Cu mâna stângă ţinea oglinda şi cu mâna dreaptă, Doamna Shinobi îşi peria părul. După ce îl perie, fixă oglinda în suportul ei de pe masă, răsuci părul la spate şi, chiar înainte să l fixeze în coc cu două ace, un fir argintiu îşi manifestă rebeliunea, lăsându se să atârne peste sprânceană, ochi, colţul drept al buzelor şi bărbie.
– Offf…
Doamna Shinobi suspină. Nu era ăsta primul semn al îmbătrânirii, mai fuseseră altele şi înainte – dureri de spate, oboseală din te miri ce, o scădere a apetitului pentru dragostea trupească – însă rebelul fir de păr îi arătă în cel mai clar mod că timpul începuse să i strângă carnea în menghină. Asta să fie ultima problemă, gândi Doamna Shinobi. Acum, când Sakura se mărită, ar trebui să fie recunoscătoare zeilor că i au îngăduit această clipă binecuvântată, în loc să se vaite ca un om de rând. Cu acest gând în minte, Doamna Shinobi îşi refăcu toaleta, arătând, de data asta, mai tânără şi mai elegantă ca oricând.
Îşi mai privi o dată chipul în oglindă, zâmbi mulţumită de rezultat şi se ridică de la masă, îndreptându şi paşii spre dormitorul Domnului Shinobi. Cele două dormitoare erau despărţite de o fusuma – o uşă glisantă masivă, din lemn de bambus acoperit cu hârtie opacă, pictată de Utagawa, pictorul de casă al Castelului Alb. Pe uşă, Izanami şi Izanagi – Mama şi Tatăl Cereşti, părinţii tuturor celor ce sunt, au fost şi vor fi – refăceau dansul ce a dat naştere Ţinuturilor de la Răsărit. Spre surprinderea Doamnei Shinobi, cele două panouri pe care erau zugrăviţi zeii primordiali (Izanami în stânga, Izanagi în dreapta) se deschiseră, făcându i loc să intre nu Domnului Shinobi, cum se aştepta soţia lui, ci animalului de companie al familiei.
– Moro? Ce matinal eşti, dragule! spuse Doamna Shinobi şi se aplecă să mângâie vulpea albă după urechi.
– Tch, tch, tch, răspunse Moro în limba lui, doar de vulpi ştiută, dar tradusă stăpânilor săi prin plăcerea pe care i o dădeau mângâierile şi gâdilăturile.
– Bună dimineaţa, iubita mea! spuse Domnul Shinobi călcând pe urmele vulpii şi venind în întâmpinarea soţiei cu braţele deschise şi un zâmbet larg pe chipul obosit după nopţile nedormite.
Domnul şi Doamna Shinobi se sărutară, Moro dându le târcoale, parcă vrând să repete, la scară mult mai mică (la scara redusă a cozii sale cu blană deasă, ar fi glumit Sakura), dansul ancestral în urma căruia a fost creată Lumea.
– Deşi mâine e ziua cea mare, simt deja cum mă năpădesc emoţiile. O simt până în firele mele de păr albe, ha, ha. Nu vreau să ţi le arăt, că m am chinuit destul să le ascund. Şi, în niciun caz, nu vreau să le vadă servitoarele, să şuşotească pe urmă prin bucătărie şi băi că, vai, ce a încărunţit stăpâna, gata, în curând o să i se ducă prestanţa. Ha, ha, ha! făcu Doamna Shinobi haz de necaz, culcându şi capul la pieptul soţului.
Domnul Shinobi îşi trecu o palmă lată şi protectoare peste cocul soţiei şi o sărută pe creştet.
– Hai să ieşim puţin pe balcon, vrei? O să ai parte de o surpriză, spuse bărbatul cu o lumină aparte în ochii migdalaţi.
– Nu mai spune! Au înflorit deja? întrebă Doamna Shinobi, luminându i se şi ei privirea.
– Îhâm.
– Oaaa! Hai să i vedem atunci.
Ţinându se de mână ca doi adolescenţi la primii fiori ai iubirii, Domnul şi Doamna Shinobi ieşiră din dormitor şi merseră de a lungul unui coridor la capătul căruia o altă fusuma pictată de Utagawa îi aştepta – două panouri, două zeităţi: Amaterasu şi fratele ei, Tsukuyomi, Soarele şi Luna, Amaterasu purtând Soarele în cununa ei, Tsukuyomi ţinând Luna în mână ca pe un glob de cristal.
Domnul şi Doamna Shinobi deschiseră cele două panouri ale uşii şi ieşiră pe balcon. Cerul era destul de înnorat la acea oră a dimineţii, dar nu încurca cu nimic, dimpotrivă, miracolul de culoare şi prospeţime al grădinii de cireşi înfloriţi se profila mai bine acum, decât atunci când lumina un soare strălucitor.
– Incredibil! spuse Doamna Shinobi, plină de încântare.
– Nu ne săturăm niciodată să i privim, nu i aşa? Stau uneori şi mă întreb dacă nu cumva au fost plantaţi aici dinainte ca strămoşii mei să pună prima cărămidă a Castelului Alb. Fiindcă par înfipţi în pământul nostru de o veşnicie, înflorind an după an, primăvară după primă vară – noi ne veştejim, ei sunt sortiţi să rămână de a pururi tineri. De parcă zeii, în neasemuita lor înţelepciune, au creat mai întâi cireşii şi apoi oamenii, zicându ne nouă: „Luaţi şi vă scăldaţi în parfumul lor! Şi bucuraţi vă de rodul florilor lor, pentru ca viaţa să nu vă fie prea amară!“
Doamna Shinobi ascultă cuvintele soţului, zâmbi şi atât. Se mulţumi să privească în tăcere coroanele roz, alb roz sau doar albe ale cireşilor – o desfătare pentru ochi şi suflet.
Domnul Shinobi rămase şi el tăcut câteva momente, apoi luă din nou cuvântul:
– În jurul prânzului ar trebui să sosească chimonoul pentru nuntă.
– Numai la asta te ai gândit în ultima vreme, replică Doamna Shinobi. Ai tu o obsesie – mereu ai avut, de când te am cunoscut – să fie totul ca la carte, să nu laşi loc de improvizaţii. De asta nici n ai mai închis un ochi de câteva nopţi.
– O fiică avem şi noi, iar mâine e nunta ei. E normal să mi doresc perfecţiunea în ceea ce o priveşte. Că mă consum prea mult, aici îţi dau dreptate, iubita mea, şi tu te consumi, dar nu o arăţi aşa ca mine. Ştii să maschezi zbuciumul interior, la fel de bine ca firele de păr albe. Ha, ha!
Doamna Shinobi zâmbi şi spuse:
– Apropo de consum, unde o fi Sakura? Şi Yamaguchi? Îşi consumă amândoi pasiunea la umbra cireşilor înfloriţi?
Râseră amândoi şi continuară să privească grădina, mulţumindu le în sinea lor zeilor pentru bunătate şi belşug.
– Încă puţin, draga mea, nu te mişca! Dacă poţi zâmbi mai larg, te rog, vreau să surprind surâsul tău în armonie cu natura.
Sfioasă din fire, Sakura de regulă zâmbea reţinut şi nu i plăcea să fie pictată. Dar acum era o ocazie specială, iar pe Utagawa nu l ar fi refuzat nici în ruptul capului. Îl cunoştea de mică, copilărise alături de el, practic. Pentru Sakura, pictorul Casei Shinobi era bunicul pe care nu avusese oca zia să l cunoască. În plus, îi venea uşor să zâmbească mai larg (cu gura până la urechi, chiar) când îi vedea ochii concentraţi la desen, sub sprâncenele stufoase, şi mustăţile albe şi lungi ca nişte dragoni de baltă, parcă la fel de concentrate precum ochii.
– Încă puţin, te rog!
Sakura ascultă de Utagawa şi nu se clinti din loc. Îi urmărea mâna care ţinea pensula înmuiată în cernelurile colorate şi aştepta. Se gândi că îi luase ceva timp să se dichisească, să şi aleagă fix chimonoul acesta discret, neţipător, dar sugestiv, cu ramuri de cireş înflorit ţesute pe materialul alb. Astfel, devenise una cu grădina, una cu primăvara, una cu pensula lui Utagawa, care niciodată nu dădea greş, care întotdeauna arăta adevărul. Mai erau două elemente esenţiale în ecuaţia unui tablou desăvârşit. Trăsăturile pe care le moştenise de la tatăl ei şi părul lung al mamei (fără firele de păr alb, fireşte). Două elemente aparent contradictorii, dar care se completau armonios.
– Gata! Ah, eşti minunată, pe cuvânt!
Sakura crezu că Utagawa se referă mai curând la opera sa proaspăt terminată decât la persoana ei, dar, în orice caz, atunci când bătrânul pictor întoarse spre ea pânza de pe care cernelurile nu apucaseră să se usuce, fiica Domnului şi a Doamnei Shinobi, viitoarea mireasă a lui Yamaguchi, nu şi putu reţine un strigăt de bucurie.
– Vai, nu merit o asemenea minunăţie! Îţi mulţumesc din suflet!
– Ei, ce vorbeşti aici? Vino şi ia mă în braţe şi lasă prostii…
Utagawa nu apucă să termine propoziţia, că Sakura îi şi cuprinse mijlocul cu braţele ei slabe şi gingaşe, dar atât de viguroase în afecţiunea pe care i o purtau.
– Mă bucur că ţi a plăcut. Acum trebuie să mi strâng sculele şi să urc în Castel, sigur mai au ai tăi nevoie de mine. Iau şi pânza cu mine, să ştii, o las în camera mea să se usuce bine. Căci, la cum arată cerul, cred că vine o ploaie mai încolo şi ar fi un mare păcat să strice o asemenea frumuseţe, nu?
Utagawa zâmbi şi o mângâie pe Sakura pe obraji, înainte să şi adune lucrurile şi să plece. Sakura rămase o vreme singură în grădină şi se bucură de linişte şi de priveliştea cireşilor înfloriţi, plimbându se printre ei. Mâine o aştepta o zi complicată şi, ştiind cât era de anxioasă, avea nevoie de sprijinul tuturor ca să ducă ziua la bun sfârşit.
– Ah, ce m ai speriat! tresări fata, ducându şi mâna la piept.
Ascuns când în spatele unui cireş, când în spatele altuia, Yamaguchi o urmărise pe Sakura cum se plimba în tihnă pe aleile grădinii şi, atunci când se aştepta mai puţin, când părea adâncită în gânduri, îi ieşise în cale, luând o prin surprindere.
– Bau! Hi, hi! râse tânărul cu o veselie contagioasă de copil şi îşi pupă logodnica pe buze.
– M ai urmărit tot drumul, aşa i? îl întrebă Sakura, zâmbind larg ca în tabloul lui Utagawa.
– Îhî, răspunse Yamaguchi cu un aer misterios, fiindcă, în tot acest timp, chiar şi când o sărutase pe gură, îşi ţinea mâinile la spate.
– Ce ascunzi acolo, iubitul meu?
– Recunosc, spuse Yamaguchi, redevenind serios, nu mai aveam răbdare până mâine, aşa că vreau să ţi arăt cadoul meu de nuntă chiar acum. Şi îşi desfăcu palmele, dezvăluind ce ţinea ascuns în ele.
