Lăcrița patriarhului

(poveste din Predeal – Sărari)

1947 a fost anul unor evenimente importante, care aveau să stabilească soarta României pentru cel puțin șapte-opt decenii. A fost pusă la cale, de către ministrul de interne Teohari Georgescu, celebra „Înscenare de la Tămădău”, în urma căreia Partidul Național Țărănesc al lui Iuliu Maniu a fost dizolvat. A avut loc abdicarea regelui Mihai, urmată de abolirea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române. Și multe altele, de mai mică vizibilitate, dar care au contribuit esențial la transformarea țării noastră într-o simplă anexă a Uniunii Sovietice.
Unul dintre aceste evenimente a fost vizita în România a Patriarhului Alexei al Moscovei. Ea venea ca răspuns la vizita făcută la Moscova, cu un an în urmă, de Nicodim Munteanu, al doilea patriarh al României. Artizanul întăririi relației între cele două biserici era nimeni altul decât Stalin, el înțelegând foarte bine că doar așa se va putea menține pe termen lung dominația sovietică asupra zonelor de influență fixate la Ialta.
Numai că întâlnirile n-au decurs cum ar fi vrut Stalin și omul lui de la București, Petru Groza. Cel care a stricat armonia a fost Nicodim Munteanu. În timpul vizitei la Moscova din 1946, el a asistat, fără voie, la o scenă pe care n-a uitat-o niciodată și care a avut darul de a-l face să priceapă o realitate de-a dreptul oribilă. Iată ce i-a povestit el despre cele întâmplate lui Iuliu Maniu, președinte al PNȚ: În ultima zi, după discuții, mi-am uitat rozariul în sala sinodală. M-am întors să-l iau și i-am găsit pe mitropoliții care participaseră la discuții scoțându-și bărbile și mustățile. Domnule preşedinte, mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a lovit damblaua! Am rămas îngheţat când am văzut că discutasem două zile probleme de dogmatică și de apologetică cu nişte agenţi ai KGB- ului care, după ce şi-au terminat misiunea, au revenit la înfățișarea obișnuită şi s-au dus să-și vadă de treburile lor.
Urmare acestei revelații, patriarhul BOR a devenit un anticomunist convins și nu a ezitat, în anul următor, să aibă atitudini explicite contra lui Alexei. Cel mai bun exemplu în acest sens e replica dată de Nicodim la următoarea afirmație a rusului: În istoria poporului nostru sunt multe momentele când legătura de prietenie trece prin evenimente cari o întăreau şi mai mult. E de ajuns să amintim anul 1877, când România s-a sprijinit pe ajutorul Rusiei pentru a-şi făuri independenţa şi gloria.” „Înalt Prea Sfinţia Voastră, nu sunteţi bine informat!”, a ripostat Nicodim. „Nu ruşii au ajutat pe români în războiul independenţei, ci dimpotrivă, românii au ajutat pe ruşi. La Academia Română se găseşte textul telegramei Marelui Duce Nicolae către prinţul Carol al României: «Treci Dunărea pe unde poţi şi vino urgent că ne mănâncă turcii!»
Petru Groza a detensionat situația printr-o glumă, dar Nicodim a recidivat. Când Alexei a făcut referire la viitoarea alegere a Moscovei ca centru al ortodoxiei, el a întrebat, cu țâfnă: „Dar de ce Moscova și nu Bucureștii?”, ceea ce l-a determinat pe Emil Bodnăraș, șeful Serviciului Secret al Armatei, să scrâșnească: „Lasă, Înalt Prea Sfinte, nu-ți fă griji, că nu mai ajungi să participi la acest sinod, indiferent unde s-ar ţine.”
