și nu am primit nimic din toate astea…
– Sau le-am primit în timpul vieții, dar nu am știut să ne bucurăm de ele cu măsură, completă Janis.
– Ne-a dus cu zăhărelul, mai bine zis, interveni Jim.
– Lll-lipsit de oo-obraz! adăugă Brian.
– Fără onoare și caracter! conchise Hendrix.
– Nu degeaba i se mai spune și Tatăl Minciunilor, trebuia să știți, le vorbi Dante, cu zâmbetul pe buze, fără să-i mustre. Bine, dragilor, atunci eu o s-o iau la picior. M-am bucurat nespus că v-am cunoscut. Să rămâneți dependenți de muzică pe vecie, nu cred că există drog mai frumos, fie în cer, fie pe pământ sau în infern! La revedere! Rămâneți cu bine! La revedere și ție, Virgil, mulțumesc pentru limonadă!
Dante ieși din club și, în lumina neonului, pufni în râs:
– Mr. L, auzi! Ce nume tâmpit! E clar, nici infernul nu mai e ce-ar trebui să fie. Cred că mă întorc la Beatrice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *