Eu și cu Maria sau Maria și cu mine, căci de multe ori eu doar mă lăsam condus ca un catâr ascultător, găseam o locuință ai cărei proprietari erau plecați în vacanță și trăiam acolo câteva zile, fără a avea nici o grijă. De multe ori găseam și bani sau obiecte pe care le puteam vinde ca să facem rost de bani, doar câteodată eram obligați să băgăm mâinile în propriile buzunare ca să ne putem trăi la maxim experiența și stilul acesta de viață. Ideea îi venise tot Mariei după ce, în grupurile de socializare online unde avea conturi, observase că mulți oameni anunțau când sunt plecați în vacanțe și concedii, așa că amândoi am fost de acord să profităm de prostia lor și aveam cu adevărat nevoie de ceva ieșit din comun în relația noastră. Ajunsesem la o cotitură când stăteam unul lângă celălalt doar căci așa obișnuiam, nu mai exista acea pasiune care ne apropiase.
Ideea a fost doar o glumă la început, dar în cele din urmă am căzut de acord să riscăm și așa am intrat în prima casă, nimic extrem de luxos, chiar dacă proprietarii se lăudau că plecaseră în Bermude. Acele două zile în care am încercat să imităm viețile celor doi străini, un cuplu modern, ea casnică de 23 de ani iar el om de afaceri de peste 50, așa cum i-am văzut în pozele împrăștiate prin toată casa mai puțin în baie, ne-am simțit stingheriți și nu eram convinși că fusese totuși o idee strălucită. Dar am continuat din curiozitate și pentru că aveam nevoie.
În câteva luni devenisem dependenți, ne drogam practic cu aceste identități și locuri noi și am ajuns cu adevărat să fim fericiți, să gustăm de fiecare dată o altă fericire, chiar mai autentică decât cea adevărată, fericirea unor proaspăt căsătoriți, fericirea unui cuplu de bătrâni, fericirea unor amanți și prin încercarea noastră de a o mima rupeam sau împrumutam câte puțin din toate aceste fericiri. Poate că nici măcar nu exista fericire acolo unde noi o căutam, este adevărat că trăim doar o aparentă fericire, chiar dacă suntem convinși de contrariul.
Dar știu sigur că Maria se bucura cel puțin de această escapadă și bucuria ei mă făcea fericit. Fața i se lumina de sentimentul extazului și al bucuriei, îmi spunea de fiecare dată când trebuia să părăsim o locuință aștept cu nerăbdare următoarea întâlnire. Căci între acele escapade nu ne vedeam absolut deloc, ne foloseam de acest timp ca să căutăm următoarele victime și când ne revedeam încercam să ne punem deja în locurile lor. Într-o săptămână eram un arhitect celebru iar în alta administrator de firmă, Maria era model sau avocat sau asistentă medicală și cred că se înțelege, viața noastră intimă a căpătat deodată pasiunea de care fusese lipsită multă vreme. De câteva ori am găsit și obiecte care să ne arate perversitatea proprietarilor și deveneam la rândul nostru perverși, încercam lucruri pe care în mod obișnuit le-am fi refuzat cu scârbă dar acum, să gust de exemplu din urina Mariei, ca să fiu corect nu eu o făceam ci omul pe care îl întruchipam, mă excita la maxim.
Am ajuns mai târziu, în doi ani mai exact, ca nici să nu mai folosim propriile nume, eram Radu și Ioana, Marin și Andreea, John și Oana, George și Diana… Nu ne plictiseam niciodată, este posibil ca tocmai de aici să se tragă toate problemele și căsniciile stricate, din plictiseală și rutină, iar noi găsisem o cale prin care să scăpăm, să ne salvăm unul pe celălalt, să ne ferim de fapt de banalitate.
Exista cu toate acestea o amenințare în aer, știam că avea să se termine în cele din urmă și nu bine, cu siguranță. Dar îmbătați cum eram de acel drog nu priveam cu frică gratiile unei închisori și tot atât de bine puteam sfârși împușcați de oamenii care s-ar fi întors prea devreme din vacanță ca să găsească niște străini în patul lor. Poate că ne atrăgea aspectul acesta, ar fi fost un sfârșit ideal pentru o poveste ca a noastră, Romeo și Julieta ai unei lumi moderne și depravate. Iar eu stând acum cu această pușcă încărcată în mână nu pot să nu regret că lucrurile nu s-au terminat tocmai așa, și totuși va fi un final cel puțin la fel de bun, chiar mai dramatic și mai potrivit aș zice.
De câteva zile eu eram deținătorul unei afaceri profitabile de imobiliare, mă chema Ovidiu și îmi plăcea să mă trezesc dis de dimineață ca să fac o alergare în curtea imensă a vilei cu două etaje iar soția mea, Cătălina, era actriță de teatru.
Ne uitam la filme clasice, cu Greta Garbo și Cagney, Clark Gable, Gary Cooper, Gregory Peck, Bogart, Vivien Leigh, Cary Grant, Bette Davis, Audrey, Rita Hayworth, James Stewart și toți ceilalți, ascultam jazz, fumam țigări ca turcii și beam cele mai alese vinuri. Atunci și acolo atingeam maximul experienței noastre, orice ar fi venit după aceea venea ca o decădere, cred că Maria a ajuns prima la concluzia aceasta, abia pe urmă și eu, când nu mai puteam salva nimic dacă s-ar fi putut salva ceva dintr-o tragedie ca aceea.
Cu o seară înainte, când de obicei începeam să ne pregătim de plecare, cu o seară înainte de revenirea proprietarilor adică, Maria mi-a spus vreau să mai stau puțin, câteva ore în plus, măcar și câteva minute iar eu, chiar dacă trăiam aceeași senzație, i-am spus nu putem risca să fim prinși. Dar actrița cu care stăteam acum de vorbă nu era la fel de rațională ca Maria și a protestat, s-a rugat de mine, m-a implorat și m-a amenințat. Eu mai rămân și dacă tu vrei să pleci, pleacă, a spus. S-a dus să-l dea mai tare pe Louis Armstrong, a reumplut paharele cu vin și m-a atras într-un dans provocator și spontan, la care până la urmă am luat parte fără reținere, abandonându-mă în brațele acelei Cătăline sălbatice și dominante. Am ajuns să dansăm goi, să ne lovim în joacă trupurile transpirate, să râdem cu zgomot fără teamă că ne va auzi cineva și nu avea cine să ne audă, îi mușcam tâțele sărate iar ea mă trăgea de penis și-i vorbea ca unei a treia persoane care se afla acolo cu noi, așa că noaptea s-a încheiat inevitabil cu o copulație violentă și strigăte de plăcere.
Pe cât de reale ni se păruse aventura noastră pe atât de falsă, condamnabilă și rușinoasă mi s-a părut atunci când l-am avut în față pe adevăratul Octavian, am înțeles că nu eram decât un intrus, un parazit care se hrănea cu viața altora, nu cu viața, nu m-am exprimat bine, era o viață pe care ne-o închipuiam, nici un strop de adevăr cu care să ne putem hrăni, totul era o minciună crudă, o glumă seacă jucată în fața haosului care conduce lumea. Ceea ce făceam de fapt era să fugim de adevăr, să ne ascundem de el și să-l îmbrăcăm în haine frumoase, dar el, adevărul, rămânea neschimbat sub aceste haine, același dintotdeauna, de la începutul timpului și până la sfârșitul lui.