Nicodim a înțeles că regimul i-a pus gând rău dar s a obișnuit rapid cu gândul că va fi eliminat. Avea 74 de ani, era în fruntea BOR de opt ani, așa că se putea duce la Domnul cu sufletul împăcat. Și a propus să mai facă, totuși, ceva: să lase un mesaj generațiilor care vor veni după el. Patriarhul știa că se pregăteau vremuri în care mulți vor muri pentru credința lor, iar adevărul va fi transformat în minciună și invers. Istoria urma să fie denaturată, iar tinerii nu vor mai avea acces la cunoașterea faptelor reale. Așa că a scris pe câteva coli de hârtie un text codificat, a introdus hârtiile într-o lăcriță de metal construită special în atelierele concernului Krupp din Germania, unde Nicodim avea prieteni buni și a decis s-o îngroape la temelia unei biserici, cu speranța că cei care o vor descoperi peste decenii vor reuși să descifreze textul și să afle de acolo adevărul despre sovietizare și despre trădarea celor care au condus Biserica Ortodoxă.
Cel mai potrivit i s-a părut lui Nicodim să îngroape lăcrița în fundația sau în zidurile unei biserici aflate în construcție. A cerut lista acestora și, pentru că nu avea un criteriu solid de departajare, a lăsat alegerea în mâinile lui Dumnezeu. A scris pe bilețele numele localităților unde se construiau biserici, le-a pus pe toate într-un potcap și a adus un copil care cânta în corul patriarhiei, cerându-i să tragă un bilet pe care l-a despăturit cu emoție și a aflat numele ales de divinitate: biserica din Zâmbroaia.
Nicodim nu avea idee unde se află Zâmbroaia, așa că s-a documentat și a aflat că era vorba despre un sat din comuna Predeal – Sărari, situat pe niște dealuri cu vegetație sălbatică, în apropiere de orașul Vălenii de Munte. Biserica se afla undeva foarte sus, ceea ce făcea lucrările destul de anevoioase. Fusese începută în 1946, cu bani strânși de la săteni și avansase destul de mult, dar construcția se împotmolea sistematic din pricina lipsei banilor. Era de așteptat să mai dureze câțiva ani, așa că Nicodim și-a dat seama că era puțin probabil să apuce momentul sfințirii. S-a întrebat de ce îl trimisese bunul Dumnezeu tocmai spre această biserică și a început să se roage fierbinte pentru deslușirea tainei. După o vreme, a primit răspuns, în vis: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului?” Nicodim a înțeles cât fusese de nesăbuit. Cum să ceară de la Dumnezeu să-i dezvăluie planul pe care-l avea? A renunțat, s-a smerit și l a rugat pe Creator să îl ierte. Apoi, când a simțit că semeția îi fusese trecută cu vederea, a cerut ajutor pentru a putea ascunde lăcrița la Zâmbroaia. Pentru că totul trebuia făcut în mare taină, astfel încât nimeni să nu găsească mesajul înainte de vreme.
Răspunsul a sosit în anul următor, 1947, chiar de ziua lui Nicodim – 6 decembrie, când a fost vizitat de un vechi prieten, Barbu Călinescu, pe care nu-l mai văzuse de peste 30 de ani. Cei doi s-au îmbrățișat, apoi au mers într-un loc izolat ca să stea de vorbă fără să-i deranjeze nimeni. Barbu ajunsese pictor de biserici și fusese destul de solicitat, dar de la o vreme nu mai avea comenzi și trăia aproape în mizerie. Pricina stătea în apariția unei noi generații de pictori, care erau preferați celor „de modă veche”. Iată însă că recent fusese solicitat de o biserică, dar construcția ei mergea foarte greu și nu putea să se apuce de zugrăvit. Tocmai de aia venise la Nicodim, ca să-l roage să impulsioneze construcția în calitatea lui de șef al Bisericii.
‒ Despre ce biserică e vorba? a întrebat Nicodim.
‒ Se află în Prahova, într-un sat numit Zâmbroaia, a răspuns Barbu.
