C.G. P. mi-a scris „în privat” pe Facebook: „Ok și baftă la scris. Vezi că unii cititori sunt nerabdători și nu se face să-i lași să aștepte prea mult. Hai pa și inspirație.” La început nu am dat importanță frazei de la mijloc: Poate că a fost o vorbă aruncată la întâmplare de șturlubaticul C., mi-am zis. După o vreme însă am cugetat: Oare scriem (scriu) în funcție de răbdarea sau nerăbdarea cititorului? Trebuie să-i alimentăm mereu cu texte pe cititori precum fochistul de altădată arunca cu lopata cărbuni, ca să încălzească cazanul? Să-i aruncăm des câte o ciozvârtă de text, ca să liniștim câinele cititor nerăbdător? Se pare, într-adevăr, că profilul cititorului ordinar de astăzi așa voiește: A citit acum douăzeci de ani Alchimistul, a decretat că-i cea mai bună carte și vrea neapărat să-și umple un raft din bibliotecă cu Coelho, pentru că tot ce a scris și va mai scrie brazilianul este ( dinainte de a fi citit) inegalabil.
Sau: Au făcut niște americani un film-comedie reușit numit „Academia de poliție”: scenariu plin de haz, actori inspirați, etc. După succesul „de casă”, cei de la studiouri, care miros succesul grosier precum musca rahatul de pe cărare, au turnat la foc automat alte câteva filme cu același subiect standart: tot mai fără substanță, leșinate și fără haz.
La fel se întâmplă și în literatură, tinere începător în ale scrisului. Nu îmi mai pierd timpul, ca să dau exemple. Sunt cu duiumul și la îndemâna oricui. Numai lucrul în serie îți asigură succesul. Toți nimuricii scriu mai bine ca tine pentru că scriu mai repede. Dacă te apleci mult asupra stilului, dacă umbli după armonia frazelor, după măiestrie, ești îngropat repede de stilul amorf, aluvionar, fără pretenții, chiar agramat și având mirosul mizerabilist al Glinei, căci, vezi Doamne! e ca-n viață. Iar prețuirea publicului merge spre aceștia din urmă, este invers proporțională cu meritul literar. Această masă de scribalăi ( nu vorbesc de cei prolifici de la natură și valoroși aici!) bombardează mereu publicul cititor cu noi și noi scrieri. La foc automat! Iar țintele sunt aceleași: deprinderile deja știute de cititorul de tip câine pavlovian. Noul incomodează. Stilul „lucrat” sau, în genere, altceva-ul deranjează. Profunzimea și desenul ascuns în ițele scrisului obosesc. Mai bine feisbucul, mai bine ochiul de levănțică al televizorului, care ne otrăvește mortal spiritul asemeni ochiului vrăjit al cerbului din poveste. Mai bine cenușiul arhicunoscut al literaturii de serie, semipreparatele lacrimogene arhicunoscute și ușor masticabile de tip Hollywood (Holy+ud= Sfântul Ud), amestecate cu nițică politică sau psihologie freudiană de cantină populară, totul într-un consommé murakamian de sex cât cuprinde și în final cu un vârf de cuțit de filosofie.
Înfundat în mușuroiul acesta de furnici oarbe workoholice și stahanoviste, care te mai și disprețuiesc activ pe deasupra (vezi mai la vale), nu-ți rămâne decât să cauți autori ca și tine, de obicei marginali dezamăgiți. Poți găsi ușor autorii, care nu umplu paginile cu ușurința cu care automatul de cafea se ușurează în paharul de plastic: călduț și leșios! Când L.T. spune undeva pe Facebook că scrie de doi ani și nu a publicat nimic, fiindcă e nemulțumit de cele scrise (și asta după ce a publicat un roman de succes, care putea să-i dea prilejul scrierii unui șir de romane concrescute din primul), am zis: Ecce scriitorul! De când am citit această mărturisire a lui, îl privesc cu alți ochi: mai cald, mai apropiat. Neputința vremelnică a scrisului este marca talentului.