– Oh, slăvită fie Amaterasu, ce magatama splendidă! spuse Sakura cu un amestec de încântare şi uimire, aproape nevenindu i să creadă ce avea în faţa ochilor.
– Mă bucur că ai pomenit numele Atotputernicei – şi aici Yamaguchi făcu o pauză, ca să prindă colierul cu Pietrele Lunii de gâtul Sakurei – această magatama nu este una obişnuită şi are legătură cu Amaterasu. Cu fratele ei, mai precis. Atunci când Mama noastră, a tuturor, s a izolat în peşteră şi Noaptea a stăpânit peste tot pământul, Tsukuyomi, deşi nu era în cele mai bune relaţii cu sora sa, văzându se singur în Împărăţia lui, unicul cârmuitor al Nopţii, a început să plângă şi primele lacrimi care au căzut pe pământ s au prefăcut în apă curgătoare, iar următoarele lacrimi care au căzut în apa curgătoare s au prefăcut în pietre. Pietrele Lunii. Şi apa care le poartă din acele vremuri străvechi până astăzi este Râul de Argint. Din el au fost extrase nestematele pe care ţi le am oferit în dar, iubita mea!
– Ştiam povestea, dar una e să o asculţi când eşti mică şi alta e să o porţi la gât. Primită în dar tocmai de la viitorul tău soţ! Nu am cuvinte să ţi mulţumesc, iubire!
Sakura şi Yamaguchi se sărutară prelung, apoi rămaseră o vreme cu frunţile lipite. În uniunea aceea din grădină, ce prefigura uniunea cea mare din următoarea zi, Yamaguchi găsi de cuviinţă să spună:
– Fie ca Amaterasu să binecuvânteze cununia noastră şi să lumineze cu razele ei vieţile noastre unite, îngemănate din acest moment până când vom trece pragul morţii şi vom urca alături la Cer – spirit lângă spirit. Fie ca înţelepciunea ei să se reverse asupra noastră în momentele de cumpănă şi de grea încercare, pentru a găsi lumina şi pentru ca, prin lumină, să ne putem păstra pacea şi iubirea!
– Ai vorbit ca un adevărat preot, hi, hi! surâse Sakura şi îşi sărută din nou logodnicul.
Timpul trecea, nebăgat în seamă, peste săruturile şi îmbrăţişările lor. Atunci când iubeşti, inima îţi devine o floare de cireş, iar iubirea împrăştie parfumul ei în toate zările. Poate că Domnul Shinobi avea dreptate când spunea că cireşii sunt sortiţi să rămână veşnic tineri. Dar şi oamenii, când iubesc, inspiră aerul veşniciei.
La vreo oră după masa de prânz, părinţii Sakurei se aflau în dormitorul Domnului Shinobi. Nu îmbrăţişaţi ca fiica şi viitorul lor ginere, ci certându se:
– Nu ai scos o vorbă în timpul mesei! Nici măcar în ochii fetei noastre nu te ai uitat! Unde îţi sunt gândurile? răbufni Doamna Shinobi.
Uşa glisantă rămăsese puţin crăpată, suficient pentru Moro să şi strecoare botul şi urechile înăuntru, să adune fărâmele gâlcevii.
– Negustorul de mătăsuri, spuse Domnul Shinobi tot cu privirea pierdută, trebuia să ajungă până acum şi n a ajuns. Am o presimţire urâtă legată de asta.
– Ei, ce să ţi spun! Poate a plouat şi drumul a fost plin de noroi şi de hârtoape, poate a trebuit să oprească undeva să repare ceva la trăsură, ce ştiu eu? Vine el, asta e tot ce contează. Avem alte lucruri la care să ne….
– Sau poate l au prădat hoţii. Te ai gândit la asta, hm? Nu te ai gândit! spuse Domnul Shinobi pe un ton categoric, uitându se fix în ochii soţiei de data asta.
Doamna Shinobi împietri pe loc, neştiind ce să răspundă.