Patriarhul a avut o tresărire: acesta era răspunsul! Cu ajutorul vechiului său prieten, va îngropa lăcrița la Zâmbroaia! Dar rămânea o problemă: cum să acționeze pentru a grăbi construcția? Ar fi bătut la ochi și toată lumea ar fi început să răspândească zvonul că patriarhul are interese speciale la Predeal-Sărari. Așa că, după ce a discutat cu Barbu Călinescu despre mesajul din lăcriță și a stabilit împreună cu el un plan concret de atingere a scopului, a adresat un mesaj tuturor parohiilor din țară, în care ruga să se urgenteze finalizarea bisericilor aflate în construcție. Din partea celor care se găseau în situații cu adevărat dificile, aștepta solicitări concrete de ajutor. În acest mod, Nicodim a reușit să deblocheze niște sume, care s au dus către finalizarea unui număr de 10 biserici aflate în construcție, printre care și cea de la Zâmbroaia.
Cât despre Călinescu, el a mers la biserică și s-a angajat ca zilier, contra unei sume modice și a două mese pe zi. Peste noapte rămânea în clădirea neterminată, fără să-i fie teamă de animalele sălbatice sau de posibilii hoți, pentru că îl însoțea peste tot câinele Gruia, un adevărat uriaș care de mai multe ori se confruntase cu ursul, ieșind de fiecare dată învingător.
În noaptea de 26 spre 27 februarie 1948, Călinescu a trecut la îngroparea lăcriței. Dar, așa cum îi propusese lui Nicodim, care fusese de acord, nu a îngropat-o în pământ, ci în lemn. A scos dintr-un stâlp de susținere un calup paralelipipedic, la decuparea căruia lucrase mai multe săptămâni, numai noaptea, atent să facă zgomot cât mai puțin. Îl și scobise în așa fel încât lăcrița se potrivea perfect în scobitură. A turnat apoi din belșug un clei foarte puternic, atât peste lăcriță, cât și în interiorul stâlpului, acolo de unde scosese paralelipipedul. A potrivit înapoi bucata de lemn și s-a dus să doarmă. A doua zi, doar un ochi foarte atent ar fi deslușit locul unde se afla lăcrița, dar pictorului nu i a fost de ajuns. A grunduit și vopsit locul cu multă migală, până i s-a părut că lucrarea era perfectă. Nimeni nu avea cum să descopere vreo schimbare, mai cu seamă că înălțimea la care fusese îngropată lăcrița era de aproape doi metri.
Pe data de 27 februarie 1948, Nicodim, bolnav de pneumonie, a murit în spital în urma unei congestii pulmonare. Sora care-l îngrijea a povestit că în dimineața acelei zile Înalt Prea Sfântul fusese vizitat de doi indivizi de la Securitate, care au rămas singuri cu el un sfert de oră. De aici au plecat diverse scenarii privind asasinarea patriarhului. Au fost inclusiv din aceia care au susținut că unul dintre vizitatori fusese chiar Emil Bodnăraș.
După Nicodim, patriarh a devenit Justinian Marina, cel supranumit „Patriarhul roșu”, pentru că sub conducerea lui, BOR a pactizat cu comuniștii. Justinian obișnuia să spună, la diverse întâlniri: Omul nou este omul sovietic, prin urmare, Hristos este sovietic!
Sub păstorirea noului patriarh, finalizarea lucrărilor la biserica din Zâmbroaia a încetinit vizibil, ea fiind reluată abia în 1950. Călinescu și-a primit banii pentru pictură și a terminat ce avea de făcut un an mai târziu. În toată această perioadă, el a locuit în clădirea bisericii, împreună cu Gruia, care a rămas la fel de credincios și neînfricat. Totuși, după cum a observat Barbu, se petrecuse o anumită schimbare cu câinele: de câte ori intra în biserică, ochii i se transformau și căpătau o căutătură de lup.
Se mai petreceau și alte lucruri ciudate în biserică și în jurul ei. Spre exemplu, în „Poiana însorită”, loc aflat la nici 100 de metri de sfântul lăcaș, a apărut o zonă circulară cu diametrul de aproximativ 6 metri unde lumina soarelui nu ajungea niciodată, chiar dacă deasupra nu era decât cerul liber. Ioan Botezătorul, pictat în mărime naturală în dreapta ușii de acces în biserică s-a urâțit constant, ajungând, la sfârșitul lui 1953, să semene cu un ucigaș nemilos. In fiecare duminică, la miezul nopții, de sub pământ se auzeau vaiere, iar unii brazi începeau să se clatine, chiar dacă nu sufla nici măcar o boare de vânt.
