Judecata (1)

Este anul 8763 de la nașterea lui Iisus Hristos, dar nimeni nu mai contorizează de mult timpul. Pământul este pustiu. De mii și mii de ani, oamenii s-au luptat între ei. Mai întâi cu pietre, apoi cu săgeți, apoi cu săbii, apoi cu AK-uri 47 si MG-uri 34 automate, apoi cu arme nucleare de distrugere în masă. Armele nucleare au fost primul pas către anihilarea rasei umane. Primele bombe care s-au folosit, au fost in India, în anul 2054. Au fost apoi urmate de bombele din Iran și Statele Unite ale Americii din anul 3015 și de bombele din Ungaria și Rusia din anul 3101. După episodul Ungariei, vreme de aproape un sfert de veac, populația Terrei s-a redus cu 2 miliarde. De-a lungul timpului, în urma atacurilor cu arme nucleare, ploile s-au redus cu aproximativ 15%. Au scăzut bazinele de apă dulce, a apărut foametea globală. Cei care nu au murit de foame, au murit de cancer de piele datorita razelor ultraviolete care au crescut cu 80% datorită diminuării cu 30% a stratului de ozon. Temperatura a scăzut și ea la nivel global cu 2 grade ceea ce a dus la prelungirea perioadei de iarnă și la scăderea recoltelor. În anul 3987, deși condițiile de supraviețuire crescuseră iar Pământul își refăcuse multe din resursele vitale, a apărut un virus devastator denumit Trucido Viri ori T3A-R, ce a ucis încă 1 miliard de oameni. Din punct de vedere științific, nimeni nu a reușit să furnizeze informații cu privire la apariția și dezvoltarea virusului. Perioada de incubare a virusului – intervalul dintre momentul infectării şi momentul în care primele simptome se prezintă – a fost de la 2 zile la maxim 25 zile. Simptomele se manifestau prin sângerări puternice ale ochilor, urechilor, și ale organelor interne. În doar câteva zile se ajungea la punctul critic. Rata de mortalitate a fost de 97,5%. Așa de rapid a apărut acest virus și așa de rapid a și dispărut încât nu i-a fost aflat niciodată antidotul. Cercetătorii au afirmat că virusul a avut o natură extraterestră (adus probabil de vreo navă spațială) și nu a rezistat condițiilor noastre de mediu. O altă nenorocire a urmat virsului T3A-R și din nou specia umană s-a găsit în grea încercare: copiii care se nășteau erau toți de origine feminină. Bărbații au devenit din ce în ce mai rari. Au ajuns să fie vânați de femei. Uneori se purtau lupte dure între femei pentru supremația sexuală, alteori, femeile se adunau într-un soi de trib denumit “Tulu” și fiecare din protejatele grupului avea dreptul la bărbat prin rotație. Epuizați fizic dar mai ales psihic, bărbații se stingeau din viață până la împlinirea vârstei de 40 de ani. În primăvara anului 8763, într-o zonă de munte, pe fostul teritoriu al țării cunoscute cândva drept România – respectiv teritoriul Noii Rusii de mai târziu – mai trăiau doar două femei: Tamara și Nana. Nana era o fetișcană cu părul blond și lung până la călcâie, cu ochii negri ca un vis apus, cu o voce dulce și minte sclipitoare. Tamara era o femeie uscățivă, înaltă, trecută de prima tinerețe, dar cu un suflet blând. Cele două femei împărțeau aceeași locuință, hrana și zilele pe care le mai aveau hărăzite.