Octavian, după expresia de surpriză din care și-a revenit repede și a studiat problema cu calm, ne-a întrebat ce căutam acolo și vizibil interesat ne-a ascultat și ne-a cerut tot mai multe detalii. Am coborât toți trei din dormitor și cu câte un pahar de vin în mâini am continuat să discutăm. Am aflat că se despărțise de Cătălina, existau de multă vreme probleme în relația lor și călătoria aceea le scosese în evidență până la o limită. Maria a fost profund impresionată, m-am simțit ca și cum eram lăsat pe dinafară, întreaga ei atenție fusese îndreptată spre acel ins ciudat care în loc să ne amenințe cu poliția sau să ne ia la bătaie stătea de vorbă cu noi ca un vechi prieten și eu nu mai scoteam nici o vorbă, doar dădeam din cap ca un roboțel rămas fără baterii. Octavian ne-a spus o să vi se pară ciudat poate, dar credeți că ați mai putea sta o vreme pe aici? o să mă simt atât de singur și cred că prezența voastră m-ar ajuta să trec mai ușor peste despărțirea de Cătălina, este o nebunie, știu, dar nu mai puțin ieșită din comun ca faptul că voi sunteți deja aici. Înainte ca să mă grăbesc eu să îi refuz propunerea, Maria luase deja decizia, cel puțin în numele ei, când am chemat-o deoparte să discutăm mi-a spus simplu eu o să rămân și aproape că a fugit de mine, cu această impresie am rămas și fiecare piatră din încăpere se prăbușea în jurul meu până ce doar tavanul a rămas suspendat amenințător în aer. Am ieșit repede la aer și am vrut să fug cât mai departe, doar gândul de a renunța atât de ușor la Maria m-a mai ținut în loc câteva minute, dar am plecat totuși, ea avea să se răzgândească, nu se putea altfel, mergeam ca pe nori și mă luptam să fug dintr-un coșmar care nici măcar nu era al meu, trebuia mai înainte să mă salvez eu, numai așa mă puteam întoarce să o salvez și pe Maria.
Aproape o săptămână a trecut și n-am mai primit nici un semn de la Maria. Nici măcar nu sunt convins că pe ea am lăsat-o în urmă, mai degrabă o reflecție a acelei Cătăline, o reflecție falsă pe care mă simt dator să o spulber. Așa că tot ce mai rămâne de făcut este să mă duc și să mă conving dacă ceva mai poate fi salvat, dacă Maria încă se mai află acolo și dacă pentru a o scoate la suprafață voi fi obligat să mă folosesc de acest obiect rece și greu din mâinile mele care are puterea de a șterge totul într-o singură fracțiune de secundă. Atât de simplu poate fi.
„Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care afli de ce.” – Mark Twain
Interesanta ideea, mi-a placut! Si parca ai tratat mai cu seriozitate acest text decit inceputul de roman.
Probabil ca nu ti-ar prinde rau sa stai o perioada in zona aceasta a prozei scurte inainte de a continua un proiect mai de anvergura.
Am gasit un typo la „Pe cit de reale ni se paruse aventura…”
Spor la scris in continuare!
Unele fraze au nevoie să fie despărțite în două, adică îmi place senzația pe care ți-o dau frazele scrise în felul ăsta, dar câteva dintre ele parcă nu sună atât de cursiv pe cât ar trebui. Dacă ai mai putea scăpa și de câteva repetări, cum ar fi aia cu fericirea, s-ar putea ca textul să aibă de câștigat. La fel și dezvoltarea textului începând de la sosirea proprietarului, sau cel puțin mi-ar fi plăcut mie să insiști pe partea asta deoarece are mai mult potențial decât restul.
Cele de mai sus fiind spuse cu intenția de-a împinge textul, în opinia mea, către un nivel cât mai ridicat (nu că textul n-ar fi bun, nu mă înțelege greșit), o să repet și eu oarecum cuvintele lui Cornel, și anume că ideea e cel puțin interesantă, stilul îmi place și te afli într-o direcție bună, bucata asta de proză e mai calitativă decât începutul de roman „Mărul putred”, deși acolo, mizând pe partea de comercial și dezvoltând ai putea de asemenea să scoți ceva interesant (și cam greu publicabil dacă subiectul e cel sugerat, deci cam riscant).
Vă mulțumesc pentru că ați citit și mai ales pentru că ați apreciat aceste sărăcăcioase rânduri, mai am multe de învățat și sînt întru totul de acord cu voi, să nu credeți că nu iau în considerare sfaturile voastre, chiar dacă nu modific acum. Deocamdată acestea sunt doar exerciții, așa le tratez eu, pe viitor s-ar putea să revin și să le aleg pe acelea care cred că vor merita. Romanul, recunosc, este doar o ideea în acest moment, dacă va fi să îl scriu nu va avea forma aceasta și cred că momentan îl voi lăsa deoparte sau voi scrie la el fără să mai pun pe site, eram curios de reacția față de subiect.