În 1954, pe 27 februarie, Barbu Călinescu a dispărut în condiții insuficient clarificate. Martor a fost săteanul Ghiță Potrivitu, în vârstă de 77 de ani, care venea în fiecare zi la biserică să se roage pentru iertarea păcatelor. Era o zi de sâmbătă, rece și ploioasă. Când a ajuns la intrare, Ghiță s-a întâlnit cu Barbu, care ieșea, însoțit de Gruia. Cei doi și-au dat binețe, iar Barbu s-a îndreptat spre Poiana Însorită. Ghiță l-a urmărit cu privirea și a văzut ceva care l-a făcut să cadă în genunchi și să izbească pământul cu fruntea.
Din zona unde nu ajungea lumina soarelui a apărut un bătrân îmbrăcat într-o cămașă albă, lungă până la glezne. Pe cap avea un acoperământ care semăna cu o coroană. Purta ochelari de vedere și avea o barbă albă, lungă și deasă, care-i ajungea până pe piept. În mâna stângă ținea un baston, pe care l-a ridicat și a arătat cu el spre biserică. Gruia a alergat în întâmpinarea lui dând din coadă, iar Barbu a mărit și el pasul. În acel moment ploaia a încetat și deasupra Poienii Însorite s-a lăsat o ceață deasă. După câteva minute, ceața s-a ridicat și Ghiță a văzut că în poiană nu mai era nimeni.
Ghiță Potrivitu a mers chiar în acea zi la Predeal – reședința comunei, l-a căutat pe părintele Gherasim, care păstorea Biserica Sf. Nicolae și i-a povestit ce-a văzut. Părintele i-a spus că îl crede și că tot ce se întâmplă la Zâmbroaia este din pricina faptului că biserica nu este sfințită. I-a cerut să nu mai vorbească și cu alte persoane și să aștepte, pentru că în chiar acel an se vor petrece mari schimbări.
Ghiță s-a întors acasă și n-a mai vorbit cu nimeni, dar nici nu a mai călcat pe la biserică, preferând să-și facă rugăciunile acasă, în fața icoanelor de pe perete. Din când în când întreba pe câte cineva dacă l-a văzut pe Barbu Călinescu, dar nimeni nu îl mai văzuse, nici pe el și nici pe câinele lui, Gruia.
În ziua de duminică, 17 octombrie 1954, biserica din Zâmbroaia a fost sfințită. Slujba de sfințire a fost săvârșită de Teoctist Arăpașu, cel care avea să fie uns, în 1986, al cincilea patriarh al BOR. Biserica a primit oficial hramul Sf. Ioan Botezătorul și preot paroh a devenit Nicolae Pântea. Imediat după sfințire, ciudățeniile care se petreceau la Zâmbroaia au încetat. A dispărut zona fără lumină din Poiana Însorită, iar vaierele din adâncuri nu s au mai auzit. S-a ivit, însă, o problemă nouă: clopotul bisericii nu voia să sune decât în zilele de vineri. Părintele Pântea le a spus sătenilor că într-o zi de vineri a fost răstignit Cristos, că este vorba despre un semn care li se dă celor din Zâmbroaia și că el urmează a fi deslușit.
Anii au trecut și nimeni nu s-a mai ocupat de clopotul de la Zâmbroaia. Slujbele duminicale au început să se țină din două în două săptămâni, pentru că părintele Pântea preluase, în 1958, și biserica Sf. Nicolae din Predeal – Sărari, aflată în satul de reședință al comunei, Predeal. Populația din zonă s-a tot rărit, tinerii au plecat să lucreze în fabricile comuniste, morții din Zâmbroaia erau duși la cimitir într-un car hodorogit, tras de doi boi prin noroaiele drumului în care picioarele ți se scufundau până la genunchi.