Dar să ne întoarcem. Nu poți trăi singur. Trebuie să intri într-un grup, așa că îți faci un grup de autori dezamăgiți ca și tine. Aceasta e o mângâiere pentru tine, dar primejdiile care te pasc nu se încheie aici. Dacă ai destulă glagorie în cap, de multe ori începi să-ți dai seama de la o vreme că ai intrat într-un cerc exclusivist cu monotonii de club englezesc: aceleași discuții dezamăgite, aceleași bârfe fanariote și același subtil dispreț reciproc. Și izvorul de mângâiere, care era cercul tău de scriitori, începe să sece. Decepțiile îți pot învârtoșa sufletul. Invidia, normală până la un punct, poate să se ridice la rang de ură. Când vezi că prietenii tăi, dezamăgiți ca și tine, nu mai sunt capabili să guste nici o manifestare de talent a altcuiva din afara cercului vostru, trebuie să știi că ai o problemă. Ai grijă să nu te molipsești! Când măiestria altuia (fie el și ticălos ca om, codoșul codoșilor, fie el și nesuferit de vanitos) trezește aversiunea intimilor tăi, să faci bine și să te depărtezi de aceștia. Spectacolul bâlciului deșertăciunilor altora, lingușirea, sau codoșlâcul lor nu trebuie să-ți astupe simțul adulmecării literaturii adevărate, alcoolul tare al talentului. Așa că, până la urmă, rămâi tot singur. Singur în cea mai mare hărmălaie. Singur, mimând tumultul „breslei” scriitoricești, establishment-ul, rutina și conveniențele acesteia. Singur cu scrisul tău încet, cu poticnelile tale de tot felul, cu bucuriile tale tot mai împuținate, care până la urmă se reduc la una singură – bucuria scrisului!
Dar poate că, tinere scriitor, ar fi bine să te sfătuiesc altceva… Dacă vrei să ai succes în gașca literară (unii o numesc romantic „breaslă”, dar e o șleahtă, o strânsură haotică bazată pe urzeli bizantine și sforării de clan), trebuie să te încadrezi într-un grup majoritar, unde domină un Boss, un taur plenipotent, stăpân peste tăurașii și vițelușele din micul țarc literar. Ca tăuraș intrat nou în ciurdă, trebuie să insulți cu spume la gură și să denigrezi cu bale tot ce este mai valoros și care nu intră în adunătura Boss-ului: atât pe cei din ciurda rivală, cât și pe cei care se ambiționează să nu intre în nici o ciurdă. Mai ales pe aceștia din urmă să-i scuipi, căci, trebuie să știi, boii din ciurdă au această calitate fundamentală: se adună strâns uniți, dacă apare unul cu talent, care e gata s-o ia înaintea gloatei. Pentru aceasta boii din grupul tău vor face pacte și armistiții pasagere cu alte ciurde pentru a-l ataca unit, la grămadă, pe cel talentat.
Ține minte, dacă vrei să ai succes și dacă nu vrei să fii unul din ăștia cu talent, singuratici și necunoscuți: Cu cât vei insulta mai cu sârg și vei denigra mai vârtos pe cei cu talent, cu atât vei fi mai integrat în ciurda ta și vei avea mai multe avantaje. Că, orișicât, cei din șefime îți vor lăsa și ție o ciosvârtă: o recenzie favorabilă (făcută de criticii grupului bine stipendiați în acest sens), o invitație la un târg de carte în străinătate, accesul la edituri importante, premii organizate pe principiul strămoșesc al trocului: „îmi dai, îți dau”, etc.