– Şi toată grija asta afurisită şi tocătoare de nervi putea fi evitată dacă nu m ai fi bătut la cap să comandăm chimonoul de nuntă tocmai de la Palatul Imperial! Avem şi noi aici croitoresele noastre iscusite. Sunt convins că puteau să realizeze o ţesătură aproape de nivelul celei de la Palat. Unde mai pui că nu ne ar fi costat nimic.
– Eşti incredibil! tună Doamna Shinobi, furia scoţând o din poziţia statuară de mai devreme. Azi dimineaţă ai spus că îţi doreşti perfecţiunea în ceea ce o priveşte pe Sakura. Ei bine, dragul meu soţ, în cazul în care nu ştiai asta până acum, află că perfecţiunea costă! Nu, nici nu vreau să mai aud de discuţia asta! Diseară ne au confirmat deja sosirea trei invitaţi mari şi importanţi şi totul trebuie să arate ca în poveşti pentru ei.
– Ştiam de Casa Tachibana că soseşte în seara asta, schimbă Domnul Shinobi placa, liniştindu se, dar am uitat de ceilalţi doi invitaţi, iartă mă!
– Casa Nishitani şi Casa Mikoto, răspunse Doamna Shinobi sec.
La auzul ultimului nume, Domnul Shinobi îşi dădu ochii peste cap.
– Ştiu că n o ai la inimă pe Doamna Mikoto, dar fără ea nu ar fi fost posibilă căsătoria lui Yamaguchi cu fiica noastră. În plus, influenţa nostră în partea nordică a Ţinuturilor de la Răsărit va creşte considerabil.
– Alianţe matrimoniale, influenţe politice, Tachibana, Nishitani, Mikoto… Ducă se toate pe pustii! Eu ies să fac o plimbare, să mi limpezesc mintea.
Doamna Shinobi îl opri, înfigându i în piept nişte degete ascuţite ca tăişul unei săbii de samurai.
– În seara asta am nevoie de tine să mi fii alături, ai înţeles? De tine, adică de Stăpânul Casei Shinobi. Eşti în stare să fii Stăpânul Casei Shinobi?
– Ce vorbă e asta? Normal că sunt! răspunse bărbatul cu mândrie şi făcu acelaşi gest de aroganţă superioară pe care obişnuiau să l facă cezarii din alte timpuri şi alte locuri, atunci când îşi dădeau mantia pe spate. Revin curând, mai adăugă el şi ieşi din dormitor, fiind cât pe ce să se împiedice de Moro.
Domnul Shinobi nu îşi făcu plimbarea obişnuită prin grădină, ci ieşi prin aripa de sud a castelului, unde se afla baza de antrenament a samurailor din slujba sa. Voia să schimbe o vorbă cu Mifune, şeful brigăzii de samurai.
– Întindeţi! Foc!
Săgeţile vâjâiră prin aer şi loviră ca un trăsnet păpuşile de paie în torace, cap, în braţe sau în membrele inferioare.
– Întindeţi! Foc!
Bătrânul Mifune se plimba printre soldaţii săi, asigurându se că exerciţiile de tras cu arcul sunt la fel de bine executate ca în timpul unei bătălii reale. De sub kabuto ul său intimidant, cu două coarne aurite răsucite în sus, răz bătea o privire care nu lăsa loc de şovăială, iar fruntea lui cu riduri adânci (unele confundându se cu vechi cicatrici), mustaţa groasă, încărunţită şi obrajii roşii, ciupiţi de vânt întăreau această impresie.
– Domnule Shinobi, spuse el scurt, plecându şi capul în faţa stăpânului.