După cutremurul din 1977, clădirea bisericii s-a șubrezit. Au apărut fisuri, pe care credincioșii le-au umplut cum s-au priceput, după care le-au vopsit, ca să ascundă urmele, cu vopsea neagră. Când au terminat, au primit vestea morții Patriarhului Roșu, Iustinian, la numai 22 de zile după cutremur.
În data de 19 iunie 1977, în Catedrala Patriarhală din București, a fost înscăunat ca patriarh al BOR mitropolitul Moldovei și al Sucevei, Iustin Moisescu. Fost legionar și apoi colaborator al Securității, respectivul a încuviințat prin tăcere demolarea bisericilor din București și, în mai multe etape, martirizarea episcopilor greco-catolici. Sub conducerea lui, biserica din Zâmbroaia (ca multe alte biserici) n-a mai primit niciun leu pentru reparații, așa că s-a deteriorat din ce în ce mai mult.
Anii au trecut, iar numărul familiilor care locuiau în Zâmbroaia a scăzut dramatic, ajungând la sub 50. Slujbele duminicale se țineau sporadic, cu participarea a maximum 10 enoriași, iar clopotul refuza în continuare să sune. Totul arăta ca și cum acea zonă a comunei Predeal – Sărari urma să-i fie redată, cum spunea cârciumarul de la Hotarul Corbilor, naturii.
În 1986, la moartea lui Moisescu, patriarh al BOR a devenit Teoctist Arăpașu, cel care a întreținut cu bună știință cultul personalității dictatorului Nicolae Ceaușescu dar care, după evenimentele din 1989, l-a comparat pe același Ceaușescu cu regele Irod. Cunoscut și ca Teoctist – Antichrist, el a fost de acord cu demolarea a șapte biserici monument istoric din București, printre care Bisericile Enei, Cotroceni și Sfânta Vineri. În același timp, se spune întru apărarea lui Teoctist că ar fi încurajat construirea unui număr de 100 de biserici risipite prin țară, afirmație care n-a fost dovedită niciodată. Cert e că la Zâmbroaia nu s-a întâmplat nimic de natură să refacă biserica, iar satul a continuat să se scufunde.
În 1992 a murit și părintele Pântea, iar în locul lui a venit părintele Marian Constantinescu. Plin de elan, acesta și-a propus realizări importante: asfaltarea drumului dintre Vălenii de Munte și Zâmbroaia și restaurarea bisericii. I a venit în ajutor președintele Consiliului Județean Prahova, Victor Petrescu, economist reputat, dar și poet – autor al volumului „Desculț printre cuvinte”. În urma lobby-ului făcut de Petrescu, s-au alocat bani pentru construirea unui drum asfaltat care să unească Zâmbroaia cu lumea civilizată. Drumul a fost construit, dar efectul a fost nul: declinul Zâmbroaiei a continuat implacabil.

***

În seara zilei de 26 februarie 1998, la biserica din Zâmbroaia a ajuns, venit pe poteci neumblate dinspre Buzău, un căutător de comori, pe numele lui Nicolae Munteanu. Avea un detector de metale și străbătea pădurile patriei mergând pe urmele unor legende pe care le afla de la bătrânii satelor. Un călugăr orb de la Biserica de Piatră din Pipirig – locul unde s-a născut patriarhul Nicodim Munteanu, îi spusese că dacă va ajunge vreodată la Zâmbroaia, va găsi o comoară de neprețuit.
Gardul bisericii era pe jumătate căzut. Poarta, absolut inutilă, era legată cu sârmă. Chipul lui Ioan Botezătorul arăta înspăimântător, dar asta nu l-a făcut pe Nicolae să dea înapoi. Când a intrat în curte, i-a ieșit în întâmpinare un câine uriaș, care dădea din coadă ca și cum s-ar fi bucurat că îl vede.