N-aş fi comentat textul tău dacă nu aş fi găsit lucruri care să-mi placă. Dimpotrivă. Tocmai de aceea, pentru că mi-ar plăcea să-l văd crescând, îţi propun să vizionezi şi filmul „Bin-jip”/”3-Iron” (www.imdb.com/title/0423866) ca să ai ocazia, astfel, să-l creşti cât mai frumos.
Multumesc, am citit descrierea filmului si sint decis sa-l vad cu prima ocazie, macar pentru o comparatie si a incerca sa evit asemanarile daca le voi gasi, caci m-ati convins sa revin cu atentie pe acest text pe care l-am scris fara a avea nimic in minte inainte, dar trebuia sa astept intr-un loc si asteptarea s-a intins atat ca am scris mai mult de jumatate pe mobil iar cand am ajuns acasa l-am continuat si l-am pus pe site :)
Chiar daca admit ca ideea este interesanta, modul in care este valorificata artistic, nu este cel mai bun.Este un text scris in graba, un stil neglijent, dorind dar nereusind sa ofere informatii multe, ce ar fi dat nastere unei proze mult mai consistente, in doar 1-2 pagini.Nu ma deranjeaza modul nonconformist de viata al personajelor ci superficialitatea cu care e tratata asa zisa lor experienta de viata in care autorul ar fi putut explora mai mult si dezvolta chiar anumite episoade.Asa, de dragul senzationalului, arde niste etape si textul ar putea fi considerat cel mult un sinopsis, dupa parerea mea.E nedrept sa punem alaturi la recomandari texte atat de bune precum Cascada genarului, de ex, si acesta.
Este o neglijenta voita, bineinteles, asa ca intr-un fel imi merit tragerea de ureche :) Imi pare rau ca nu ti-a placut atat de mult, poate pe viitor voi scrie si ceva care sa fie pe gustul tau, daca vei citi si voi avea timp sa insist pe artificiul detaliilor.
Site-ul ar fi construit pe ideea de a promova oameni din exterior. Textele scrise de Dan sau de mine de obicei nici nu le punem la recomandate. Cu Cascada genarului am facut o exceptie, la fel si cu cel al lui Radu Parpauta. Chiar nu puteam sa le las sa treaca. Dar, firesc, daca alaturam creatiile unor tipi care au destul de multa experienta in domeniu, cu cele ale unora din utilizatori, mai tineri, mai la inceput de drum, se pot vedea ceva diferente.
In cel de fata, totul tine de stil. Nu cred ca e neglijent, asa a ales autorul sa spuna povestea. Despre „senzational” am ales sa nu fiu influentat de asta. John Fowles are jumatate din Colectionarul scris la persoana 1-a din perspectiva unui obsedat care rapste o fata si o tine sechestrata in subsolul casei in timp ce-i descrie senzatiile, gindurile aluia. (Autorul Magicianului). Acum, recunosc, cind am venit in Canada, la primul job lucram de noapte si in zilele libere nu puteam dormi: ascultam radio si citeam (ca sa invat engleza mai repede). La radio ascultam o emisiune „Rona at night” reclama era „Sex, love and relationships”. Ce auzeam acolo din partea ascultatorior care sunau… era uneori de groaza.. si intre timp au trecut ceva ani. Acolo am auzit de golden shower – o tipa intreba pe mult-experimentata Rona daca e normal sa-l lase pe prieten sa urineze pe ea, si alte cele.
Damian are un text trimis in Atelier si altul la recomandate. Poate ca va mai avea si altele in Atelier sau poate ca va mai avea si altele la recomandate. Depinde de evolutia pe care o va avea.
Sa nu uitam ca ultimul text al lui Cristian Ratiu a fost sters. Si el are un altul la recomandate, pus tot de mnine. Prin urmare, nu exista reguli, preferinte samd.
Scuze pt eventualele greseli, sint la serviciu acum.
N-apucasem sa vad raspunsul lui damian.. Se pare ca exact asta am spus si eu :)