*

Plouase toată ziua. În soba din lut ardea un foc mocnit. Nana, învelită cu o pătură albastră și ruptă pe alocuri, moțăia într-un fotoliu. Pe masa de alături zăcea deschisă o enciclopedie. În visul Nanei se făcea că era pe o câmpie de maci și alerga veselă și goală, cântând; la un moment dat, de nicăieri, în calea ei s-a ivit un stejar roșu cu trunchiul foarte gros și o coroană deosebit de bogată. Cu cât se apropia de stejar, cu atât inima îi bătea mai tare: era un copac cu numele ei. La umbra copacului, rezemat de scoarță, stătea un tânăr îmbrăcat într-o veștmânt complet alb. Nana a devenit curioasă. Era o atmosferă transparentă, lumina din jur era toată numai un freamăt. Tânărul o privea țintă și îi zâmbea. Nana a vrut să își acopere goliciunea, dar bărbatul i-a vorbit: „Seva acestui copac este ca seva dragostei noastre: viață fără ea nu există. Apropie-te, astăzi vei deveni femeie! ” Nana tremura ca un îmblânzitor de lei, dar ceva din ființa ei îi spunea să se arunce în brațele necunoscutului. Tânărul a dezbrăcat veștmântul, l-a întins peste iarba moale, la poalele copacului, apoi a luat-o pe fată de mână și a rugat-o să se așeze. Trupul tânărului era o nesfârșită armonie a contururilor, radia de căldură, îndemnurile sale pătimașe erau adevărate capcane ale seducției. Subjugând voința Nanei, tânărul a pătruns-o brutal. Nana i-a strigat să se oprească, dar acesta îi ținea strâns mâinile. Nana a început să se zbată și să plângă. Deasupra macilor, printre crengile stejarului, vântul adia ca respirația unui muribund.
Tamara a intrat în casă având în traista sa legume proaspete și carne de iepure. A întins mâna către fată pentru a o trezi să pregătească masa. Nana era toată transpirată și s-a trezit urlând. Când i-a povestit Tamarei coșmarul, aceasta i-a spus să se liniștească căci visele se duc odată cu somnul. Totuși, din acel moment, Nana a avut un presentiment ciudat. La câteva săptămâni de la visul cu confetti, Nana a aflat că este însărcinată. La câteva luni de la visul cu fluturi, Nana a dat naștere unui băiat căruia i-a pus numele Darius. Zilele se scurgeau precum minutele, iar cei trei erau ignoranți și fericiți. Se petrecuse o minune!