De îndată ce Nicolae a pus piciorul în pridvor, detectorul de metale a început să piuie. Semnalul părea să indice un obiect metalic aflat undeva la înălțime. N-a durat mult și căutătorul de comori a descoperit locul din stâlpul de susținere unde Călinescu ascunsese lăcrița lui Nicodim. A decis să lase căutarea pe a doua zi, pentru că deja se întunecase, așa că a intrat în biserică și s a culcat, învelit în câteva pături pe care le-a găsit în altar și încălzit, mai mult decât ar fi avut nevoie, de câinele care se lipise de el.
A doua zi, Nicolae a scos lăcrița, a întors-o pe toate părțile, dar nu a putut-o desface. A pus-o în rucsac și a plecat, de data asta mergând pe marginea drumului asfaltat. După nici un sfert de oră, a fost ajuns din urmă de un vehicul bizar, care părea făcut din bucăți de tablă luate de la mașini de diferite tipuri. Îl conducea un bărbat în sutană care, văzându-l pe Nicolae a oprit și l a invitat să urce. Era părintele Constantinescu, care fusese chemat să i dea ultima împărtășanie văduvei lui Ghiță Potrivitu, ajunsă la 91 ani și care simțea că i s-a apropiat sfârșitul.
‒ Se termină în curând cu satul ăsta, i-a spus părintele lui Nicolae. M-am canonit numai eu știu cât pentru drumul ăsta și l-am asfaltat cu ajutorul președintelui de la județ. Dar degeaba. Mai sunt 40 de case cu totul, dintre care 20 sunt locuite de bătrâni singuri. Nu e trasă apă, nici gaz, urșii rad tot ce mișcă, nu poți să ții un porc că ți-l mănâncă imediat. Biserica, nu știu dacă ai văzut-o, stă să se dărâme, țin slujbe la două săptămâni cu șapte-opt enoriași, ce să mai zic, un dezastru. Odată, în timp ce slujeam, a intrat ursul în biserică și a trebuit să întrerup liturghia ca să-l alung. Dar dumneata ce faci pe-aici?
‒ Eu caut comori, a răspuns Nicolae.
‒ Sufletești?
‒ Nu, părinte, din cele lumești. Uite, am un detector de metale și mai dezgrop din când în când câte ceva de aur sau argint.
‒ Și aici, la noi, ai găsit ceva?
‒ Mai nimic, a spus Nicolae.
‒ Nici eu nu prea cred că ai ce. De unde și până unde comori în pustietatea asta?
Din vorbă în vorbă, părintele a ajuns la povestea spusă, cândva, de Ghiță Potrivitu, care pretindea că văzuse apărând din senin un preot bătrân, înveșmântat în straie albe și însoțit de un câine uriaș.
‒ O fi dulăul care a dormit lipit de mine în biserică? a întrebat Nicolae.
‒ Nu e niciun dulău la biserică, a spus părintele.
‒ Eu când am intrat în curte mi-a sărit în față.
‒ Cine știe de unde o fi venind și el, sunt destui câini care n-au stăpân și umblă de colo până colo după mâncare, hămesiți.
‒ Cel pe care l-am văzut eu părea bine hrănit, nu știu ce să zic… În plus, când am plecat nu s-a luat după mine, ci s-a culcat în pridvorul bisericii.
‒ Interesant, a zis părintele. O să mă uit după el. Puterea lui Dumnezeu este mare, poate că ai dormit chiar cu câinele celui care a pictat biserica și care a dispărut odată cu stăpânul lui. Eu am o teorie, anume că Potrivitu nu s-a înșelat ci chiar a văzut pe cineva, iar acela era fostul patriarh Nicodim Munteanu, pentru că era vineri 27 februarie și asta e ziua în care a murit patriarhul.
În acel moment, părintele Constantinescu a pus o frână bruscă.
‒ Ce zi e azi? a strigat el.
‒ Vineri, 27 februarie, a exclamat căutătorul de comori.
‒ Asta era, a spus părintele, întorcând ciudatul vehicul.
Au găsit câinele ghemuit în pridvor, așa cum îl lăsase Nicolae. Dormea atât de profund, încât nu i-a auzit pe cei doi apropiindu-se. Abia când au ajuns lângă el a deschis brusc ochii și vizitatorii au înghețat, pentru că avea o căutătură de lup.