Nu-ți fă grețuri de ce va zice lumea. Importanți sunt cei din ciurda ta, care te laudă cu mâna pe inimă: „Mie mi-a plăcut!” Celelalte argumente alambicate constituie treaba criticilor de serviciu. Oricum, nu-i citește nimeni. Lumea vede numai ambalajul. Grosul cititorilor admiră prostește pe cei care apar în presă, „pă sticlă”, la edituri importante, în timp ce anonimii, fie ei și excepțional de talentați, nu sunt luați în seamă. Ba acestora din urma li se pot organiza subtil și execuții publice. Asta depinde, de obicei, de umorile Boss-ului, pe care trebuie să știi să-l lingușești din când în când. Motorul, dacă nu e uns, nu merge.
Tu ocupă-te să fii popular și să n-ai dușmani, să nu declanșezi antipatii. Și să ai mulți prieteni, amici simpatici, colegi de „generație (asta e cel mai bine, ciurda generației!) și proteguitori binevoitori. Din gașcă, desigur. Așa că ai grijă să nu ajungi un denigrat, un călcat în picioare, un outlaw. Pe talentații ăștia fără prieteni, în jurul cărora se face gol și care au mulți dușmani furibunzi și lipsiți de argumente, să-i ocolești. Și să-i urăști, căci ura îți poate da un scop în viață. Ba, mai mult, să pui umărul, cum am spus, la demolarea lor. Să arunci mereu cu rahat în ventilator, să le reproșezi cele două-trei chestiuni negative, de obicei neînsemnate (de pildă, o greșeală de dactilografiere) pe care le repetă și ceilalți cu ostentație. Și să dai mesajul mai departe, ca să pe pună piedici și alții. Numai corb la corb vei reuși.
Ca să fii cât mai în față la masa scriitoricească, trebuie să ai sau să-ți confecționezi o biografie de mare autor: cât mai crazy, cât mai ieșită din albie, ba chiar albie de porci. Să ai mai multe neveste, pe care eventual să le bați, să consumi „iarbă”, să ai amante în toate colțurile țării, să apari la emisiuni tv de scandal, să folosești cât mai des denumirile neaoșe ale organelor genitale și altele asemenea. Lumea pune botu’ la chestii din astea! Nu te lua după ăștia, talentații lu’ pește, cu viață normală, care muncesc pe brânci, cu „umbra singurătății incurabile pe chip”, care scriu și tot scriu.
Tinere, ți-am spus ce trebuie să faci ca să ai succes în ciurda literară. Dacă vrei să-ți testezi talentul, se schimbă calimera. Talentul e mai greu de măsurat. El seduce și atât. Dar unele indicii ale lipsei de talent ți le-am spus mai sus. Dacă vrei să afli de ai talent sau nu, caută să faci ce am spus mai sus, dar invers. Dacă reușești, vei putea fi, cu toate nesiguranțele, care te vor măcina toată viața, un scriitor de cursă lungă. Și cu talent!
Radu Părpăuță (1955-2024) a absolvit Facultatea de Rusă-Română a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi; a beneficiat de o bursă a Fundaţiei Soros. A fost, pe rînd, profesor de ţară, bibliotecar, documentarist, ghid turistic, traducător, ziarist. Din 1990, a scris la mai multe ziare şi reviste; a fost redactor, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al revistei Timpul. A tradus din limba rusă peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie şi literatură, publicate la edituri de prestigiu, dintre care amintim: Antihrist (studii), Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Spărgătorul de gheaţă (volum urmat de alte şapte de acelaşi autor) de Victor Suvorov, Filosofia lui Dostoievski şi Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Drumul de Vasili Grossman. Este antologat în volumul oZone friendly (2002), precum şi în alte culegeri şi antologii. A publicat volumele de proză Învierea muţilor (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi şi nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) şi romanele Povestea Rădăcineştilor (2015) şi Moartea vine pe Bahlui (2018).
Mi-ai confirmat prin articolul ăsta unele convingeri (ar trebuie să fie citit de toți cei care se vor înscrie aici, să înțeleagă că nu vom promova/agrea aceste tipuri de „bresle”) și mi-ai insuflat un strop de speranță.