*

— Dumnezeu să o aibă în paza sa! șopti Nana, apoi își făcu o cruce.
— Dumnezeu să o ierte! zise și Darius ștergându-și cu mâneca cămășii de in, lacrimile sărate.
—  Ar trebui să mergem spre casă căci în curând se va întuneca. O să-ți facă mama ceva bun de mâncare. Nu mai plânge!
Dar băiatul era trist deoarece își iubise mult mătușa. Ea îl învățase vechea orânduire a continentelor, tot ea îl învățase istoria crudă a planetei, religiile, muzica, pictura, sculptura, traiul în armonie perfectă cu natura, dar și multe altele. Știa că este prea mic pentru a înțelege pe deplin fenomenul morții, dar chiar și așa, simțea o nedreptate în dispariția Tamarei, atacul de cord suferit din senin de aceasta.
În timp ce el și mama sa se întorceau de la înmormântare, prin dreptul bisericii satului, urma lor a fost adulmecată de o haită de lupi. Când Nana a realizat că nu se mai poate întoarce în siguranță acasă, și-a luat de mână copilul și s-a retras cu el în biserică. Au aprins câteva lumânări găsite la întâmplare, au baricadat ușa, au înlăturat oasele umane din drumul lor, și și-au făcut culcuș în două strane. Dar frigul și urletele lupilor pătrundeau până și în oasele celor trecuți la cele veșnice, astfel încât, Nana a făcut din câteva bucăți de lemn și icoane roase de timp, un mic foc.
— Mami, cât timp trebuie să rămânem aici? întrebă Darius, căscând.
— Până mâine dimineață, puiule, pune și dormi, răspunse Nana.
Deși încerca să îl liniștească pe băiat, vocea ei trăda încordarea. Atenția sa trebuia să fie sporită și în niciun caz nu trebuia să adoarmă. Lupii dintotdeauna au fost vicleni, lupii dau târcoale iar atunci când găsesc hrana, nu se dau în lături de la nimic pentru a o procura, chiar și dacă asta ar însemna să se strecoare prin spații înguste ori prin ferestre sparte. Cu siguranță avea să fie o noapte lungă și o luptă necesară pentru supraviețuire. Însă, șansele ca cei doi să scape nevătămați erau mai mari cu lumina zilei alături decât pe întuneric. Nana l-a acoperit pe Darius cu paltonul său și a mai rupt câteva bucăți de lemn pentru foc. Avea să aștepte. Tensiunea era din ce în ce mai mare.
— Mami, mami! țipă Darius. Focul aproape se stinsese, lumânările ardeau fără zgomot, iar de undeva, ca din interiorul unui coșmar, se putea auzi un mârâit înfiorător. Nana, care vlăguită adormise între timp, sări în picioare apucând cu mâna dreaptă o scândură pe jumătate arsă.
— Unde e? L-ai văzut? întrebă ea scrutând cu privirea colțurile mai întunecate ale bisericii. Acel mârâit părea a se apropia de ei, părea a veni dinspre altar. Nana aruncă scândura arsă în acea direcție. Lemnul pluti o vreme prin aer, apoi se lovi cu partea fumegândă de un candelabru – jarul se risipi în toate părțile aruncând o lumină roșiatică peste împrejurimi. Pentru o clipă au putut fi zărite siluetele a trei lupi stând la pândă. Unul dintre lupi, probabil masculul alfa, avea blana cenușie cu pete negre iar ochii săi galbeni străluceau precum ochii unor demoni din iad.
— Plecați, bestii nenorocite! urla femeia în timp ce arunca înspre lupi cu oasele foștilor enoriași ai locașului de cult, morți probabil chiar în timpul unei slujbe, uciși de radiațiile unei bombe nucleare.
Dar lupii îi încolțiseră. Masculul alfa prindea din ce în ce mai mult curaj și se apropia amenințător, rânjind cu colți ascuțiți, trecându-și limba peste bot așa cum oamenii mulțumiți de masa îmbelșugată își trec limba peste buze. Pe pereți jucau umbre înspăimântătoare peste picturile decolorate de timp, peste picturile cu îngeri și sfinți. Nana știa că acesta este sfârșitul lor, simțea că acesta va fi sfârșitul lor, dar nu avea de gând să moară fără să ucidă la rândul său. Îi venea să plângă, dar se abținu de dragul copilului. Masculul alfa, din două sărituri, ajunsese acum în fața lor. Pe neașteptate, întrecând toate chipurile deznădejdii, Darius ieși de sub tutela protectoare a mamei sale și merse drept spre el. Nana împietrită de teamă, privi neputincioasă cum fiul său porunci animalului să plece. Animalul, la început alarmat de gestul băiatului, a rămas o clipă nemișcat și dezorientat, apoi, ca prin farmec, a rupt-o la fugă scheunând împreună cu restul găștii. Atât Darius, cât și mama sa respirau acum ușurați. Chelălăiturile lupilor ieșiți la vânătoare, se auziră și în curtea bisericii un timp, apoi se îndepărtară întru totul. Nanei nu îi venea să creadă ceea ce tocmai se întâmplase, fusese martora unui lucru extraordinar și încerca să găsească o explicație. Ce anume i-a speriat pe lupi? De ce au fugit atât de repede cu coada între piecioare la porunca unui copil? Ghicindu-i gândurile, Darius o încojură cu brațele sale subțiri și mici și ascuns cu capul între pletele sale, îi șopti că o iubește.

– va urma –

Catalin Lupu

Născut la 16 martie 1987.
Am publicat texte in revistele Dincoace de Pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Fantastica, Helion Online, Galileo Online.
Aparut în volum cu:
Adolescent de-a gata(2007),
Antologia Romeo si Julieta la Mizil (2012, 2013),
Antologia Conexiuni (2014),
Când omul descoperă tăcerea şi focul (2013).
Premii: două menţiuni la Festivalul International de Poezie Romeo şi Julieta la Mizil (2012, 2013); premiul III la Concursul naţional de proză scurtă Helion (2014).

1lupu.wordpress.com/