‒ Doamne, apără și păzește! a strigat părintele, scoțându-și de la gât crucifixul și îndreptându-l spre câine, care s-a ridicat, s-a întins alene și a plecat agale spre spatele bisericii.
Nicolae, căutătorul de comori, a simțit cum îl cuprinde o spaimă nedeslușită. A scos din rucsac lăcrița lui Nicodim și i-a înmânat-o lui Marian Constantinescu
‒ Părinte, asta e comoara pe care am găsit-o, ascunsă uite-acolo, a zis el, arătând cu degetul către locul de unde scosese lăcrița. Ia-o dumneata, că mie nu-mi mai trebuie și iartă-mă că nu ți-am spus de la început.
N-a mai stat să asculte răspunsul preotului și a luat o cu pași repezi prin pădure, gândindu-se că oriunde ar ajunge va fi mai bine decât în pustietățile Zâmbroaiei.
Părintele Constantinescu s-a dus în Predeal și a încercat să deschidă lăcrița, însă n-a reușit. A mers la un vecin care se pricepea la orice fel de chestiune practică și acela a descoperit sistemul extrem de ingenios de închidere și deschidere imaginat de specialiștii germani. Înăuntru erau mai multe coli de hârtie acoperite cu un text de neînțeles, scris cu litere de tipar.
A doua zi, părintele a copiat textul cu multă grijă într-un caiet cu coperți din piele în care scria, îndeobște, rugăciuni și vorbe înțelepte ale filosofilor laici. A pus originalul înapoi în lăcriță și a îngropat „comoara” în beciul casei parohiale.
Duminică, 29 februarie, la biserica din Zâmbroaia clopotul și-a recăpătat glasul. În sat a fost mare sărbătoare, iar vestea s-a dus rapid până la Predeal și la Sărari. Multă lume a început să vorbească despre o minune.
Începând din acel moment, n-a fost zi de la Dumnezeu în care părintele Constantinescu să nu încerce descifrarea mesajului. Și, pentru că de unul singur nu s-a descurcat, a început să îl arate și altora, în speranța că se va găsi cineva care să afle codul necesar. Dar nimeni nu a izbutit, până în 2007, la moartea lui Teoctist. În timpul slujbei de înmormântare, un preot pe care nu-l cunoștea s a apropiat de părinte și i-a șoptit, înmânându-i un bilet: „Știm că ai un mesaj important pe care nu-l poate descifra nimeni. Uite aici codul”. Apoi s-a făcut nevăzut.
Întors la Predeal, părintele a citit textul în cheia primită și a rămas stană de piatră. Era vorba despre o sumă de premoniții privindu-i pe patriarhii BOR, începând cu Justinian Marina și terminând cu Daniel Ciobotea, cel care, la data morții lui Teoctist încă nu se știa că va fi înscăunat ca șef al BOR. Iar semnătura îi aparținea lui Nicodim Munteanu, care își scrisese numele în clar, cu litere de tipar, dar cifrat.
Părintele Constantinescu și-a dat seama că totul era adevărul curat, pentru că multe din lucrurile scrise acolo se discutau de multă vreme în cercurile preoțești. A citit despre acțiunile „Patriarhului Roșu”, despre dărâmarea bisericilor sub Iustin Moisescu și sub Teoctist Arăpașu, despre colaboratorii securității din rândurile clerului ortodox, despre patriarhii masoni și despre câte altele.
Când a ajuns cu lectura la premonițiile lui Nicodim despre Daniel, părintele a refuzat să citească mai departe. La ce bun să știe ce va face noul patriarh? Dacă ar fi vorba de lucruri rele, cum le ar putea stopa? Și chiar dacă lui i s-ar părea rele, cum ar putea fi sigur că nu greșește, el, un simplu preot într-o comună aproape ruptă de lume? Așa că a smuls din caiet paginile cu textul lui Nicodim și le-a distrus. Codul îl știa pe dinafară, așa că a distrus și biletul primit la înmormântarea lui Teoctist. Tot ce a păstrat a fost lăcrița patriarhului, îngropată în beci.