– Mifune, răspunse la fel de reverenţios cel venit să l caute. Negustorul care trebuia să ne transporte chimonoul pentru ceremonia de mâine întârzie nepermis de mult. Mă tem că s a întâmplat ceva, iar gândul ăsta negru nu mi dă pace. Dacă nu soseşte până la lăsarea întunericului, mâine, la prima oră, te rog să iei cu tine o duzină din cei mai buni oameni şi să refaceţi traseul pe care ar fi trebuit să vină. Să cercetaţi tot, de la câmpurile de lavandă până la Râul de Argint. Coborâţi şi în Satul din Vale, dacă e nevoie, şi staţi de vorbă cu localnicii, poate, cine ştie, în drum spre Castelul Alb a înnoptat acolo.
– Fiţi fără grijă, Stăpâne, îi vom da de urmă.
Domnul Shinobi încuviinţă printr o plecăciune a capului şi îl lăsă pe Mifune să continue instrucţia cu samuraii din subordinea sa. Acum îşi luase o bucată din piatra de pe inimă şi, până la sosirea invitaţilor, mai avea răgaz pentru o plimbare printre cireşii înfloriţi.
Prima care onoră, spre seară, cu prezenţa ei, salonul de oaspeţi fu Doamna Mikoto. Din ricşa trasă de patru servitori (nu de unul, cum se obişnuieşte), coborî o femeie imensă. La cât era de sulemenită, semăna cu o tigroaică grea cu pui. Îşi desfăcu un evantai în culoarea cozii de păun şi începu să şi facă de zor vânt cu el. Nu era cald în salon, însă Doamna Mikoto avea un tic de a folosi evantaiul în orice împrejurare – obicei deprins de a lungul nenumăratelor ceremonii cu fast la care participase în lunga ei viaţă.
– Uf, în sfârşit am ajuns! La ce furtună am prins pe drum, am zis că nu mai apuc nunta. Auzi, fulgere şi tunete la început de aprilie, ca în miezul verii! Ha! Nici nu mi amintesc dacă am mai trecut prin asta vreodată. Cred că Susanoo s a trezit cu curu n sus, altfel nu mi explic.
Domnul Shinobi tresări când auzi cuvântul furtună, în timp ce Yamaguchi roşi de ruşine. Ştia că diplomaţia nu era cea mai bună armă a Doamnei Mikoto, iar felul ei direct şi nonşalant de a purta o conversaţie îl jena întotdeauna, îl punea într o postură inconfortabilă. Cu toate astea, el îi ieşi în întâmpinare, înaintea tuturor gazdelor.
– Bine ai venit, bunico!
– Doamna Mikoto, spuseră Domnul şi Doamna Shinobi într un glas, plecându şi capul în semn de respect.
– Doamna Mikoto, daţi mi voie să vă conduc în camera dumneavoastră, interveni Sakura cu ospitalitate. V am pregătit cea mai frumoasă cazare, din punctul meu de vedere, cu priveliştea direct spre grădina de cireşi, se mai auziră vorbele ei, în timp ce o ajuta pe bătrână să urce scările.
Rând pe rând, sosiră şi ceilalţi invitaţi, iar Domnul Shinobi îşi făcea datoria de gazdă alături de soţia sa, aşa cum rămăsese vorba, în calitate de stăpân al casei. Totuşi, Doamna Shinobi ghicea ceva care nu i convenea dincolo de masca lui ospitalieră. Căci, în spatele privirii sale calde, ea putea să vadă acelaşi cer negru care se lăsase încă de dimineaţă peste Castelul Alb şi grădina de cireşi.
______
Romanul poate fi precomandat pe site-ul editurii: https://artasiliteratura.ro/product/si-florile-de-cires-mor/
Mihai Bălăceanu (n. 1994). Autor al romanului Și florile de cireș mor (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Am debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu. În 2021, am fost inclus în Şotron pe zăpadă, antologia de povestiri a Editurii Siono. În prezent, lucrez ca SEO Copywriter la ITeXclusiv şi public cronici de carte, editoriale şi proză scurtă în Catchy, LiterNautica și Revista de cultură Familia.
Lasă un răspuns