În 2021, părintele Constantinescu a trecut la cele veșnice, nu înainte de a-l chema la el pe Nicolae Manache, cel care avea să preia parohia, și a-i vorbi despre mesajul lui Nicodim. La scurt timp după ce s-a instalat în casa parohială, părintele Manache s-a dus în beci și s-a pus pe săpat. Destul de rapid a găsit lăcrița, doar că din hârtiile scrise de patriarh nu mai rămăsese aproape nimic, din pricina umezelii care pătrunsese, în ani, printr-un mic spațiu pe care Constantinescu nu-l observase în momentul închiderii lăcriței.

***

Pe data de 5 iulie 2023, autorul acestor rânduri a ajuns, dintr-o întâmplare, la Zâmbroaia. Pur și simplu greșise drumul către Vălenii de Munte, unde intenționa să ajungă venind dinspre Valea Cricovului. Nu știa că pe 5 iulie 1939, cu exact 84 de ani în urmă, fusese înscăunat al doilea patriarh al României, Nicodim Munteanu și cu atât mai puțin îi ajunseseră la urechi poveștile cu pictorul Călinescu, îngroparea lăcriței, vaierele subterane, clopotul care nu voia să sune și toate celelalte. A oprit în fața bisericii și s-a cutremurat: totul era în paragină, vegetația crescuse mai să acopere gardul, Ioan Botezătorul îl privea cu o căutătură cumplită, iar pe un stâlp flutura, la câțiva metri înălțime, drapelul României, murdar și zdrențuit.
În pridvor se vedea, așezat pe labele din față, un câine uriaș, cu o privire serioasă, care nu a răspuns la niciun fel de încercare a vizitatorului de a-l atrage spre el.

…………

(Text din volumul „Cinci întâlniri cu diavolul și alte povestiri”, ed. Junimea, 2024)

Raul Sebastian Baz

Născut la 20 august 1960, în Sinaia.
Absolvent al Facultăţii de Matematică – Universitatea Bucureşti (1985).
În 2006 i-a apărut volumul „Mulțimi”, la Editura Didactică și Pedagogică.
Debutul literar a fost consemnat în 2010, cu o carte de povești scrisă pentru fetița sa, Maria („Poveștile Mariei”), carte tipărită în Zagreb
În 2014, i-a apărut cartea de debut în poezie „Arta însingurării” – Editura Agol. (Bucureşti). În 2015, „Arta însingurării” a primit premiul I la concursul „Poezia – oglindă a sufletului”, conferit de asociaţia poetului Geo Galetaru împreună cu Consiliul Local al comunei timişene Dudeştii Noi
În 2015, a publicat al doilea volum de versuri, intitulat „Cartea pedepsirii”, declarat în anul următor „Cartea anului” de către Asociația Culturală Itaca din Dublin.
A urmat „Geometria tainică a infernului”, lansată în 2016 la Editura Singur (Târgoviște)
În 2018 a publicat, la Editura Eikon, volumul „Cu fața la pământ”. Tot în 2018, un grupaj de poezie a apărut în antologia bilingvă australiană „Till dusk to down”.
În 2019 a apărut, la Editura Brumar (Timișoara), volumul „Numere prime”. Poezii din acest volum au fost publicate în revista Traverssées din Belgia și în revista franceză Arpa.
În 2022, a apărut volumul de proză scurtă „Vasile Înaripatul și alte povestiri”, la Editura Scriitorilor din Brăila.
În 2024 a publicat la Junimea volumul „Cinci întâlniri cu diavolul și alte povestiri.
Are în pregătire romanul „Blestemul Minotaurului
Actualmente este profesor de matematică la Colegiul Național Militar „Dimitrie Cantemir ” din Breaza.
Membru al Cenaclului Literar „I.L. Caragiale” și al Asociației Culturale „24 PH ARTE” Ploiești.